(2 aprilie 2018 – 109 de ani de la deces 17 iunie 2017 – 193 de ani de la na?tere)
Asezatã la 15 km nord-est de municipiul Vaslui, localitatea Solesti a dat Romaniei cateva personalitãti, intre care cea mai importantã este Elena Cuza, prima doamnã a Romaniei moderne. S-a nãscut la data de 17 iunie 1825, in capitala Moldovei, Iasi, avandu-i ca pãrinti pe postelnicul Iordache Rosetti si pe Ecaterina, fiica logofãtului Dumitrache Sturza, de la Miclãuseni. Familia Rosetti a dat tãrii mari dregãtori, demnitari si oameni de culturã, acesta inrudindu-se cu marile familii boieresti: Catargi, Bals, Sturza si Cantacuzino. Iordache Rosetti era fiul marelui vornic cu acelasi nume din Tinutul Vasluiului, care intãrea ramura bãrbãteascã a familiei Rosetti- Solescu. Marele vornic fusese foarte bogat, el stãpanind 29 de mosii care se intindeau panã la Nistru. Vornicul si-a pierdut averea prin diferite intamplãri dar si prin impãrtirea acesteia la numerosii sãi copii. La bãtranete a rãmas numai cu mosia de la Solesti, pe care a mostenit-o fiul cel mic, Iordache, si s-a stabilit la Solesti cu mama sa, vorniceasa Ecaterina Rosetti. Desi nu a detinut nici un post in administratia tãrii, Iordache Rosetti a primit, conform obiceiului de atunci din Moldova, titlul de postelnic. Elena Rosetti a fost primul copil al lui Iordache si Ecaterina Rosetti, ea petrecandu-si primii ani ai copilãriei la mosia de la Solesti, impreunã cu fratii sãi Costache, Zoe, Theodor si Dimitrie. Avand o mamã autoritarã, Elena a fost puternic influentatã de ea in formarea personalitãtii, stãpanindu-se si cantãrind panã la slãbiciune vorbele si faptele sale. Educatia inceputã la Solesti, sub indrumarea mamei sale, a continuat la Miclãuseni, la resedinta bunicului Dumitrache Sturza, care avea o bogatã colectie de manuscrise si documente vechi. La varsta de 7 ani, Elena este dusã la Colegiul particular de la Scheia, al lui Constantin Sturza, fratele Ecaterinei Sturza, unde, impreunã cu copiii lui si ai rudelor apropiate si-a insusit cunostinte temeinice de aritmeticã, limba romanã, limba francezã si limba germanã. Împlinind 14 ani, Elena a plecat la Iasi, impreunã cu verisoarele sale, pentru a-si desãvarsi educatia. Acolo a intrat in anturajul rudelor de sange si de aliantã, participand la sedinte de instructie si educatie, la saloane literare si societãti muzicale, sub indrumarea unor specialisti adusi din Paris, Berlin si Viena. Frecventand cercurile de educatie si distractie din Iasi, Elena la cunoscut, la varsta de 19 ani, pe Alexandru-Ioan Cuza, cu care s-a cãsãtorit, la data de 30 aprilie 1844, la mosia pãrintilor de la Solesti. Dupã cãsãtorie, tanãra pereche s-a mutat la Galati, acolo locuind impreunã si cu pãrintii lui Alexandru, Ioan si Soltana Cuza (nãscutã Cozadini), care isi petreceau majoritatea timpului la mosia de la Bãrbosi, judetul Fãlciu. Alexandru indeplinea functia de judecãtor in cadrul judecãtoriei Covurlui, cu resedinta in Galati. Elena nu frecventa societatea gãlãteanã, dar purta o corespondentã stransã cu mama sa, cãreia ii solicita amãnunte despre viata de la casa pãrinteascã din Solesti. Sãrbãtorile prilejuite de Crãciun si Anul Nou 1845 le-a petrecut la Solesti, impreunã cu pãrintii si bunica sa. Abia inapoiatã la Galati, primeste trista veste a decesului bunicii Ecaterina si a tatãlui sãu. La intrarea bisericii construite de familie in anii 1859-1860, Elena Cuza a comandat la Constantinopol o placã de marmurã pe care a scris emotionantele versuri: La acest semn de pomenire/ Catã omule sã vezi/ Cum a lumii fericire/ Azi o ai si maine-o pierzi… Revenitã la Galati, Elena si-a dus viata mai departe alãturi de Alexandru, care, desi nu mai pãstra pentru ea cea dintai inflãcãrare, rãmãsese legat sufleteste si-i pãstra un respect deosebit. În anul 1848, pe continentul european s-a aprins flacãra revolutiei. Romanii nemultumiti de protectoratul Rusiei tariste si de aspra asuprire habsburgicã s-au ridicat la luptã. Alexandru-Ioan Cuza a participat la aceste evenimente impreunã cu tinerii din generatia sa, fiind prins impreunã cu alte 11 persoan, care au participat la declansarea evenimentelor din Moldova. În seara de 29 martie 1848 au fost aruncati in beciurile casei Mavrocordat. De aici au fost trimisi sub escortã la Galati, pentru a fi predati la Mãcin autoritãtilor turcesti. Desi avea numai 23 de ani, Elena Cuza, instiintatã printr-o stafetã la Solesti, a plecat la Galati unde, cu ajutorul consului englez Cumingham, a indreptat spre Brãila ambarcatiunea care-i transporta pe revolutionari, acestia fiind apoi eliberati. Nemaiputand sã se intoarcã in Moldova, Alexandru-Ioan Cuza a fugit in Transilvania, acolo participand la adunarea revolutionarilor transilvãneni de la Blaj si apoi a ajuns in Bucovina, la Cernãuti, unde a gãsit adãpost in casa lui Eudoxiu Hurmuzachi. Elena Cuza a trecut in Basarabia si apoi in Cernãuti, cu ajutorul Anei Ghica, ea transportand ajutoare pentru romanii exilati. De aici a ajuns la Viena si apoi la Paris, impreunã cu Alexandru-Ioan Cuza. S-au inapoiat in tarã impreunã cu noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, sub administratia cãruia Alexandru-Ioan Cuza a ocupat mai multe functii de rãspundere. Moartea timpurie a surorii sale Zoe, care fusese cãsãtoritã cu Iordache Lambrino si cãreia ii rãmãseserã trei copii orfani, a indurerat-o profund. Elena a rãmas o perioadã de timp la mosia cumnatului sãu de la Banca, judetul Vaslui, ingrijindu-i pe cei trei nepoti. Dupã numirea lui Alexandru- Ioan Cuza in functia de loctiitor al hatmanului Militiei din Moldova, Elena s-a mutat la Iasi, in toamna anului 1858. Alegerile din 5 ianuarie 1859 i-a dat prilejul Elenei sã-l incurajeze pe sotul sãu: ßEsti bun, Mãria ta! Esti intelept si-ti iubesti mult neamul. Cu aceste insusiri poti stãpani fãrã teamã si o impãrãtie. Fii vrednic de increderea celor ce ti-au dat-o.’ Fire timidã si retrasã, Elena Cuza s-a adaptat mai greu noii situatii dar, cu sprijinul moral al mamei sale, a reusit sã facã fatã indatoririlor de principesã domnitoare. Elena a luat sub patronajul sãu scolile din Moldova, precum si institutiile de binefacere si culturã pentru educatia populatiei sãrace. Organiza baluri la curtea domneascã din Iasi si vãzand flirturile sotului cu alte femei se supãra, fãrã sã o arate pe fatã, suportand chiar si purtarea obraznicã a principesei Maria Obrenovici (nãscutã Catargi, in Vrancea), care nu se sfiia sã-l curteze pe domnitor chiar in fata sotiei sale. Sprijinitã de mama sa, principesa a participat, fãrã sotul sãu, care era plecat la Bucuresti, la tedeumul slujit la Mitropolia Iasului, primind apoi vizitele oficiale si multumind si in numele lui Alexandru pentru felicitãrile adresate. Fiindcã cocheta ei rivalã de care domnul se indrãgostise si pe care o mãgulea fãtis in societate ii provoca multã durere, dar si pentru a nu-l impinge pe domn la un gest necugetat, Elena a plecat pentru un timp din tarã, ea pribegind prin Paris, Roma, Neapole, Venetia, Torino si Milano, timp in care a avut unele contacte diplomatice cu persoane care au devenit prieteni devotati ai Romaniei. Împãratul Napoleon al III-lea i-a fãcut o primire deosebitã la palatul Tuileries, acordandu-i o audientã de peste o orã. Revenind in tarã in anul 1862 a participat la prima receptie datã in palatul din Bucuresti. Prin comportarea sa simplã si prietenoasã stia sã cistige sufletele celor participanti la petrecere, ceea ce l-a impresionat chiar si pe sotul sãu, vãzand-o stãpanã pe miscãri si vorbe. Principesa a vizitat asezãmintele publice si institutiile de binefacere si culturã. În apartamentul ei a amenajat o camerã in care confectiona imbrãcãminte pentru sãrmani, pe care le dãdea preotilor sã le impartã, fãrã a preciza de la cine vin. Împreunã cu dr. Carol Davila a cercetat asezãmintele de binefacere din Bucuresti si, constatand numãrul mare de orfani, a pus temelia unui nou asezãmant, dupã planurile mitropolitului Filaret II, ea dãruind, din caseta particularã, suma de o mie de galbeni. La data de 18 iulie 1862 a fost emis Decretul de infiintare a Azilului ßElena Doamna’, la 29 iulie punanduse piatra de temelie a viitoarei constructii. Înainte de a pleca la Iasi, principesa a scris presedintelui Consiliului de Ministri despre trebuinta unor imbunãtãtiri la Maternitatea Pantelimon, la Ospiciul infirmilor si al bolnavilor de nervi de la Mãrcuta, precum si de la Spitalul Militar. A scris si despre intentia ridicãrii unui azil de bãtrani la Pantelimon, sugerand ca la fiecare asezãmant sã fie expuse portretele fondatorilor, ca o recunostintã pentru generozitatea lor. Elena Cuza a luat asupra sa prefacerea spiritului public prin culturã si educatie, sprijinind tinerii pictori romani. În deplasarea spre Iasi principesa a trecut pe la Galati pentru a-si vizita soacra, acolo fiind intampinatã de tãrani imbrãcati in straie de sãrbãtoare. Principesa a zãbovit si la Solesti, locul atat de drag inimii sale. Mama sa a organizat o slujbã in noua bisericã si apoi in curtea conacului sa incins o mare horã. Ajunsã la Iasi, la 20 august 1862, Elena s-a instalat in fostul palat domnesc, unde a fost asteptatã de autoritãtile civile si militare, a primit binecuvantarea mitropolitului Moldovei si salutul militarilor, al functionarilor publici si a delegatilor scolilor din orasul Iasi si seara a participat la masa de galã oferitã in onoarea sa. În zilele urmãtoare a vizitat Spitalul central al al mãnãstirii Sfantul Spiridon, Închisoarea criminalã, Maternitatea, Spitalul copiilor pãrãsiti, Oficiul de bolnavi psihic de la Golia, Spitalul din Tãtãrasi, Spitalul israelit, Muzeul de istorie naturalã, Scoala de arte, Institutul pentru scolirea fetelor, peste tot oferind daruri. Toate acestea au infãtisat-o ca o bunã organizatoare pentru rezolvarea problemelor sãnãtãtii publice si ale culturii. Ajungand la Ruginoasa, resedinta particularã cumpãratã de la vãrul sãu, Mihail Sturza, principesa a angajat mesteri pentru repararea clãdirii si grãdinari germani pentru refacerea parcului din jurul castelului. Înapoindu-se la Bucuresti, principesa a reinceput sirul faptelor caritabile, implicandu-se in dezvoltarea industriei textile de pe langã mãnãstiri, ea comandand panza de uniforme pentru scolile pe care le patrona. L-a insotit pe domn la Spitalul Coltea si la Garnizoana militarã, atunci venindu-i generoasele idei pentru pregãtirea unui Corp de infirmieri in cadrul Serviciului sanitar de ambulantã si infiintãrii Crucii Rosii. Împreunã au vizitat Institutia ßSfanta Maria’ a femeilor germane, au pus piatra de temelie a Bisericii evangheliste reformate si au strans fonduri pentru Azilul ßElena Doamna’. În aceastã perioadã de rodnicã activitate i-a stat mereu alãturi sotului care, prin importantele reforme pe care le-a infãptuit, a rãmas in constiinta neamului romanesc. De fiecare datã cand Elena Cuza lua cuvantul, le amintea oamenilor cã datorau unirea si infãptuirile lor domnului Alexandru-Ioan Cuza. La jumãtatea lunii martie 1864 Alexandru si Elena Cuza au plecat la Ruginoasa, pentru inaugurarea palatului si sãrbãtorirea Pastelui. Întrucat domnul si sfetnicul sãu, Mihail Kogãlniceanu, au creionat lovitura de stat si plebiscitul pentru infãptuirea reformei agrare, Alexandru- Ioan Cuza s-a inapoiat mai repede la Bucuresti. Proclamatia domnului datã in urma loviturii de stat din 2 mai 1864 hotãra improprietãrirea tãranilor, ceea ce a starnit ample mani festãri de bucurie si recu nostintã. Domnul Cuza a deschis urnele de vot pentru consultarea poporului de ziua onomasticã a sotiei sale, 21 mai. Dupã succesul obtinut in urma plebiscitului, domnul Alexandru-Ioan Cuza s-a deplasat la Constantinopol pentru a cere sultanului incuviintarea loviturii de stat si a reformelor ce le mai programase. Întors in tarã, domnul a participat la actiunile de salvare a locuintelor afectate de ploile abundente si inundatiile provocate de raul Dambovita. Alexandru-Ioan Cuza a profitat de aceastã situatie si l-a adus la palatul domnesc pe primul sãu fiu, Alexandru, rezultat din relatia extraconjugalã cu Maria Obrenovici. Copilul a fost prezentat ca fiind un orfan salvat de la inec, pe care domnul dorea sã-l infieze. Aceastã minciunã a revoltat-o pe Elena Cuza, care a refuzat sã-l infieze.
Preferand despãrtirea de Alexandru- Ioan Cuza, principesa s-a inapoiat la Ruginoasa, fiind hotãratã sã nu facã compromisuri. Totusi, cand domnul a venit in vizitã de impãcare, ea a fost impresionatã de manifestãrile de simpatie fãcute de o delegatie de tãrani sositi in intampinare, la castel, Elena intelegand cã ceea ce infãptuise Cuza pentru binele si libertatea poporului sãu il infãsura intr-un nimb de nemurir, si cã dorinta lui de a-si tine copilul langã el era legitimã. Rãspunzand rugãmintilor domnlui, principesa a acceptat cu seninãtate sã-l infieze pe Alexandru. Rãmanand toatã vara anului 1864 la Ruginoasa, principesa s-a dedicat ingrijirii micutului Alexandru, supravegherii lucrãrilor la palat si realizãrii schitelor pentru confectionarea mobilelor comandate la Paris, ea demonstrand un gust deosebit pentru decorarea incãperilor. Domnul Cuza s-a inapoiat in Bucuresti, acolo avand de infruntat opozitia fostilor stãpani ai bisericilor instrãinate, ale cãror averi au fost secularizate, precum si agitatiile unor romani nemultumiti de instituirea cenzurii si suprimarea unor ziare. În palatul de la Cotroceni incepu sã-si facã des aparitia Maria Obrenovici, fapt care a indepãrtat multe doamne din inalta societate de printesa domnitoare, acuzatã cã ar fi prea tolerantã si ingãduitoare, fãrã demnitate si amor propriu. Principesa purta mai departe grija scolilor si a institutiilor de binefacere, chiar dacã era profund deprimatã de comportamentul imoral al domnului Cuza. Randurile celor nemultumiti de comportamentul lui Alexandru-Ioan Cuza se strangeau atat in tarã, cat si peste hotare. Reformele radicale si comportamentul imoral au condus la imputinarea prietenilor familiei domnitoare, contribuind la nasterea ßmonstruoasei coalitii’ care urmãrea sã-l indepãrteze de la domnie. Starea sãnãtãtii domnului Cuza a inceput sã se inrãutãteascã dupã moartea mamei sale, la data de 20 mai 1865, stiut fiind cã el mostenise boala acesteia. Convins de sotie si prieteni a mers la curã la Ems, in Germania, dar a fost nevoit sã se inapoieze repede in Bucuresti intrucat la data de 3 august 1865 avusese loc o rãscoalã a celor nemultumiti, in urma cãreia s-au inregistrat victime. Înfierea la 5 noiembrie 1865 a celui de al doilea copil al Mariei Obrenovici, Dimitrie, a adus principesei Elena Cuza noi umilinte si batjocoriri, pe care ea le-a sfidat si si-a intensificat activitatea caritabilã sustinand Azilul ßElena Doamna’, Oficiul de la Eforia Spitalelor, Institutul Maternitãtii din Strada Radu Vodã si Spitalul de copii Cismeaua Rece. În ciuda tuturor necazurilor la care a fost supusã, principesa a rãmas alãturi de domnitor, sprijinindu-l moral pentru conducerea treburilor statului. Ea si-a intensificat vizitele la diferite asezãminte pe care le-a sprijinit activ, a desfãsurat de douã ori pe sãptãmanã audiente, dand sfaturi bune celor ce doreau sã sprijine pe domnul Cuza. Nu si-a pierdut firea nici in noaptea de 10/11 februarie 1866, cand monstruoasa coalitie l-a obligat pe domnul Alexandru-Ioan Cuza sã abdice. Ea a apãrat copii panã a sosit guvernanta si apoi s-a avantat hotãratã, cu o vointã de fier, sã afle care este situatia sotului arestat. Pentru cã Alexandru renuntase la Maria Obrenovici, desi familia Elenei a insistat sã divorteze de sotul necredincios, ea la urmat, impreunã cu copiii, la Viena, Florenta si Heidelberg. În luna aprilie 1869 Elena a revenit la Solesti, intrucat mama era grav bolnavã. La scurt timp aceasta si-a dat sufletul in bratele fiicei iubite. Conacul de la Solesti a fost mostenit de fratele ei, Theodor, care l-a vandut fratelui Costache, Solestii pierzandu-si farmecul pentru Elena Cuza. Dupã inmormantare Elena s-a inapoiat la Doblin, in Austria, langã sotul ei, revenit la vechea dragoste. În anul 1870 familia Cuza s-a mutat la Florenta, in Italia. Dorind sã asigure o educatie aleasã copiilor, familia Cuza s-a mutat in anul 1873 in Germania, la Heidelberg. Rãcind in momentul trecerii muntilor Alpi, Alexandru-Ioan Cuza a decedat la data de 15 mai 1873, la ora 1:30, la trei zile dupã sosirea la Heidelberg. Elena Cuza a rãspuns personal celor care au trimis telegrame de condoleante, lãudand faptele domnului Alexandru-Ioan Cuza care l-au asezat in randul personalitãtilor marcante ale Romaniei moderne. Dupã inmormantare Elena Cuza a rãmas la Ruginoasa, judetul Iasi, ca sã-si chibzuiascã mãsurile necesare pentru cresterea copiilor. Împreunã cu Baligot de Beyne, fostul secretar al domnului Cuza, Elena si cei doi copii s-au mutat la Paris, unde Alexandru a urmat facultatea de drept si cursuri de istorie. Dupã moartea lui Baligot, in anul 1882, Elena s-a inapoiat la Ruginoasa. Dimitrie, care suferea de o boalã de piept s-a sinucis prin impuscare, in anul 1888, la Paris. Elena Cuza l-a adus la Ruginoasa si la inmormantat la dreapta tatãlui sãu, Alexandru-Ioan Cuza. Alexandru a incercat sã facã o carierã politicã, dar numele ce-l purta reprezenta un pericol pentru dusmanii tatãlui sãu. Atunci cand a devenit unul dintre fondatorii ziarului ßAdevãrul’, acestia au dezlãntuit impotriva lui o campanie furibundã, fãcandu-l sã renunte la mandatul de deputat de Mehedinti. În anul 1889 Alexandru s-a cãsãtorit cu Maria Moruzi. A plecat in cãlãtorie de nuntã la Madrid, unde s-a imbolnãvit. Acolo a decedat la scurt timp dupã ce a fãcut testamentul in favoarea sotiei sale, Maria Moruzi mostenind cea mai mare parte a averii familiei Cuza, inclusiv mosia de la Ruginoasa. Maria a marginalizat-o pe Elena Cuza, determinand-o sã pãrãseascã pentru totdeauna palatul de la Ruginoasa. Mutandu-se in Iasi, Elena s-a inscris ca membrã fondatoare a Spitalului de copii ßCaritatea’, dãruind la inceput suma de 5000 de lei. Încriindu-se ca infirmierã a luat in ingrijirea ei cinci copii. Elena Cuza a pãrãsit spitalul din Iasi in 1892, dãruind acestui asezãmant casele din strada Romanã si cotizind anual cu suma de 25.000 de lei. Elena a trecut ultima datã prin Solesti in anul 1895, ea vizitandu-si nepotul, Gheorghe Rosetti, fost ambasador al Romaniei la Sankt Petersburg si pe sotia sa, Olga, fiica fostului ministru de externe al Frantei, De Gers. Deceptionatã, Elena Cuza s-a stabilit in anul 1903 la Piatra Neamt, intr-o cãsutã modestã, ea fiind insotitã de o cameristã. Panã la sfarsitul vietii a trãit modest, dedicandu-se operelor de binefacere. În zorii zilei de 2 aprilie 1909 a incetat din viatã, la varsta de 84 de ani. Asa cum a dorit, a fost dusã la Solesti cu o trãsurã si a fost inmormantatã fãrã ceremonie oficialã, cu un singur preot. Întreaga viatã a Elenei Cuza a fost un model de intelegere, demnitate si devotament, numele ei inscriindu-se la loc de cinste alãturi de al domnului Alexandru- Ioan Cuza.
* Col. (rtr.) Constantin Chiper
Note:
1. Lucia Bors, Doamna Elena Cuza, Craiova, Editura Pelendava, 1992.
2. Theodor Riscanu, Ruginoasa – Povestea unui castel blestemat, Iasi, Editura Portile Orientului, 1995.
3. Constantin Chiper, Dan Burghelea, Marcela Isac, Vera Tãritã, Monografia Comunei Solesti, Editura Thalia, Vaslui, 2002.
