Au intrat în carantină doar unitățile spitalicești, în rest s-a acționat în baza principiilor ”luptei în focar” adică: izolarea bolnavilor la domiciliu sau spital (nu spitalizare obligatorie în baza unui test relativ), supravegherea contacților și măsuri de combatere prin igienă și dezinfecție, iar din 1969 s-a introdus vaccinarea în masă, pentru că între timp se descoperise vaccinul antigripal. Este foarte adevărat că sistemul medico-sanitar al timpului permitea ținerea sub control epidemiologic a teritoriului prin structura unităților medicale primare (circumscrpțiile medico-sanitare) care aveau acoperire teritorială și echipă de igieniști (asistent de igienă, oficiant sanitar și dezinfector), la care se adăuga o supraveghere zonală și regională prin structuri specializate (SANEPID, institute de igienă, laboratoare și propriul institut de vaccinuri – Institutul Ion Cantacuzino)11. Așa se face că evoluția gripei Hong Kong în țara noastră s-a încheiat în 11 săptămâni, fără impact economic și social major, iar coada epidemiei s-a resimțit în toamna și iarna anului 1971-1972 prin varianta britanică a aceluiași virus, A/England/42/7217.
Nu mai puțin criticabile sunt și celelalte două măsuri obligatorii impuse de autorități: masca de protecție și distanțarea fizică.
Scurtă istorie a măștii
Ca și carantina, masca are o istorie pe cât de veche pe atât de interesantă, dovadă că lumea veche avea noțiuni de epidemiologie chiar dacă nu aveau cum să le încadreze în limitele unei științe, inexistentă în acele vremuri. Prima semnalare a măștii purtate este la curtea hanului mongol Kublai. La curtea acestuia curtenii și servitorii, care intrau în contact cu stăpânul, pentru ca să nu răspândească mirosuri (miasme) picături de salivă sau fragmente alimentare, erau obligați să poarte în jurul gurii un șervețel de mătase cusut cu fir de aur. Protecția, așadar, nu era pentru cel ce purta masca, ci pentru cel cu care intra în contact13.
Apoi, pentru o lungă perioadă de timp, masca a fost folosită pentru protecția purtătorului. Astfel, în Roma antică masca se purta pentru a nu inhala particule de oxid de plumb pentru cei care lucrau în minerit (Plinius cel Bătrân în Istoria naturală, 25-29 e.n.)13. În perioadele marilor epidemii de ciumă ale Evului Mediu, masca capătă o destinație pur medicală, fiind alcătuită din material textil sub formă de cioc cu două compartimente (pentru parfumuri împotriva mirosurilor și plante aromatice împotriva miasmelor – purtătoare de boală) la care asociau și o costumație bizară purtată de cei care își puteau permite asemenea cheltuieli6.
În epoca renascentistă, Leonardo da Vinci concepe o mască pentru muncitorii din construcții (îndeosebi pentru cioplitorii în piatră), alcătuită din material textil care, umectată reținea particulele de praf. La începutul secolului al XVIII-lea pompierii foloseau o mască specială pentru a diminua inhalațiile de fum și funingine în intervențiile de stingere a incendiilor. În epoca modernă Alexander Humbolt (1799) concepe o mască facială prevăzută cu orificii pentru ochi, dezvoltată apoi de Lewis Horeal care introduce sistemul de valve, principiu care va fi folosit în Primul Război Mondial, ca mască de gaze, prin adăugarea cărbunelui activ.
Introducerea în practica medicală aparține medicului polonez Jan Radeki (1850-1905) sub formă de mască chirugicală (masca Mikulicz) pentru a proteja plaga chirurgicală de contaminarea cu microorganisme provenite de la cel care operează. Rolul ei protector pentru diseminarea bacteriană a fost demonstrat în 1905, într-un experiment pe medici și asistente medicale, în care numărul de colonii de streptococi eliminați prin tuse și strănut s-au redus la jumătate pentru cei care purtau mască.
Masca chirurgicală va fi perfecționată continuu, dar nu va depăși nivelul de a limita diseminarea bacteriilor, particulelor mici și impurităților din atmosferă fiind total ineficientă pentru infrastructurile nanometrice sau ultramicroscopice cum sun virusurile. Încercările de a demonstra utilitatea lor în împiedicarea răspândirii virusurilor au fost un eșec, atât în cercetare cât și în practica purtării măștii, până acolo încât și experții OMS au trebuit să recunoască ineficiența ei în transmiterea virală ”există dovezi limitate și inconsistente că masca ar proteja răspândirea infecției cu SARS CoV219. Cu bunăvoință s-ar putea accepta ideea că masca utilizată și schimbată corespunzător ar putea reduce doza infectantă a particulelor virale, mai ales atunci când sunt înglobate în secreții, detritusuri celulare, celule epiteliale descuamate etc.
În contrast cu beneficiile ipotetice prezentate mai sus, sunt însă riscurile care sunt departe de a fi neglijabile7. În primul rând este bariera mecanică pe care masca o pune în calea respirației fiziologice (normale), care va solicita un travaliu respirator mai mare din partea celor care au patologie cronică respiratorie directă sau indirectă, a celor care practică o muncă fizică, a copiilor și vârstnicilor, a căror capacitate de adaptare este mai limitată.
În al doilea rând: mărește spațiul mort prin adăugarea spațiului dintre mască și cavitățile nazale, ceea ce va face ca diluarea aerului inspirat să se accentueze. Consecința va fi reducerea concentrației oxigenului în alveole la valori mai mici de 16% (cât este normal) ceea ce va afecta schimburile gazoase la nivelul membranei alveolo-capilare pulmonare. Prin urmare, se va instala un grad de hipoxie celulară care va afecta metabolismul celular. Cum cel mai sensibil la hipoxie este creierul vor apărea suferințe din partea acestuia între care mai frecvente sunt: astenia nervoasă, cefaleea, iritabilitate, insomnii, tulburări de concentrare și de comportament.
În al treilea rând, indiferent de anotimp, dar mai ales în anotimpurile reci, masca devine repede un mediu poluat și poluant în același timp. După câteva minute și mai ales datorită tusei, strănutului și respirației umede, masca se contaminează cu flora respiratorie proprie sau cea din mediul înconjurător, devenind astfel un mediu de cultură pentru această floră. În acest context, utilizarea măștii devine improprie dacă nu chiar periculoasă, cu atât mai mult cu cât se adaugă și comportamentul purtătorului prin utilizare repetată și neglijentă: fără spălare, sterilizare sau prelucrare sanitară. Prin urmare, neajunsurilor prezentate mai sus, se adaugă și riscurile biologice, masca devenind astfel un adevărat mediu de cultură pentru bacterii și virusuri, în condițiile utilizării neadecvate.
Distanțarea fizică și avatarurile ei
Nici distanțarea fizică nu este o noutate. Ea se practică încă din antichitate pentru că se știa încă de pe atunci că fiind în preajma unui bolnav te poți molipsi de o boală ”lipicioasă” (molipsitoare n.n.) și că stând la distanță de bolnav se poate împiedica ”lățirea lipitoarei boale”16. Însăși leproșii în antichitate și Evul Mediu erau obligați să poarte un clopoțel care să le semnaleze prezența în apropiere, în felul acesta fiind ocoliți de cei sănătoși.
(va urma)
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
