Autohtonismul românesc în viziune eminesciană (I)

Eminescu este „sumă a simțirii românești, esență a înțelepciunii cu rădăcini în vremuri imemoriale și simbol al dăinuirii perene a spiritului național.” – Dan Toma Dulciu

În evoluția societății omenești, actul de cultură și-a avut locul său civilizator, contribuind hotărâtor la emanciparea socială, culturală și spirituală. Indiferent de forma sa de exprimare – mai mult sau mai puțin artistică – actul de cultură a realizat din totdeauna în jurul său o zonă de emulație binefăcătoare prin oferta sa emoțională, prin trăirea pe care o generează, prin calitățile sale estetice, prin semnificația sa socială și, nu în ultimul rând, prin mesajul său.

Până la urmă, realizările în plan cultural, indiferent de formă, au mers în paralel cu cultura practică, realizând civilizația zilelor noastre la care au contribuit decisiv societățile mai puternice. Aflate în zone mai favorabile dezvoltării și creației, aceste societăți nu rareori au monopolizat avantajul progresului sub diferite forme. Această evoluție a dus la ceea ce astăzi îndeobște numim patrimoniu cultural universal pe care nu puțini îl identifică prin sintagma „cultură universală”, noțiune abstractă de altfel, pentru că în fapt cultura universală este o sumă de culturi naționale, fiecare cu specificul ei, dar toate la un loc alcătuind zestrea culturală a umanității.

Specificul național în cultură

În fapt, specificul fiecărei culturi se constitue într-o particularitate a unei societăți date, care ține de tipul de societate, de înclinațiile artistice sau pragmatice ale membrilor săi, de calitățile lor morale și intelectuale, de zona geografică, de împrejurările istorice și desigur, de influențe culturale etc. De aceea, dacă civilizația este una singură, către care tinde societatea umană în ansamblul ei, cultura este o sumă a tuturor culturilor pe care structuri lingvistice și sociale le presupun ca diversitate.

Toate aceste particularități vor contura un specific care va individualiza o cultură națională, situată pe o anumită treaptă al civilizației care poartă amprenta societății și timpului istoric în care a apărut. Vorbim astăzi de civilizația și cultura egipteană, sumeriană, orientală, greacă, romană, europeană, americană, chineză, japoneză etc. Prin însăși titulatura lor oferă un loc și o semnificație în timp a civilizației umane în general. Mai mult, fiecare tip de civilizație și-a adus aportul său în devenirea societății umane, aport mai mult sau mai puțin important. De aici așa zisele mari culturi, aparținând popoarelor mari și puternice cu impact semnificativ în evoluția societății umane și culturile mai mici care, prin particularitățile și specificul lor își aduc și ele aportul la dezvoltarea marilor culturi prin zonele de interferență, extrem de fecunde sub aspectul creației și progresului.

Or, acest specific, aceste particularități care individualizează o cultură, fie ea mare sau mică, își are originea în ceea ce un popor, o cultură, o civilizație are ca substanță și anume autohtonismul. În linii mari, autohtonismul constă în decelarea, delimitarea și utilizarea elementelor specificului național în actul de creație. Marii creatori și-au alimentat talentul și geniul din resursele nesecate ale folclorului, tradiției, obiceiurilor propriei culturi, imprimând la rându-le ceva din geniul lor. Așa se face că fiecare națiune, fiecare popor are o cultură proprie alimentată din resursele ancestrale ale proprie-i tradiții și spiritualități. Aproape că nu există cultură națională fără protagoniștii ei, ctitorii sau fondatorii ei, personalități de referință ale culturii respective, plasându-se astfel în poziția de barzi naționali. Că aria lor de cuprindere și geniul lor poate atinge aripa universalității este o condiție esențială pentru a propulsa propria cultură în spațiul supranațional. Dincolo de acest aspect, creatorul rămâne produsul și tributarul culturii naționale căreia îi aparține.

Interesant de remarcat este faptul că apariția acestor mari personalități este rezultatul evoluției în timp în plan cultural al societății respective. Este greu de imaginat apariția unui Socrate, Platon sau Aristotel, Toma d’Aquino, Leonardo da Vinci, Imanuel Kant, Hegel, Francis Bacon, Poincare, Voltaire fără a lua în considerare numeroasele școli și curente filosofice ale spațiului elen, latin, creștin, apoi bizantin, occidental, angloamerican etc., toate cu sferele lor de influență directă (nu rareori prin forța armelor), sau indirectă, prin școlile pe care le creeau sau frecventau.

Eminescu și autohtonismul românesc

Șansa istorică a poporului nostru a fost de a-l avea pe Mihai Eminescu, cea mai puternică și reprezentativă personalitate a culturii noastre: „cel mai cugetător între poeți și cel mai poet între cugetători”, după cum îl prezenta Constantin Botez în amintirile sale (Omagiu, 1909). De altfel, așa cum l-au perceput contemporanii, epigonii și posteritatea, Eminescu prin multitudinea preocupărilor și genialitatea abordărilor în aproape toate domeniile vieții sociale, se situează, cu asupra de măsură, la nivel de arheitate pentru cultura noastră națională (Th. Codreanu – Modelul ontologic eminescian, 1992). Aproape că nu există domeniu de activitate a cărui reflectare să nu se regăsească în opera celui care va fi în egală măsură poet, dramaturg, prozator, filosof, sociolog, istoric, analist politic și economic, critic literar, economist, politolog, enciclopedist, astronom, matematician, dascăl, bibliotecar și jurnalist.

Scurta lui viață a fost dominată de o serie de trăsături care, în analiza unor exegeți și biografi, apăreau ca aparținând unei personalități extrem de puternice, caracterizată prin tărie de caracter, temperament de luptător neînfricat pe tărâm social și literar, viziune și atitudine morală impecabilă, dinamism și corectitudine în gândirea politică și socială, capacitatea de a suferi pentru un ideal, optimism nedesmințit pentru viitorul patriei și neamului său și soluții viabile și valabile până astăzi cu privire la existența și evoluția României ca stat.

Impresionat de aceste calități în postumitate Constantin Papanace, în a sa carte „Destinul unei generații” va afirma; „prin prospețimea gândirii sale, prin robustețea morală și optimismul pe care îl degajă scrisul său, Eminescu redă adevăratele valențe și dimensiuni ale sufletului românesc” iar Nicolae Iorga îl definea ca „al semnelor vremii profet”. Și pe drept cuvânt, pentru că în optimismul său, Eminescu prefigura venirea unei generații care, „curățită prin abnegațiune și durere”, va reda măreția și grandoarea neamului său, ceea ce s-a și întâmplat prin generația primului război mondial și perioadei interbelice.

Fundamentul autohtonist al gândirii eminesciene

Deși Eminescu nu a elaborat studii organice privind neamul și patria sa, prin convingerile sale, izvorâte mai degrabă din activitatea sa de gazetar, se poate constata cu ușurință că el a rămas consecvent în atitudinea sa, dovedind o unitate de nezdruncinat în gândire și atitudine. Caracterul spontan și eruptiv al poetului când venea vorba de neam și țară, era alimentat de realitățile cotidiene într-o epocă în care sentimentul național înflorea pretutindeni. De aceea „nu se sfia să pronunțe adevăruri dureroase și să facă previziuni profetice” (C. Papanace – Destinul unei generații, pg 30).

Istoria societății românești, realitîțile istorice și ale momentului, structura socială, pătura superpusă, soarta țăranului, agricultura, economia resurselor și realitățile politice, prindeau conturul unor critici necruțătoare în scrierile sale. Viziunea sa politică, oglindită în numeroase editoreale și articole de fond la „Curierul de Iași”. „Timpul”, „Fântâna Blanduziei” etc., era urmărită cu atenție de contemporani, dar adevărata lor unitate se va regăsi după 50 de ani de la moartea sa (1939), odată cu apariția ediției Crețu a operei sale politice ce va cuprinde și va reda fără comentarii gândirea sa politică.

O expresie a autohtonismului prezent în opera sa este preocuparea sa privind spațiul românismului, sub aspect geografic și etnic în egală măsură cu cel lingvistic și cultural. Deși nu a cunoscut în mod direct și nemijlocit românii din Balcani de pildă (răspândiți în Macedonia, Pind, Epir, Tesalia, Timoc, Albania, Voevodina), Eminescu evocă prezența lor mai ales sub aspect istoric, cultural și lingvistic atunci când constată cu surprindere că: „Ni se pare ciudat că noi Românii care trăim pe lângă Dunăre suntem cu totul cufundați în ideile occidentului, pe când din toate părțile împrejuru-ne pulsează o viață istorică care în dispoziția ei generală se deosebește atât de mult de istoria occidentală” (Opre Politică, vol. II). Este și motivul strădaniei sale de a construi o limbă „bogată și unitară pentru tot neamul”, pornind de la studiul gramaticii macedo-române al lui Mihail Boiagi, apărută la Viena în 1813, și pentru care autorul a fost afurisit de către patriarhul Constantinopolului.

Autohtonismul românesc este validat în gndirea eminesciană și de propria constatare că: „Românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii ei”. Eminescu nu se îndoiește nicio clipă că, fiind descendenții traco-ilirilor în care se contopesc legionarii Romei, românii sunt la ei acasă pe întreaga arie ocupată în antichitate de acest mare popor (cel mai mare după cel al Indiilor – Herodot).

Carpatia sau Balcania, din pusta ungară până în Ukraina, în regiunea Kievului și Carpaților Nordici până la Marea Egee, este teritoriul civilizației tracice de la a căror preoți veneau să se inspire filosofii Eladei. Mai mult, poporul român poartă în ființa sa impulsurile profunde ale excepționalului și dotatului popor trac. De altfel populația traco-ilirică va oferi suportul populațional al Imperiului Roman de Răsărit (Bizanțul). Însuși Nicolae Bălcescu pleda pentru așezarea între cuțo-vlahi considerându-i un avanpost al românismului „fiindcă acești valahi ne vor prinde bine odată și odată”.

• Valeriu Lupu – doctor în științe medicale

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.