Violenta a fost si ramâne, în lumea noastra, o realitate pe care o percepem zi de zi, cu o constanta atât de remarcabila, încât pare sa faca inevitabil parte din viata noastra. Modul de manifestare a violentei a devenit însa extrem de divers, pe masura ce evolutia societatii umane a reusit sa ofere un grad crescut de securitate membrilor ei, modificând în acelasi timp si modul de perceptie a violentei ca fenomen social. De la notiunea de forta bruta folosita în relatiile dintre oameni, cu consecintele ei, de regula sângeroase, cunoscute din vremuri imemoriale, de la oprimare si tortura, pâna la crima si genocid, violenta a ajuns astazi sa includa situatii de-a dreptul hazlii, cum ar fi ironia, impolitetea sau chiar interdictia de a avea acces la resursele financiare ale familiei, ceea ce, desigur, este cel putin o bagatelizare a termenului, daca nu chiar o persiflare a notiunii semantice.
Chiar si în rândul specialistilor violenta este diferit perceputa si formulata, dupa cum este vorba de psihologi, psihiatri, sociologi, juristi, legisti, pedagogi etc., de regula în functie de impactul fizic sau psihic pe care-l are asupra persoanei sau persoanelor supuse acestui act. De aici si definirea „groso modo” conform careia „violenta ar putea fi definita ca o forma de manifestare relationala între doua sau mai multe persoane care conduc invariabil la vatamare fizica, psihica si emotionala”. Presupune în fapt o agresiune produsa printr-o actiune violenta, cu urmari directe sau indirecte asupra unei persoane sau grup de persoane. Corolarul violentei generalizate îl constituie starea de razboi, pe care Grigore T. Popa o definea ca fiind „violenta organizata si ura sistematizata, în care lozincile urii si ale discordiei înlocuiesc ratiunea si întelegerea prin buna învoiala” (Reforma spiritului, editia 2002, pg 260-261).
Tendinta de a asimila violentei manifestari ca impolitetea, desconsiderarea, ironia, lipsa de respect depaseste cu mult cadrul violentei, cu exceptia insultei, injuriei si jignirii în public, desi si acestea, ca si cele dinainte, tin mai mult de educatie si temperament decât de domeniul agresivitatii. Atâta timp cât unele manifestari ramân la nivel de atitudine, gestica, mimica sau exprimare verbala neagresiva, trebuie etichetate mai degraba ca nenocive si tratate ca atare. Ca abuzul poate conduce la violenta cu consecintele ei? Este adevarat, dar asta nu înseamna ca abuzul în sine este violenta. Cel mult poate constitui antecamera violentei, mai ales atunci când este urmata de escaladarea spre agresiune fizica cu vatamare corporala, singura care poate fi probata si obiectivata anatomopatologic.
În acest context, se vorbeste astazi despre forme diferite de violenta, fiecare cu specificul si cu impactul ei, unele dintre ele fortate, dupa parerea noastra (ca cele din observatia de mai sus), altele, cum ar fi de exemplu violenta sociala, acolo unde exista, mai ales prin caracterul sau generalizat poate sa însemne, nici mai mult nici mai putin, decât razboi sau revolutie.
Alte forme, cum ar fi violenta stradala, violenta în familie, violenta în scoala, violenta în societate, violenta economica, sunt fenomene care, prin incidenta si manifestare, desi se întâlnesc cu relativa constanta (nu si frecventa), nu ating cote care sa califice o societate, o natiune sau un popor, asa cum ostentativ se încearca a se demonstra de catre diverse ONG-uri sau agentii platite de la bugetul statului. Cel mult, ele se pot constitui în ceea ce îndeobste numim acumulari care pot spori tensiunea sociala, situatii întâlnite în orice tip de societate de aici si de oriunde. Ce-ar fi sa mai adaugam la aceasta lista si violenta naturii? Si atunci, vinovatul nu ar fi altul decât Dumnezeu sau, dupa caz, Alah, Budha sau oricine doriti dumneavoastra, ceea ce, desigur, este o exagerare evidenta.
În abordarea abuzului si agresiunii, cu corolarul ei, violenta, de cele mai multe ori se comite greseala ca nu se iau în considerare cauzele si substratul acestor manifestari, totul limitându-se la efectele pe care le produc. Acest mod de abordare, în ultima instanta, nu înseamna decât una empirica, superficiala sau conjuncturala, si nu una stiintifica. Analiza fenomenului ar trebui supusa rigorilor stiintifice, ceea ce ar însemna cunoastere prin cauze, pentru ca numai cunoasterea cauzelor poate explica varietatea modurilor de manifestare a violentei si, în egala masura, poate oferi solutii adaptate fiecarui caz în parte.
Iata de ce nu putem fi de acord cu afirmatia lui Einstein care spunea „lumea este periculoasa nu din cauza celor care fac rau, cât din vina celor care-i lasa sa faca raul”, pentru ca, în aceeasi nota, am putea spune si noi ca trasnetul sau orice alt fenomen natural exista pentru ca-l lasam noi sa existe, ceea ce este, de buna seama, o exagerare. În fapt, afirmatia einsteiniana nu este decât o utopie, care, ca orice utopie, îsi are limitele ei.
Dincolo de faptul ca suna frumos ca maxima, nu are nici o relevanta în abordarea concreta a violentei, pentru ca este ca si cum ai porni un razboi pentru a opri alt razboi, deci o invitatie la acelasi tip de violenta pentru a contracara aceeasi forma de violenta. Or, dupa cum se stie, violenta naste violenta (Eschil), asa cum nedreptatea naste nedreptate; prin urmare, anihilarea lor nu poate fi realizata prin aceeasi metoda.
Plecând de la aceste realitati, vom încerca sa abordam fenomenul violentei într-un alt registru, mai apropiat de natura umana, si anume din punct de vedere biologic, psihologic si sociologic, altfel spus, prin prisma instinctelor individuale si sociale sau prin prisma structurii psihice si temperamentale a individului, care, de fapt, guverneaza comportamentul uman.
Conotatia instinctuala a violentei
Este un lucru bine demonstrat astazi ca existenta biologica a fiintei umane, ca de altfel a oricarei fiinte vietuitoare, este coordonata de instincte, care se definesc ca acele forme de manifestare, fara învatatura prealabila si anterioare oricarei experiente, cu scopul prezervarii individului ca entitate si specie. Ele fac parte din natura biologica a fiintei si au un scop precis, de îndeplinirea caruia fiinta nu este constienta. Paulescu spunea ca „instinctele sunt de esenta divina, atât de perfecte sunt în modul lor de manifestare si în realizarea scopului pentru care au fost create” (Fiziologie filosofica, editia 1944).
Vom avea astfel instincte individuale, pur biologice, cu menirea expresa de a prezerva si asigura existenta individului si speciei (instinctul de nutritie, de conservare si de reproducere) si instincte sociale, care deriva din acestea, si anume: instinctul de dominatie si subordonare si instinctul de proprietate.
Latura instinctuala a fiintei vietuitoare este decisiva în relatia sa cu mediul si societatea în care traieste, încât nesatisfacerea ei creeaza automat o stare conflictuala, pe care organismul încearca în primul moment sa o rezolve tot pe cale instinctuala. Pentru nutritie, de exemplu, satisfacerea instinctului se realizeaza prin asigurarea nevoilor de oxigen, apa si substante nutritive (proteine, lipide, glucide, vitamine, saruri minerale) provenite din alimentatie. Pentru organism, acestea sunt prioritati absolute, deoarece absenta oxigenului, de pilda, duce la moarte în 5 minute, absenta apei timp de trei zile sau a alimentelor 25-35 zile au acelasi deznodamânt, asa încât satisfacerea acestui instinct (nevoie fiziologica bazala, dupa Maslow) sub aspect biologic, nu poate fi lasata pe seama ratiunii sau vointei.
La rândul sau, instinctul de conservare, în fapt de aparare si evitare a pericolelor, are la baza sentimentul de frica, care, în cazul unei amenintari, mobilizeaza instantaneu întregul potential defensiv al organismului pentru a preveni vatamarea sau dezintegrarea sa. Repulsia, scârba, spaima si groaza sunt cele patru etape care au acelasi substrat – frica – prin care, în mod reflex, organismul respinge, în fapt, ceea ce, mai presus de ratiune, presimte ca amenintare. În virtutea aceluiasi sentiment, individul încearca sa iasa din zona periculoasa prin fuga – un alt reflex declansat de aceeasi senzatie – frica. Atunci când aceasta rezolvare instinctuala nu este posibila, organismul recurge la autoaparare, care poate deveni extrem de violenta mai ales atunci când viata este amenintata. Recunoasterea acestui aspect corespunde unui termen juridic – legitima aparare – acceptata ca circumstanta, dar prezenta constant ca realitate instinctuala, cu manifestari însa diferite de la individ la individ. Este de fapt un raspuns la violenta extrema printr-o violenta extrema.
Nu mai putin important, ca sursa de violenta, este si instinctul de reproducere, instinct care sta la baza tendintei de apropiere si coabitare între doi indivizi de sex opus. La vârsta adolescentei si la cea de adult tânar, acest instinct poate degenera oricând într-o stare conflictuala, cel putin pentru ultimele doua etape (selectia sexuala si dragostea sexuala), pentru ca alegerea irationala (prima etapa) nu pare sa aiba nici o conotatie agresiva. Ceea ce este foarte important aici este faptul ca aceasta latura instinctuala a existentei individuale se regaseste la originea unor instincte derivate, cum ar fi instinctul matern, instinctul de familie, dragostea conjugala, iubirea parinteasca si iubirea frateasca. Instinctul de reproducere, împreuna cu derivatele sale, depaseste pragul individual si se rasfrânge asupra speciei din care individul face parte, în cazul nostru specia umana, în sensul perpetuarii ei, realitate valabila însa pentru toate vietuitoarele planetei.
Ca un corolar al acestor instincte apar si se dezvolta cele doua instincte sociale, si anume instinctul de dominatie si subordonare si instinctul de proprietate.
– Primul (dominatie si subordonare) se manifesta cu scopul de a mentine unitatea familiei, a pacii, echilibrului si armoniei în familie, absolut necesare pentru cresterea copiilor. În acest context, este vorba de misiuni si atributii care revin membrilor familiei si care trebuie îndeplinite în deplina armonie, acord si întelegere. Într-o familie, contrar a ceea ce se preconizeaza astazi de catre detractorii institutiei familiei, nu poate face fiecare ce vrea, asa cum principiile moderne ale psiho-pedagogiei le-ar dori si în care eu vad mai degraba un atentat la rolul si statutul familiei.
Atunci când acest instinct se împlineste, se realizeaza în familie un climat de satisfactie si placere, deopotriva pentru parinti si copii. Pentru parinti – satisfactia unei familii unite în echilibru si armonie, iar pentru copii – bucuria dragostei parintesti, satisfactia de a avea ceea ce le trebuie si mai ales sentimentul securitatii. Este modelul princeps dupa care însasi societatea s-a structurat în formatiuni statale, în care functiuni diferite sunt îndeplinite de structuri diferite, iar atunci când functioneaza în deplina armonie, realizeaza pacea sociala.
Fara îndoiala ca si în universul familial, ca si în cel social, apar situatii conflictuale, generate de neajunsuri materiale, neîntelegeri privind prioritatile în plan familial, la modul de realizare a unor atributii, situatii care pot genera stari tensionale, ce pot degenera uneori în violente.
– Al doilea (instinctul de proprietate) apare ca o necesitate înscrisa în legile firii si se constituie într-o conditie sine qua non în viata sociala, pentru ca prin el se asigura protectia si securitatea familiei. De aici adapostul pe care omul si-l construieste (coliba, cocioba, casa, palat etc.) pentru a se apara de intemperii si pericole din natura sau societate, deasemenea, pentru a-si depozita si asigura proviziile necesare supravietuirii familiei pentru perioade de timp mai lungi sau în situatii speciale. În acelasi scop omul îsi delimiteaza un teritoriu care-i apartine, cu aceeasi destinatie. Desigur, aspectul proprietatii si-a schimbat perceptia publica si abordarea ei doctrinar ideologica; ceea ce nu s-a schimbat însa este dreptul la proprietate: inalienabil, natural si consfintit prin norme juridice. Dincolo de functia imediata în plan familial, si proprietatea poate fi sursa de conflict ce poate degenera în violenta.
La fel de periculoasa în geneza conflictului si, implicit, a violentei este devierea de la rostul firesc al instinctelor, abateri care conduc invariabil la violenta si nu se întâlnesc decât la om, ca o exceptie în lumea vietuitoare. Aceste abateri sunt specifice fiecarui tip de instinct si au conotatii particulare atât în ceea ce priveste modul lor de manifestare, cât si în privinta impactului individual sau social. Daca, de exemplu, consumul exagerat de alcool sau droguri (ca o deviere a instinctului de nutritie), ca si libertinajul, cu toate variantele sale (ca o deturnare în placere a instinctului de reproducere), au un impact negativ mai ales asupra individului, familiei si microcomunitatii imediate, devierile instinctelor sociale au un impact incomparabil mai mare. Astfel: cupiditatea sau lacomia (ca o deviere a instinctului de proprietate) si trufia sau orgoliul (ca o deviere a instictului de dominatie si subordonare) mai ales atunci când se manifesta la nivele sociale importante, cum ar fi cele de decizie (nationale sau supranationale), pot conduce la conflicte si violente la scara mare, chiar razboaie, evenimente pe care istoria umanitatii le-a trait din plin.
Iata asadar ca instinctele sociale, derivate la rândul lor din cele individuale (îndeosebi cel de reproducere), apar ca o necesitate de protectie a cuplului si progeniturilor sale, dar si ca sursa de conflict si violenta, atunci când apar devieri de la rostul lor firesc.
Cu toate acestea, poate cel mai frumos exemplu pe care datul natural al omului ni-l ofera totusi este sentimentul iubirii, al carui substrat biologic este instinctul de reproducere si perpetuare. Prin urmare, resortul biologic al coabitarii, urmata de constituirea familiei, este de natura instinctuala si are la origine sentimentul de iubire cu derivatele sale (iubirea conjugala, iubirea parinteasca, iubirea filiala, iubirea frateasca), pentru ca numai iubirea determina echilibrul, armonia si pacea sufleteasca într-o comunitate, indiferent de marimea si statutul ei.
Pornind de la aceste constatari Paulescu ajunge la concluzia ca legea universala care guverneaza viata este legea iubirii, iar pentru a defini acest sentiment, spune: „iubirea este o capodopera de finalitate divina, iar conflictele, o sfidare a legii divine” (Fiziologie filosofica editia 1944).
Mai bine ca oricine a stiut-o însa, blândul Iisus Hristos, când spunea:
– iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti,
– porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pre altii asa cum eu v-am iubit pre voi,
– iarta ca vei fi iertat si nu moartea pacatosului vrem, ci îndreptarea lui.
Iata de ce Biserica Ortodoxa pune la baza doctrinei sale principiul iertarii.
În concluzie: am putea spune ca, din punct de vedere biologic, la originea violentei stau: nesatisfacerea instinctelor individuale sau sociale si/sau devierea instinctelor de la destinatia lor fireasca, ambele generând astfel starea conflictuala si, în egala masura, conflictele, care pot degenera în violenta.
– continuare în numarul viitor –
• Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale
