„N-am cunoscut om stãpânit deopotrivã cu dânsul de gândul unitãtii nationale si de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.” – Ion Slavici
Eminescu si unitatea de neam si tara
– continuare din numãrul trecut –
Dincolo de spiritul epocii, care, dupã cum am vãzut, era unionist prin excelentã, dincolo de educatia primitã in familie si la Mãnãstirea Agafton, Eminescu are marea sansã de a fi elevul, invãtãcelul si discipolul marelui dascãl Aron Pumnul, unul din militantii activi ai miscãrii pasoptiste transilvane (retras la Cernãuti din cauza represaliilor austroungare), a cãrui iubire de neam si tarã iradiau foarte puternic in sufletul invãtãceilor sãi si care spunea ‘piatra unitãtii romanilor fierbe la Blaj’. Patriotismul sãu inflãcãrat, dragostea pentru acest popor si cultura lui, inclinatia lui de dascãl adevãrat, il vor influenta profund pe Eminescu care, nu numai cã-l va venera ca om si dascãl, dar mai mult, ii va urma cu sfintenie ideile si crezul. Ideea de unitate de neam si tarã se manifestã de timpuriu la Eminescu. Abia iesit din adolescentã, va publica in revista ‘Federatiunea’ un articol intitulat ‘În unire e tãria’, in care Eminescu atrãgea atentia romanilor cã pentru a-si implini visul reunificãrii trebuie sã se asocieze activ in curentul miscãrilor nationale din structura Imperiului Austroungar pentru delimitarea spatiului propriu. ‘A astepta sã culegem fructele semãnate de altii este nedemn si periculos’. Precedentul maghiar, care a condus la dualitatea imperialã (ocazie cu care Transilvania este incorporatã abuziv in regatul maghiar la 1867), ca si precedentul ceh, il determinã pe Eminescu sã spunã rãspicat: ‘Cine ar crede cumcã ungurii, chiar de ar promite-o, vor gãsi in ei atata simt de dreptate, incat sã redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au rãpit-o fãrã consimtãmantul Romanilor? – Si apoi nici nu avem noi sã cerem dela Unguri ceva, cãci ei nu sunt competenti sã ne dea nimica. Cand un fãcãtor de rele comite o infractiune (…) numai justitia bine informatã poate revoca o sentintã sau o aprobare nedreaptã.’ Situatia nu este diferitã nici astãzi, cand structuri etno-politice ale aceleiasi minoritãti, aparent dezbinate panã acum, se radicalizeazã prin unirea lor avand pretentia refacerii celor 64 de comitate. O logicã elementarã ar trebui sã ia in calcul si situatia in care Romania s-ar radicaliza la randul ei si ar revendica, in virtutea drepturilor istorice, cele 70 de judete ale Romaniei Mari. Consecintele? Greu de prevãzut, dar ceea ce trebuie de retinut este faptul cã radicalizarea revendicativã nu este o solutie compatibilã cu realitãtile zilelor noastre. Oricum, Eminescu deplange pasivitatea si lipsa de energie in fata unor nedreptãti ale istoriei. ‘Nepãsarea noastrã ne pierde’ va spune el cu obidã, pentru cã ‘Romanii au nenorocirea de a nu avea incredere in puterile proprii; noi nu ne-am convins cã puterea si mantuirea noastrã in noi este’. Congresul general al romanilor transilvãneni, pe care Eminescu il invoca profetic in recapitularea acestui articol, avea sã se concretizeze 48 de ani mai tarziu prin Marea Adunare Popularã de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, cand Transilvania, prin vointã popularã, se va reintegra spatiului romanesc cãruia i-a apartinut dintotdeauna. La aceastã realizare istoricã avea sã se ajungã atunci cand unitatea sufleteascã si culturalã se va fi implinit, asa cum, tot profetic, Eminescu afirma intr-o scrisoare adresatã lui Dimitrie Brãtianu cu ocazia sãrbãtorii de la Putna: ‘La unitate politicã nu se poate ajunge decat prin unitate sufleteascã si culturalã’. Aceastã implinire istoricã il va face pe Tiron Albani, scriitor si ziarist de talie europeanã, sã afirme: ‘Poporul roman insã, in marea lui majoritate, fãcea istorie. Odatã eliberat de sub jugul oligarhiei maghiare, mergea ca un fluviu insufletit de bogatii lui afluenti, cu un avant pe care nici o fortã nu l-ar fi putut opri pentru a se contopi cu marea, cu fratii lui liberi din tara independentã, mergea unde-l ducea istoria si destinul lui.’ (Tiron Albani – Cum s-a fãcut Unirea).
