Introducere
Ceea ce defineste o natiune, o colectivitate nationalã sau, panã la urmã, un popor este limba pe care o vorbeste. Trãsãtura principalã a acestui aspect il constituie faptul cã limba este cea care oferã cadrul necesar comunicãrii, intelegerii si interelationãrii membrilor comunitãtilor care formeazã acel popor. În egalã mãsurã, oferã cadrul prin care organizarea, administratia, legislatia, arta, traditiile si cultura in general se manifestã; in plus, permite in acelasi timp tezaurizarea si transmiterea acestora din generatie in generatie. Panã la urmã, limba unui popor se constituie intr-un act identitar pentru acel popor, pentru cã il defineste ca entitate nationalã si culturalã; insãsi denumirea poporului sau natiunii va fi datã de numele limbii vorbite. Ceea ce din punct de vedere istoric este greu de precizat este cine a fost la inceput: un popor care si-a format o limbã ca mijloc de comunicare, sau limba care a coagulat in jurul ei o populatie intr-un anumit spatiu geografic, realizand astfel entitãti nationale sau popoare? Însusi Eminescu spunea: ‘nu noi suntem stãpanii limbii, ci limba este stãpana noastrã’ (M. Eminescu – Opere, vol XV, 1989), iar Biblia consacrã prioritatea limbii prin cunoscuta formulare ‘La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnmezeu si Dumnezeu era Cuvantul’, ‘Acesta era intru inceput la Dumnezeu’ (Evanghelia dupã Ioan: 1; 1,1). De remarcat este faptul cã, de-a lungul istoriei, limba, indiferent de originea ei, a suferit un proces continuu de dezvoltare si perfectionare, pe mãsurã ce si poporul pe care il defineste face pasi importanti pe linia progresului si emancipãrii materiale si spirituale. Întocmai precum copilul invatã sã vorbeascã, pãtrunzand treptat in esenta culturii si spiritualitãtii poporului din care face parte, tot asa fiecare generatie va invãta si va contribui la perfectarea limbii pe care o foloseste, imbogãtind-o in continut si expresivitate. Asa incat modalitãtile prin care limba noastrã s-a dezvoltat tin, fãrã indoialã, de evolutia si dezvoltarea societãtii romanesti, de contributia fiecãrei generatii la dezvoltarea actului de culturã, indiferent la ce domeniu ne referim si, in bunã mãsurã, de interferentele culturale, spirituale, sociale, economice si stiintifice cu alte culturi.
Limba românã în ansamblul limbilor europene
Desigur, ca orice limbã, si limba romanã are o arie de cuprindere si o bogãtie proprie acumulatã de-a lungul vremurilor. Cele peste 6.000 de graiuri pe care le contine patrimoniul lingvistic universal (Mircea Malita – 10.000 de culturi, o singurã civilizatie, Ed. Nemira, 2001), care de fapt reprezintã tot atatea culturi si entitãti etnice, au o rãspandire neuniformã la scarã planetarã, asa incat pot permite o ierarhizare a lor in functie de numãrul de vorbitori, numãrul de cuvinte cuprinse in lexicul lor si de spatiul geografic pe care il acoperã. În functie de acesti parametri, se poate spune cã fiecare limbã isi are o importantã mai mare sau mai micã in ansamblul lingvisticii zonale sau planetare. În plan european, limba romanã este consideratã a cincea limbã ca bogãtie lingvisticã. Cu cele peste 62.000 de cuvinte pe care le cuprinde in vocabularul sãu, limba romanã se situeazã dupã limba englezã (peste 100.000 de cuvinte), limba francezã (peste 76.000 de cuvinte), limba germanã (peste 75.000 de cuvinte) si limba spaniolã, cu peste 70.000 de cuvinte. Bogãtia vocabularului unei limbi se va reflecta de o manierã extrem de convingãtoare in varietatea formelor de exprimare, in expresivitatea figurilor de stil si bogãtia metaforelor care coloreazã graiul respectiv. La acest aspect, un aport important il are si complexitatea formelor gramaticale, capitol la care limba romanã exceleazã, avand, din acest punct de vedere, reputatia unei limbi dintre cele mai complexe. De aici si expresivitatea sa deosebitã. Ca spatiu geografic de cuprindere, limba romanã este a saptea limbã la nivel european, pornind din muntii Pocutiei (Transcarpatia) panã in muntii Pindului (din sudul peninsulei Balcanice), din tinutul transnistrean al Bugului, panã dincolo de campia Panoniei. Concentratia cea mai mare a vorbitorilor de limba romanã se inregistreazã pe teritoriul actual al Romaniei (peste 90% vorbitori de limba romanã) si zonelor limitrofe: Basarabia, Bucovina de Nord cu tinutul Hertei, Maramuresul istoric, Kadrilaterul, Timocul, Banatul sarbesc, Voievodina si spatiul dintre granita vesticã a Romaniei si Tisa. Observand cu atentie acest spatiu, vom constata cã, practic, se suprapune spatiului traco-dacogeto- iliric al antichitãtii preromane. Procentul vorbitorilor de limbã romanã in aceste teritorii, vremelnic desprinse din trupul tãrii, variazã intre 40 – 70%, din cauza politicii de deznationalizare fortatã pe care autoritãtile statelor respective au intreprins-o constant de-a lungul istoriei. Asa incat, dupã numãrul de vorbitori la scarã europeanã, limba romanã ocupã locul nouã, cu peste 28 milioane de vorbitori, din care 17 milioane in Romania (peste 90% din locuitorii actualei Romanii).
Originile limbii române
Este o problemã care, in ultimele decenii, a devenit extrem de actualã, prin cele douã ipoteze care frãmantã lumea lingvistilor: provine limba noastrã dintr-o limbã arhaicã puternic latinizatã, a cãrei fond lexical cu greu se mai regãseste astãzi, sau este o protolatinã din care vor deriva limbile romanice, inclusiv limba latinã? Indiferent cum am privi lucrurile, trebuie pornit de la premisa cã si limba romanã, ca orice limbã, are o istorie proprie, care se pierde in negura timpurilor. Grosso modo si conform traditiei puternic inrãdãcinate in istoria poporului roman, se considerã cã limba romanã este produsul puternicei latinizãri a limbii bãstinasilor daco-geti si traco-iliri din teritoriile ocupate de romani sau limitrofe acestora, pe parcursul a peste cinci sute de ani (300 i.e.n. – 271 d.H.) care a fãcut ca fondul latin al limbii romane sã depãseascã 70%. Dea lungul secolelor, limba romanã, ca oricare altã limbã, va suferi numeroase influente, intre care cea mai notabilã este influenta slavã din secolele X – XV, care va face ca intre 11,7% si 14,6% din vocabularul nostru sã aibã origine slavã. Procesul de modernizare a limbii insã va incepe in Transilvania, cu Scoala Ardeleanã, in secolul al XVIII-lea, prin corifeii acesteia: episcopul Inochentie Micu (Klein), Samuel Micu (Klein), Petru Maior si Gheorghe Sincai, concomitent cu cea din Moldova si Tara Romaneascã, prin Ion Heliade Rãdulescu, Gheorghe Lazãr si Gheorghe Asachi, care vor demonstra si documenta latinitatea limbii romane si chiar vor reusi introducerea scrierii latine. Acest proces de modernizare se va desãvarsi in epoca lui Eminescu, prin creatia cãruia limba romanã capãtã cel mai frumos vesmant al sãu, ‘pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poeticã romaneascã va incepe secolul XX sub auspiciile poeziei lui, si forma limbii nationale, care si-a gãsit in poetul Eminescu cea mai frumoasã alcãtuire panã astãzi, va fi punctul de plecare pentru toatã dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetãrii romanesti (Titu Maiorescu – Eminescu si poeziile lui, 1889). Este epoca cand ia avant limba literarã cultã, asa incat in perioada interbelicã putem vorbi deja de o limbã maturã, puternicã, expresivã si melodioasã, comparabilã cu marile limbi europene. Cum era de asteptat, avand in vedere istoria zbuciumatã si tristã a poporului nostru, originea si evolutia limbii romane au suscitat si continuã sã suscite discutii si controverse, initiate si sustinute mai ales de cei care, poposind tarziu in Europa, cum ar fi migratia slavã din secolele VI – VII (velicorusii, malorusii, bulgarii, sarbii, slovenii, croatii, slovacii si polonii) sau migratia maghiarã (hunii si ungro-finicii) din secolele VIII – X, si-au arogat drepturi istorice, din nefericire pentru ei nesustinute de argumente stiintifice. Asa de pildã, istoriografia maghiarã sustine cã Panonia (campia Panoniei), unde maghiarii s-au asezat punand bazele imperiului hunic, era o intindere nepopulatã care va fi invadatã tarziu, dupã venirea lor, de o populatie de pãstori venitã din Balcani, desi datele istorice aratã cã zona respectivã, la invazia maghiarã, era populatã de iliri, o ramurã a daco-getilor, iar pe teritoriul Transilvaniei existau deja structuri statale (cnezate si voievodate) care se opuneau pretentiilor teritoriale ale acestor triburi nomade sedentarizate aici (Cronica notarului Anonymus – Gesta Hungarorum). În acelasi registru, si istoriografia bulgarã sustine cã nici zona Pontului Euxin si sud dunãreanã nu era populatã decat de niste comunitãti grecesti izolate, nicidecum de getii care aveau sã opunã o rezistentã darzã invaziei romane, ceea ce l-a fãcut pe impãratul Traian sã ridice un monument impunãtor pentru glorificarea victoriei sale (vezi Tropaeum Traiani, de la Adamclisi), ca de altfel si columna lui Traian din Roma, pentru eterna glorificare a victoriei romanilor asupra dacilor lui Decebal. Mai mult, in opinia urmasilor invadatorilor din acele timpuri, limba vorbitã de bãstinasi nu putea fi latina, latinizarea neputandu-se realiza in 165 de ani, cat a durat ocupatia romanã (106 – 271), de la rãzboaiele dacice panã la retragerea aurelianã. În abordarea acestei probleme se pierde voit din vedere faptul cã spatiile daco-getic si traco-iliric cuprindeau teritorii intinse la nord si la sud de Dunãre, cã ocupatia si colonizarea romanã la sud de Dunãre se realizaserã deja cu trei sute de ani inaintea rãzboaielor dacice (teritorii cunoscute ca Moesia Inferioarã si Moesia Superioarã), iar circulatia intre teritorii era destul de liberã si intensã pe cele douã maluri ale Dunãrii, asa incat influentele prin colonizare, migratie si comert erau suficient de puternice cu mult inaintea rãzboaielor dacice. Prin urmare, procesul de latinizare a populatiei daco-getice si tracoilirice se va realiza intr-o perioadã de peste cinci sute de ani, timp suficient ca noua limbã sã se cristalizeze si sã se rãspandeascã la nord de Dunãre. Si asta dacã nu cumva limba vorbitã de populatia daco-geticã si tracoiliricã nu era chiar limba latinã intr-o formã rudimentarã, accesibilã comunicãrii. Adãugãm si faptul, consacrat istoric, cã in anii 50 ai primului veac al mileniului intai, Apostolul Andrei, unul din ucenicii lui Iisus Hristos, evangheliza zona daco-geticã din Scitia Minor (Dobrogea de astãzi) si Muntenia; prin urmare, o logicã elementarã ne demonstreazã faptul cã nu poti sã evanghelizezi o populatie fãrã sã te faci inteles. Asadar, este de presupus cã localnicii pe care ii crestina Apostolul Andrei vorbeau aceeasi limbã, cel mai probabil limba latinã vulgarã. Pentru cei care incã se mai indoiesc de acest adevãr, mai aducem un argument, suficient de convingãtor, in sprijinul originii latine a limbii romane. În anul 212, impãratul roman Caraculla emite celebra ‘Constitutio Antoniniana’ care prevedea drepturi si libertãti sociale si economice tuturor strãinilor liberi vorbitori de limbã latinã de pe intreg teritoriul Imperiului roman. Cu alte cuvinte, deveneau cetãteni romani indiferent dacã erau ‘decediti’ (proveniti din popoarele cucerite, prizonieri de rãzboi sau cei care s-au predat de bunã voie armatelor imperiului si nu erau inamici ai acestuia): ‘peregrini’ (strãini liberi care circulau ca triburi nomade, fãrã cetãtenie romanã) sau ‘barbari’ care acceptau zeitãtile romane. În acest context, toatã populatia daco-geticã si traco-iliricã cãpãta, de jure si de facto, cetãtenia romanã, ceea ce presupunea cunoasterea limbii latine, insusirea legilor si administratiei romane si, desigur, indeplinirea obligatiilor ce decurgeau de aici, chiar dacã, in fapt, aceste obligatii constituiau scopul edictului imperial, adicã plata taxelor si impozitelor cãtre Roma (Cassius Dio – Istoria Romanã – vol. II, Ed. Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1977).
– continuare în numãrul viitor –
* Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale
