Zilele acestea, mai exact la 4 iunie, s-au împlinit 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon. Tratatul a consfințit recunoașterea juridică internațională a includerii Transilvaniei și a părții răsăritene a Banatului în componența României.
Evenimentul vibrează preponderent în mediul academic, de unde răzbate și în mijloacele de comunicare în masă. În sfera politicului românesc, însă, aniversarea Trianon-ului vine mai curând ca reacție la campania declanșată cu luni înainte la Budapesta. Iar reacțiile sunt expresia unui punct de vedere, a unei poziții de principiu. Din această categorie credem că face parte și Legea sărbătoririi Tratatului de la Trianon, adoptată recent de Senatul României, care, în fond, o dublează pe cea a Unirii.
Se știe că stăpânirea de sine și echilibrul sunt apanajul celor drepți. Aici împărtășesc punctul de vedere al acad. Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române, că, pentru români, supralicitarea importanței Tratatului de la Trianon este contraproductivă, pentru că unirea provinciilor românești sau doar a Transilvaniei cu România nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia.
Distinsul istoric ardelean ne mai atrage atenția că Tratatul nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit la 1918, că frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain, Neuilly-sur-Saine (Unirea Bucovinei); apoi – la Versailles (Unirea Basarabiei). Trianon-ul este doar un episod juridic, legat de granița noastră de vest, adevărat, extrem de important, din epopeea Marii Uniri.
Cronicile confirmă că la 4 iunie 1920, când la Trianon a fost semnat tratatul de pace cu Ungaria, Bucureștiul, cu prestanță regală, a luat act de eveniment. Lumea s-a bucurat, bineînțeles, dar bucuria, mărturisește presa, a fost senină și calmă. O reacție normală la ceea ce se știa: prevederile de recunoaștere a Unirii Transilvaniei cu România vor fi recunoscute de marile puteri. Și nu doar. Reacția calmă și demnă avea o explicație mult mai complexă. Și anume, românii considerau Unirea Transilvaniei cu România ca pe un act de normalitate, un rezultat logic al luptei de eliberare națională a multor generații de ardeleni.
Se știe că în Primul Război Mondial, a cărui consecință a fost Tratatul de la Trianon, au murit milioane de oameni. Vinovate de carnagiu se fac imperiile, acele blestemate temnițe ale popoarelor, vorba lui Marx. Au sucombat și patru imperii, unul dintre ele – Imperiul Austro-Ungar. Dubla monarhie austro-ungară era constituită astfel din motivul pragmatic al dominării fiindcă ungurii erau, de fapt, în minoritate față de popoarele întemnițate în imperiu.
În emblematicul an 1918, românii, sârbii, slovacii, croații, cehii, rutenii și alte popoare au dat jos jugul străin cu arma în mână, apoi, prin drept istoric și probe juridice, au validat adevărul: că sunt de veacuri la ei acasă și că vor să-și ia destinul în mâini. Reținem aici constatarea exactă a lui Nicolae Titulescu, cel care, cu prilejul semnării actului, declara că „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, și îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfințire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de conviețuire și suferințe comune au săpat-o în conștiința istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evocă mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări”.
Stările de spirit emanate azi de la Budapesta în jurul aniversării Trianon-ului vin din cauza că epigonii fostelor imperii nu se pot despărți, nici în secolul XXI, de fantomele trecutului, dovadă că imperiile mor greu, că un secol e prea puțin pentru a le stinge definitiv. Iar experiența acestei sute de ani arată că ele pot recidiva în timp. Aceasta s-a întâmplat cu noi, în 1940, când în urma Dictatului de la Viena nordul Transilvaniei a fost transferat Ungariei.
Actualele argumente ale noilor revizioniști împotriva Trianon-ului sunt bazate pe așa-numitul drept istoric, pe dreptul forței, pe închipuita misiune civilizatoare a maghiarilor, ceea ce ar sugera existența unui drept sui-generis al maghiarilor, bazat pe eternitatea aflării lor în regiune. De parcă istoria Europei, în general, și a Bazinului Carpatic, în special, ar începe cu 890, anul descălecării lor în zonă. Este greșit și din acest punct de vedere, pentru că dreptul istoric al românilor îl depășește pe cel al ungurilor cu cel puțin o mie de ani. Iar în ceea ce privește Trianon-ul, „argumentele României, Slovaciei, Croației, etc, menționează Acad. Ioan Aurel Pop, se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta… În dreptul internațional, nici în 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de comunitatea internațională”.
…Am ținut să vorbesc pe tema aniversării unui secol de la semnarea Trianon-ului în calitatea mea de senator de Vaslui, dar și ca exponent al poporului român originar din Basarabia. Nu pot rămâne indiferent la atacurile furibunde ale cercurilor revanșarde din diferitele zone limitrofe ale României. Nu pot să le tratez altcumva, decât în context cu războiul hibrid desfășurat de apologeții altui imperiu decăzut, cel rus, împotriva Republicii Moldova, mai nou, și împotriva populației române din Ucraina. Este de neconceput atitudinea administrației ucrainene, care, sub pretextul reformelor administrative sau educaționale, tinde să asimileze în totalitate elementul românesc istoricește așezat în cele câteva raioane actuale – Noua Suliță, Hliboca, Herța și Storojineț. În acest context, suntem solidari cu Memoriul Consiliului Național al Românilor din Ucraina adresat autorităților ucrainene, în vederea evitării asimilării și includerii celor patru raioane într-o singură unitate teritorial-administrativă.
Suntem în Europa secolului XXI, al păcii și al împăcării. Ura este sfetnic rău, iar suferința, fie ea și nedreaptă, n-ar trebui să provoace alte suferințe noi. Precum spunea marele Nicolae Iorga, cu ale cărui cuvinte finalizăm: „Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înțelegem și prin experiența proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii… Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calități de rasă suntem în stare a le prețui…, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criză. Și, oricât ar fi fost de firesc ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final… n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința… Și am dori ca prin aceasta să fim și provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizației moderne pe un popor maghiar raționabil, fără nimic din acel imperialism copleșitor pentru alții, care exclude până acum pe unguri de la orice colaborație folositoare”.
Înțelepte cuvinte din care mai deducem și ideea că înțelegerea românească implică – obligatoriu – și respectul altora pentru noi.
• Ion Hadârcă, senator de Vaslui
