Dacã în 5 martie am prãznuit Mosii de iarnã, în 6 martie a fost Lãsatul secului pentru Postul Pastilor, prezentã atât în calendarul popular, cât si în cel bisericesc, strãvechea sãrbãtoare pãgânã, prag cosmic al trecerii de la iarnã la varã, Lãsata Secului a fost adoptatã si adaptatã de crestinism ca ultim nivel pregãtitor înainte de smerenia Marelui Post, pãstrându-si farmecul obiceiurilor arhaice, dar cãpãtând noi valori, întru spirit, prin morala crestinã. Conform calendarului popular crestin cât si celui ortodox, ziua de 9 martie, sãrbãtoreste pe cei 40 de Mucenici ucisi în Sevastia, numiti în traditia popularã Mucenicii sau Mãcinicii, si încheie ciclic zilele babelor, având pentru spiritualitatea popularã o conotatie aparte.
Dupã traditia geto-dacicã au fost 44 de mucenici, atatea fiind si zilele dintre 9 Martie si 23 Aprilie, ziua Sfantului Gheorghe, care in traditia popularã este strãjer al timpului cald, lui fiindu-i incredintate cheile vremii. La porunca lui, se deschide ciclul vegetational, cand iarba inverzeste, codrul infrunzeste si pãmantul se deschide marcand intrarea in anotimpul cald si anul pastoral, care se va incheia neapãrat de Sf. Dumitru cand incepe vremea rece. Acum este marcatã si sosirea pãsãrilor si trezirea la viatã a serpilor si a tuturor insectelor care este un nou semn al venirii primãverii. Pe timpurile impãratului Licinius, unul dintre marii prigonitori ai crestinãtãtii, soldati crestini, acei viitori 40 de Sfinti Mucenici fãceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Mare parte dintre ei romani de origine, dar si greci cu armeni. Se zice, cã ei au refuzat inchinarea la idoli declarand in fata guvernatorului Agricolae cã il vor urma pe Iisus Hristos. Revoltat de cele auzite si plin de pizmã, generalul ii intemniteazã pe cei 40 pentru opt zile si supusi in tot acest timp la torturi greu de imaginat, timp in care se spune cã Mantuitorul li s-a arãtat intãrindu-le astfel credinta si pregãtindu-i pentru cele ce aveau sã urmeze. Dupã aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei fiind un ger cumplit si un vant rece. Pe la miezul noptii insã, unul dintre cei 40 de mucenici, nemaiputand indura frigul alergand spre focul ce ardea pe mal, aprins de cãtre slujitorii idolilor unde a si murit pe loc. Cei rãmasi sã indure gerul au inceput sã se roage si s-a petrecut o minune: la ceasul al treilea din noapte o luminã puternicã si caldã precum soarele a strãlucit incãlzind apa lacului, gheata s-a topit si 40 de cununi strãlucitoare au pogorat asupra mucenicilor. Unul dintre soldatii de pazã, inmãrmurit cã in miezul noptii o luminã din cer incãlzeste apa si cã o cununã din cele 40, pogorate peste mucenici, nu are peste cine sã se aseze, s-a aruncat in apã, mãrturisind crestinãtatea. Si pentru cã au fost scosi vii din lac, trupurile lor au fost duse la mal unde li s-au sfãramat gleznele cu ciocane din fier si lãsati apoi sã moarã, corpurile ulterior fiind arse iar oasele si cenusa imprãstiate in apa lacului. Dupã trei zile, cei 40 s-au arãtat in visul episcopului Petre, cerandu-i sã-i scoatã din apã. Crestinii, la indemnul episcopului, le-au scos si ingropat trupurile cu mare cinste. Acum in calendarul popular sunt efectuate anumite ritualuri, reminiscente, probabil, a unor practici precrestine, specifice inceputului de an nou: aprinderea focurilor, purificarea spatiului, pregãtirea alimentelor rituale, efectuarea unor practici de pomenire a mortilor, inceperea simbolicã a celor mai importante activitãti economice, prevederea vremii si belsugului in noul an. În ajunul zilei de 40 de sfinti se aprind focuri ritualice din gunoaiele rezultate din curãtirea terenului si anexelor gospodãresti. Alãturi de caracterul ritual, acest obicei avea si un rol practic. Cand fumul se intetea, membrii gospodãriei treceau sau sãreau peste flãcãri in functie de varstã, astfel incat fumul sã pãtrundã prin haine. Datoritã focurilor aprinse prin curti si grãdini, satele se confundau in dimineata zilei de 9 martie cu niste nori de fum. Considerand cã fumul rezultat de la aprinderea focurilor nu ar fi fost suficient pentru alungarea serpilor care ieseau in aceastã zi din ascunzisurile lor, se afumau cu o carpã aprinsã cotloanele gospodãriei. În credinta popularã, se considera cã in ziua de 9 martie sfintii mucenici se adunã pentru a participa la un sobor de dezghetare a pãmantului pentru sãnãtatea si norocul oamenilor si de slobozire a cãldurii, ei bãtand, in acest scop, cu ciomegele in pãmantul inghetat. Aceastã practicã a fost uzitatã pe arii relativ extinse se credea cã pãmantul era bãtut cu maiurile, cu toiegele, mãciucile sau botele de cãtre Mosi, spirite ale strãmosilor, identificate in Calendarul crestin ortodox cu cei 40 de Sfinti Mucenici, sãtenii din unele zone se indemnã strigand in cor: ‘Patruzeci de sfinti voinici, /Dati cu batele-n pãmant,/ Ca sã intre frigul, / Si sã iasã cãldura!’ sau ‘Intrã frig si iesi cãldurã, / Sã ne fie vreme bunã / Pentru plug si arãturã’. La 9 martie, in toate comunitãtile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat, momentul fiind marcat de respectarea unor interdictii sau de oficierea unor practici cu caracter simbolic. Dupã ce, in luna februarie (luna lui Faur), fierul plugului era trecut prin foc de cãtre fierarul satului si reparat iar intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovãrãsire la arat, in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sãrbãtorilor de primãvarã, presãrat cu numeroase obiceiuri. În cadrul ceremonialului de scoatere a plugului, se injugau cate 4-6 boi la un plug de lemn in deplinã curãtenie trupeascã si sufleteascã. În dimineata zilei de 9 martie, zi de muncã si de sãrbãtoare, abundau practicile cu rol purificator, femeia din casã fiind principalul protagonist in desfãsurarea practicilor. Dupã aducerea plugului in fata casei, plugarii, de obicei doi la numãr, stãteau cu capetele descoperite inaintea boilor, iar gospodina iesea din casã avand intr-o manã traistã pentru plugari iar in cealaltã tinand un vas cu apã sfintitã, tãmaie si un somoiog de busuioc. Femeia se apropia de plug si de carul in care se afla restul atelajelor specifice acestei lucrãri agricole, le inconjura de trei ori, in sensul miscãrii aparente a soarelui, femeia rostea, intr-o solemnitate deplinã, urmãtoarele: ‘Cat de curatã este tãmaia si agheasma, asa de curati sã fiti si voi / Si sã umblati nedespãrtiti la arat / Si nici cand sã nu dati peste vre-un strigoi sau moroi care sã vã facã rãu’. Urma apoi stropirea cu agheasmã, afumarea cu tãmaie si asezarea unui ou cu rol fertilizator inaintea carului. Dacã acesta va rãmane intreg dupã pornirea carului, atunci si plugarilor le va merge bine pe toatã durata anului agricol. Plugarii primeau traista cu mancare, dupã care femeia vãrsa agheasma rãmasã la picioarele animalelor. Totodatã se obisnuia cã in coamele plugului sã se punã acum si un colac impletit in opt, numit Crãciun, pãstrat in casa de la Crãciunul trecut, ca simbol al fertilitãtii. Dupã acest moment plin de solemnitate, desfãsurat in curtea casei, plugarii porneau cu plugul cãtre camp sau cãtre grãdina din apropiere, unde marcau o brazdã simbolicã de bun inceput sau de ‘pocinog’ dupã care dejugau si hrãneau animalele iar ei se ospãtau in mod ritualic pe brazdã. Aici, sub prima brazdã, ingropau un oul asezat ritualic in fata boilor sau doar coaja lui pentru un an cu rod bogat. Semnificatia oului ingropat este de origine precrestinã, oul fiind considerat mãsura tuturor lucrurilor de inceput, el avand aici rol augural si protector in desfãsurarea aratului. Asemãnãtor oricãrui inceput de anotimp si de an, in ziua de 9 martie se fãceau numeroase pronosticuri meteorologice ale noului an. Se considerã cã dacã ingheatã pãmantul spre ziua de 40 de sfinti, toamna va fi lungã si nu va fi brumã iar porumbul se poate semãna cat de tarziu, cã tot se vor coace foarte bine; iar dacã nu ingheatã, apoi toamna cade bruma devreme si din cauza aceasta sãtenii trebuie in primãvarã sã semne cat de devreme. Se spune cã dacã plouã in aceastã zi, va ploua si de Pasti iar dacã tunã, vara va fi prielnicã tuturor culturilor. Cum va fi timpul in ziua de Mãcinici, asa va fi toatã primãvara. Dar sãrbãtoarea crestinã suprapusã cu cea de inceput de an agricol traditional a si generat o sãrbãtoare traditionalã romaneascã, Mucenicii sau Mãcinicii. În credinta popularã in aceastã zi, 9 martie, ultima zi a Babei Dochia, zile capricioase ale ingemãnãrii iernii cu primãvara, lãsand loc zilelor mosilor, zile mai calde si mai calme. Mosii inchipuind de fapt sufletele mortilor. Se credea cã aceste suflete patronau viata pãmantenilor, mai ales la pragurile de timp, la cumpenele dintre anotimpuri, adicã in preajma echinoctiilor si solstitiilor, reveneau de unde plecaserã acum cand natura se trezeste la viatã. Functia funerarã a zilei de 9 martie, sãrbãtoare a mortilor, iese si mai bine in evidentã in satele moldovene, unde se fãceau praznice cu care ocazie se dã celor adunati pomanã mucenici, fasole bãtutã, nuci, poame, alune cu lumanare aprinsã si un pahar cu bãuturã. Obiceiurile si ritualurile descrise mai sus puteau fi intalnite in satele noastre panã in preajma celui de-al doilea rãzboi mondial. Odatã cu instalarea comunismului, ele au dispãrut din obisnuintã sãtenilor, in special dupã ce aratul a inceput sã fie executat mecanizat. Astãzi, dintre toate practicile strãvechi, mai persistã obiceiul ca femeile sã coacã in ziua de 9 martie colãcei din aluat dospit, numite ‘sfintisori’ sau ‘mucenici’, reminiscente ale idolilor neolitici ai fertilitãtii. Se mai pãstreazã, timid ce este drept, prin unele sate prepararea unui colac mai deosebit din aluat dospit. O stilizare a formei umane, cu gurã cu urechi si cu nas, dar orb, cu formã antropomorfã a cifrei opt, cifra echilibrului cosmic numit ‘Uitatã’. Colacii sunt fierti in apã cu zahãr, scortisoarã si nucã, simbolizand lacul in care au fost aruncati Sfintii Mucenici, apoi copti. Dupã ce sunt scosi din cuptor sunt unsi cu miere de albine si presãrati cu nucã mãcinatã, dupã care sunt impãrtiti sacramental copiilor din vecini, pentru pomenirea tuturor mortilor care in timpul anului ar fi fost uitati sau nepomeniti. Tuturor cititorilor, ‘O primãvarã frumoasã!’, iar doamnelor, un cãlduros ‘LA MULTI ANI!’
Dan Horgan
Biblografie:
– Adrian Fochi – ‘Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea’, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Arthur Gorovei – ‘Credinti si superstitii ale poporului roman’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, Bucuresti, 1995.
– Antoaneta Olteanu – ‘Calendarele poporului roman’, Editura Paideia, 2001.
– Elena Niculita Voronca – ‘Datinile si credintele poporului roman’, Editura Polirom, Iasi, 1998.
– Gh. F. Ciausanu – ‘Superstitiile poporului roman’, Editura Saeculum Bucuresti, 2005.
– Ion Ghinoiu – ‘Sãrbãtori si obiceiuri romanesti’, Editura Elion, Bucuresti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ‘Zile si mituri. Calendarul tãranului roman 2000’, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999.
– Ion Ghinoiu – ‘Obiceiuri populare de peste an’, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997.
– Ion Talos – ‘Gandirea magico-religioasã la romani’, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001.
– Irina Nicolau – ‘Ghidul Sãrbãtorilor Romanesti’, Editura Humanitas, 1998.
– Simion FIorea Marian – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, 2001.
– Tudor Pamfile – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997.
– ‘Vietile Sfintilor’, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.