Eminescu între patriotism si nationalism
Desi Eminescu vedea in unitatea de neam si tarã un imperativ multimilenar al romanismului, el nu a confundat niciodatã cele douã notiuni, patriotismul si natio – nalismul. Cu toate acestea, comple menta – ritatea acestora se regãseste in toatã opera eminescianã si prinde contur sub forma unitãtii de gandire si simtire. Patriotismul include acel jus soli care in dreptul roman se defineste ca dreptul pãmantean. El se regãseste in spatiul istoric al romanismului ca vatrã strãmoseascã, ca tarã, iar sub aspect spiritual poate fi definit ca un sentiment afectiv pe care orice om il are pentru casa pãrinteascã, bastina natalã, locul unde si-a petrecut copilãria resimtitã afectiv de fiecare dintre noi (Unde esti copilãrie / cu pãdurea ta cu tot) si desigur locul unde trãiesc si isi deruleazã existenta concretã conform expresiei romane ‘ubi bene ibi patria’, mai actualã astãzi ca oricand, in conditiile emigratiei economice postdecembriste. Acest sentiment este extrem de viu la Eminescu incã de la 16 ani cand, mistuit de dorul de patrie (fiind in timpul peregrinãrii transilvane), scrie poezia ‘Din strãinãtate’: Un suflet numai plange / in doru-i se avantã, La-l patriei dulci plaiuri / La campii razãtori (…). Da. Da, as fi ferice / de-as fi incã odatã / În patria-mi iubitã / În locul meu natal.’ Patriotismul eminescian va deveni si mai evident dupã rãzboiul de independentã cand, entuziasmat de noul statut al tãrii, realizat cu mãrete acte de curaj si mari sacrificii, va scrie: ‘E micã tãrisoara noastrã, ii sunt stramte hotarele, greutãtile vremurilor au stirbit-o, dar aceastã tarã micã si stirbitã e tara noastrã, e tara romaneascã, e patria iubitã a oricãrui suflet romanesc; intr-nsa gãsim toate putintele dezvoltãrii, intocmai ca intr-una oricat de intinsã.’ (Misiunea noastrã ca stat – ‘Timpul, 2 nov. 1879) Dar pentru emanciparea ei, este nevoie de muncã sustinutã, pentru cã ‘În muncã ne este mantuirea’, afirma cu convingere Eminescu. ‘Mãsura patriotismului nostru va fi datã de faptele pe care avem ocaziunea de a le infãptui in viitor, iar nu de profesarea unor idei nimic costisitoare (fãrã valoare, n.n.) alese dupã plac. Pentru Eminescu, pãmantul patriei este maica poporului ‘O maicã, tarinã dulce’, asa cum Biserica este ‘maica spiritualã a poporului roman’. Iatã de ce dragostea de patrie este neconditionatã pentru Eminescu, indiferent de situatie politicã sau conjuncturã istoricã. ‘Noi o iubim asa cum este, cum a fãcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferintele seculare panã in zilele noastre. O iubim sans phrase. O iubim fãrã a-i cere nimic in schimb, nici mãcar increderea ei atat de lesne de indus in eroare, nici chiar iubirea innãditã azi la lucruri strãine si la oameni strãini’. Cea de a doua notiune pe care Eminescu nu o confunda niciodatã cu patriotismul este nationalismul, acel sentiment care tine de sfera biologicului, generat de ereditate, filiatie geneticã, relatie familialã, grade de rudenie, descendentã, toate incorporate in ceea ce dreptul roman consfintea prin sintagma jus sangvinaris (dreptul sangelui). Este panã la urmã o atitudine care pozitioneazã individul fatã de familia si natiunea cãreia-i apartine. Cu toate cã astãzi nationalismul, ca perceptie, penduleazã intre contestare si negare, el rãmane o prezentã constantã in viata popoarelor, prin sentimentul national, interesul national, spatiu vital, interesul superior al natiunii etc. Singura conditie ar fi ca prin profesarea acestui sentiment sã nu se ajungã la derapaje, asa cum istoria a cunoscut, de regulã prin exagerarea sa panã la xenofobie si urã. Unitatea de neam in viziunea eminescianã nu inseamnã neapãrat puritate etnicã, ci si capacitatea conlocuitorilor de a se asimila majoritãtii, de a-si insusi limba si cultura tãrii in care trãiesc, sau mãcar de a-si manifesta atasamentul pe care patriotismul il presupune pentru casã, bastinã, comunitate, perimetrul geografic al tãrii, legile tãrii, simbolurile nationale si tot ce organic apartine patriei in care vietuiesti. ‘Nu zicem cã sub cerul acestei tãri sã nu trãiascã si sã nu infloreascã oricati oameni de altã originã. Dar ceea ce credem, intemeiati pe vorbele bãtranului Mateiu Basarab, e cã tara este, in linia intaia, elementul national si cã e scris in cartea veacurilor ca acest element sã determineze soarta si caracterul acestui stat.’ (Strãini de origine romanã?!? – in Opera Politicã, Ed. Eminescu, 2000, pg. 402) Cu toate acestea, pentru Eminescu, natiunea are mãretia unui lucru sfant. ‘Nationalitatea trebuie simtitã cu inima si nu vorbitã numai cu gura. Ceea ce se simte si se respectã se pronuntã arareori.’ (Conservarea nationalitãtii, suprema lege – ‘Timpul’, 27 mai, 1881) Este, cu alte cuvinte, un dat biologic al cãrui expresie se regãseste in sentimentul national. Este si motivul pentru care Eminescu aseazã nationalismul deasupra patriotismului: ‘Nu voim sã trãim intr-un stat poliglot (multicultural, n.n.) unde asa numita patrie e deasupra nationalitãtii (…). Dacã e vorba ca acest stat sã inceteze de a mai fi romanesc, atunci o spunem drept cã ne e cumplit de indiferentã soarta pãmantului lui.’ (‘Timpul’, 31 iulie, 1880) Peregrinand prin spatiul romanesc, poetul isi va forma o imagine cat se poate de realistã privind tipologia romanului si mai ales al profilului sãu psihologic: ‘Rãu sau bun, Romanul e adevãrat. Inteligent fãrã viclenie, rãu – dacã e rãu, fãrã fãtãrnicie, bun fãrã slãbiciune (…) el se aratã cum este. N-are o cocoase intelectualã sau fizicã ce cautã a o ascunde, nu are apucãturile omului slab.’ (‘Timpul, 15 martie, 1880) Atitudinea poetului era dictatã de realitãtile vremurilor sale, iar modul rãspicat in care se exprima izvora din nemãrginita sa dragoste de neam si tarã. Trebuie sã recunoastem cã multe din acele realitãti se regãsesc si astãzi, desigur, la nivelul timpului nostru, fãrã insã a fi mai putin importante decat erau atunci. De aceea, in optimismul sãu nedezmintit, Eminescu visa la o tarã puternicã, frumoasã, cu oameni cinstiti, preocupati de destinul si viitorul patriei lor, tintã care trebuie sã fie vis al fiecãrei generatii, al fiecãrui roman. ‘S-o facem mare pe tãrisoara noastrã, prin roadele muncii noastre si prin mãrimea vredniciei noastre, cãci de astãzi inainte nimeni nu ne mai jigneste in lume si dacã nu putem sã ne urmãm in pace dezvoltarea, atunci e bine sã stim cã nu mai sunt copitele sãlbaticilor vrãsmasi care strivesc sãmanta abia incoltitã, ci hula, vrajba si ura ce ne-o facem noi insine.’ (‘Timpul, 2 nov 1879) E usor de observat astãzi in realitãtile noastre, aceastã constatare ce vine de peste veac, cand tot ce pare a fi romanesc nu este bun, cand o generatie pentru care dragostea de neam si patrie nu mai este o valoare face din protest un mod de a fi, cand contestarea in bloc a tot ce inseamnã valoare autohtonã si istorie este la ordinea zilei, cand destabilizarea doritã de unii pandeste la fiecare colt de stradã, cand orice initiativã este apriori taxatã ca negativã. În acest context, trebuie sã admitem cã observatia lui Eminescu privitor la calitatea de a fi bun roman sau bun cetãtean al acestui stat a fost, este si rãmane la fel de actualã. ‘A fi bun roman nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetãtean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pãmant, care este mostenirea exclusivã si istoricã a neamului romanesc. Acesta este un lucru care se intelege de la sine.’ (Adevãrul doare – ‘Timpul’, 1 aprilie, 1881). Or, a fi bun Roman inseamnã a fi in egalã mãsurã si iubitor de Neam si iubitor de Patrie, ceea ce conduce panã la urmã la ideea de unitate la care visa Eminescu.
* Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale
