În ultimul capitol se are în vedere evacuarea copiilor din zona Fălciu în regiunile excedentare cu documente și diverse tabele, având ca studiu de caz: Arad.
În afară de acţiunea oficială pe linie de stat, dusă de Comisia interministerială, s-a creat la 31 august 1946, în urma apelului unui grup de personalităţi, oameni de ştiinţă şi cultură, artişti, Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor bântuite de Secetă care a stârnit un larg ecou în sufletele cetăţenilor. La ajutorarea regiunilor afectate de secetă a contribuit şi Apelul Patriarhului Nicodim al Bisericii Ortodxe Române pentru sprijinirea regiunilor calamitate, îndeosebi a populaţiei din zona Moldovei. La acest Apel se adaugă şi eforturile noului ierarh Iustinian Marina, episcop vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, viitorul patriarh al României, de a alina suferinţele populaţiei din zonă, grav afectată de secetă. În această direcție cu binecuvântarea acestuia s-a mers în procesiune cu moaștele Sfintei Paraschiva prin județele Moldovei, inclusiv în zona Vaslui.
Activitatea C.A.R.S.-ului s-a îmbinat şi a completat acţiunea oficială pe linie de stat. Atunci când colectările Comisiei interministeriale încetineau din cauza diferitelor dificultăţi, C.A.R.S.-ul îşi amplifica activitatea pentru a suplini minusurile înregistrate. Intensificările colectărilor oficiale în noiembrie 1946 şi ianuarie – februarie 1947, au fost urmate de sporirea acţiunilor neoficiale ale C.A.R.S.-ului în lunile decembrie 1946 şi martie 1947, care au adus o contribuţie materială şi morală la traversarea momentelor dramatice ale secetei.
C.A.R.S.-ul a reuşit să trezească interes şi înţelegere faţă de cei năpăstuiţi nu numai în ţară, dar și peste hotare. Solidaritatea popoarelor lumii, a diferitelor societăţi de binefacere s-a manifestat în bună parte prin intermediul C.A.R.S.-ului căruia i se adresau pentru a oferi ajutorul lor poporului român şi îndeosebi evreilor din ţară. Lupta pentru salvarea populaţiei înfometate din regiunile lovite de secetă, pentru ocrotirea copiilor sinistraţi şi asigurarea viitoarei recolte, a dat naştere unor copleşitoare acte de solidaritate naţională. Activitatea CARS-ului a constituit, fără îndoială, un exemplu de mare voinţă naţională, manifestat în momente deosebit de grele pentru poporul român, în special pentru zona Moldovei.
Pentru intensificarea şi coordonarea centralizată de către stat a tuturor acţiunilor de combatere a efectelor secetei, Adunarea Deputaţilor a votat la 27 februarie 1947, la iniţiativa guvernului procomunist condus de dr. Petru Groza, legea pentru înfiinţarea Comisiei interministeriale şi a Comitetelor pentru ajutorarea regiunilor bântuite de secetă, a căror activitate urma să se desfăşoare timp de un an, termen care putea fi prelungit sau redus după necesitate.
O problemă deosebită a constituit-o colaborarea C.A.R.S.-ului cu Apărarea Patriotică şi alte organizaţii pentru transportarea şi distribuirea ajutoarelor venite din străinătate sau pentru buna funcţionare a cantinelor suedeze, înfiinţate în Moldova de societatea “Salvaţi Copiii”, care funcționează și azi. Deși o mare parte din ajutoarele primite din străinătate urmăreau şi interese politice, multe dintre ele au fost îndreptate spre Moldova. În urma vizitei întreprinse de dr. Florica Bagdasar, ministrul Sănătăţii în Suedia, Societatea suedeză “Salvaţi copiii” s-a angajat să întreţină până la noua recoltă 20.000 copii din Moldova. În primele zile ale anului, a sosit în ţară un prim transport suedez de alimente, medicamente şi îmbrăcăminte, îndreptat în cea mai mare parte spre această zonă.
Chiar şi ajutoarele venite din străinătate au fost motiv de discordie între Crucea Roşie Română, care nu era încă controlată de comunişti şi C.A.R.S.-ul, obedient puterii comuniste. O mare problemă era distribuirea ajutoarelor trimise de „imperialiştii anglo-americani”. Comunistul Vasile Luca a ţinut să-i instruiască personal în acest sens pe membrii C.A.R.S.: „Trebuie să spunem fiecărui ţăran că ciocolata de acolo e una, dar când cerem grâu nu ni se dă. Se caută să înfometeze şi să cumpere conştiinţa țăranului împotriva democraţiei şi a guvernului cu ciocolata.”
Ţările vecine, U.R.S.S., Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria şi Ungaria, deşi confruntate şi ele cu mari greutăţi, au trimis unele ajutoare la copiii români afectați foamete. Guvernul S.U.A. a trimis, în martie 1947, un ajutor pentru hrănirea a 50 000 persoane timp de 16 zile, în pachete de alimente condensate şi conservate. La începutul lui aprilie a sosit la Iaşi, aşa cum aprecia “Lupta Moldovei”, darul poporului englez, constând în hrană pentru studenţi, elevi şi spitale. S-au mai primit ajutoare din Franţa, Olanda şi Elveţia. Dar, unele alimente nu au fost trimise la cei care aveau nevoie de ele, ci au fost însuşite de cei care le primeau sau au fost distribuite pe considerente politice.
Arhivele deţin înregistrări, uneori laconice şi seci, alteori de un tragism impresionant pe această temă. O notă informativă, din 4 februarie 1947, adresată Ministerului de Interne vorbeşte tocmai despre nemulţumirile populaţiei. În special, ştirile din Moldova erau caracterizate ca “foarte dureroase”. În această zonă, porumbul se vindea cu 20-25000 de lei kilogramul, cerealele trimise de guvern se dovedeau insuficiente, în timp ce foametea şi lipsurile se arătau necruţătoare. În consecinţă, se semnalau cazuri în care populaţia se hrănea cu făină de ghindă sau turte de floarea soarelui provenite de la fabricarea uleiului (“şi chiar această nutriţie nu şi-o pot permite decât o dată la 2-3 zile”). În judeţele Fălciu, Dorohoi, Tecuci şi Botoșani apăruseră cazuri mortale de inaniţie. Anumite familii de moldoveni credeau că pot depăşi criza părăsindu-şi gospodăriile şi îndreptându-se spre alte regiuni, în care sperau să-şi asigure hrana zilnică.
Aceste veritabile refugii luau proporţii, grupurile fiind tot mai numeroase, punând autorităţile într-o vădită dificultate. Zonele vizate de cei plecaţi să se aprovizioneze erau îndeosebi Bihorul, Banatul şi Oltenia. Gările din Oradea, Arad, Timişoara, Craiova, Roşiorii de Vede au fost spre sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie 1946 asaltate de aşa – zişii “trăistari”, oameni veniţi cu traista după alimente. Aceste plecări în masă au îngrijorat autorităţile comuniste deoarece “de acestă situaţie au început să profite membrii partidelor din opoziţie care în mod făţiş provoacă populaţia la acte de nesupunere, manifestări rasiale, în scopul de a discredita guvernul şi regimul democratic”. Situaţia populaţiei din Moldova, inclusiv din județul Fălciu, devenise de nesuportat.
Erau instalate cordoane de baraj pe trenurile foametei. În zona Filiaşi-Piatra, în timpul operaţiunilor de control şi confiscare se petrec scene penibile şi cu adevărat înduioşătoare. Noaptea, când soseau trenurile foametei în aceste gări, se auzeau până departe vaiete, blesteme şi tot felul de sudălmi adresate Armatei şi celor ce le iau sacii cu cereale atât din partea celor năpăstuiţi cât şi din partea călătorilor, care se asociază la vociferări şi huiduieli în masă. Aceste scene sfâşietoare, ce se petrec la controlul fiecărui tren, aveau ecouri serioase în rândul călătorilor. Cu ocazia acestor operaţiuni se comit tot felul de abuzuri și sacii sunt aruncaţi din tren, se rup, iar cerealele se împrăştie prin zăpadă sau noroi, iar pentru cerealele confiscate, nu se eliberează nici un fel de dovadă din care să rezulte cantităţile ridicate şi nici nu se achită contravaloarea.
Plecarea moldovenilor spre sud-vest din noiembrie-decembrie 1946 a fost determinat de faptul că ultimele rezerve ale populaţiei din Estul ţării au fost epuizate. De aceea, numeroşi ţărani şi-au pus speranţa de a se putea aproviziona cu cereale din zonele aşa-zise excedentare, Oltenia şi Banat… Cele mai afectate de secetă erau judeţele Iaşi, Fălciu şi Vaslui. În aceste regiuni populaţia rurală locuia în mare parte în bordeie. Întinse zone erau ruinate şi lipsite de alimente. Ca urmare a acestei situaţii s-au luat măsuri de scoatere a copiilor din aceste zone şi cazarea lor în cămine sau la familii din regiuni neafectate de secetă, trimiterea de urgenţă a unor cantităţi de alimente în judeţele cele mai afectate, cât şi acţiuni împotriva speculanţilor de vite.
În acelaşi timp situaţia din zona Huși devenea tragică. Până în ianuarie, populaţia ce locuia de-a lungul Prutului se mai hrănea cu ciulinii de baltă, iar cei din apropierea pădurilor mâncau ghindă, dar în scurt timp şi aceste “alimente” se terminaseră. Legiunea de Jandarmi Fălciu raporta, în data de 7 ianuarie, că în comunele judeţului “se văd oameni lipsiţi de vlagă, care abia îşi mai pot duce picioarele, poticnindu-se la fiecare pas”. În comuna Hoceni mai multe familii îşi astâmpărau foamea mâncând humă, iar în comuna Duda un locuitor a fost găsit mort de foame în locuinţă alături de o opincă pe care o mâncase pe jumătate.
Cercetările despre foametea din anii 1946-1947 şi evacuarea copiilor, inclusiv plecările populaţiei din județul Fălciu, în sudul și vestul ţării, bazate pe documente de arhivă, la care se adugă informațiile de istorie orală, au oferit material suficient pentru o lucrare monografică asupra acestei realităţi crunte din această parte a României. Dacă în Basarabia – foametea s-a datorat şi acţiunilor ineficiente, premeditate ale regimului sovietic, în județul Fălciu autorităţile au reuşit cu mare greutate să facă faţă groaznicului calvar care a lovit populaţia și unii istorici nu ezită să vadă în înfometare o componentă a impunerii comunismului.
Cunoaștem strădania domnului profesor Ștefan Plugaru pentru apariția lucrării și eforturile sale în relatarea unor evenimente inedite din istoria recentă a zonei Hușilor, unele dintre ele fiind și în atenția noastră de-a lungul anilor. Așadar, salutăm cu căldură apariția acestei cărți, întrucât momentele tragice din acei ani trebuie cunoscute și de tinerii zilelor noastre. Ea este interesantă, incitantă, onestă și oportună în cadrul istoriografiei locale și nu numai.
Prof. dr. Nicolae Ionescu
