Sfântul Ilie este ziua de celebrare a astrului solar dãtãtor de viatã si luminã, marcând miezul verii pastorale, sãrbãtoare cu data fixã, 20 iulie, în fiecare an, când ciobanii separã oile de berbeci, ca apoi sã coboare în sate, pentru prima datã dupã urcarea oilor la stânã la Sân-Georz.
Sfant-Ilie, ca si San-George si San- Medru, este o divinitate popularã care a preluat numele si data celebrãrii de la un sfant crestin – Sfantul Mare Prooroc Ilie. El este de departe patronul suprem al verii, al arsitei si frãmantãrilor atmosferice. În Panteonul romanesc el este o divinitate a Soarelui si a focului, identificatã cu Helios din mitologia greacã si cu Gebeleizis din mitologia geto-dacã. Neincetat luptãtor cu fortele rãului, el este si un adversar de temut al oamenilor, in sãptãmana ßParlelelor, dacã acestia nu ii respectã ziua, prin incendiile si grindina pe care le poate trimite asupra recoltelor’. Se povesteste cã, in timpul nasterii Sfantului Ilie, Sovac, tatãl lui, preot al Legii vechi, care locuia in cetatea Tesve, din Galaad, a vãzut niste bãrbati imbrãcati in haine albe vorbind cu pruncul si invelindu-l pe el cu foc si hrãnindu-l cu vãpaie de foc. Vãzand aceastã vedenie tatãl sãu si inspãimantandu-se, s-a dus la Ierusalim si a povestit-o preotilor. Unul din acei preoti, vãzãtor cu duhul, i-a zis: ßOmule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tãu; dar sã stii cã pruncul acela va fi locas al luminii, Darului lui Dumnezeu si cuvantul lui va fi ca focul de puternic si de lucrãtor. Ravna lui cãtre Domnul si viata lui fiind bine plãcutã lui Dumnezeu, va judeca poporul Israil cu sabie si cu foc’. Regele Ahab, la indemnul sotiei sale, introduce in regatul israelitean cultul zeului Baal. Vãzand acestea, sfantul prooroc Ilie a adãugat si fapte pe langã cuvinte, pedepsind pe protivnicul lui Dumnezeu si pe popoarele lui, si a zis: ßViu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, dinaintea cãruia eu stau, cã nu va fi in anii acestia rouã si ploaie din cer pe pãmant, decat numai prin cuvantul gurii mele!’ Îndatã cu cuvantul proorocului cerul s-a inchis si s-a fãcut secetã; aci dupã cuvantul lui nici o picãturã de ploaie sau de rouã n-a cãzut pe pãmant. Apoi, a urmat nerodirea pãmantului, lipsa de hranã si foamete in tot poporul, incat sufereau si oamenii, dar si dobitoacele. Ahab l-a amenintat pe Ilie cu moartea. Din aceastã cauzã, proorocul Ilie a fost nevoit sã stea ascuns panã au trecut anii de secetã. Ascunzãtoarea sa a fost mai intai aproape de paraul Cherit. Acolo a fost hrãnit de corbii care-i aduceau zilnic paine. A stat si in casa unei vãduve, din Sarepta Sidonului, unde si acolo a fost hrãnit minunat, cãci bruma de fãinã si ulei ce avea acea vãduvã a ajuns tot timpul cat a fost gãzduit Ilie la ea. Acestei femei, Ilie i-a inviat si copilul care-i murise. La finalul anilor de secetã si pentru cunoasterea adevãratului Dumnezeu, Sfantul Ilie ii propune impãratului sã ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel si sã se roage mai intai prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul in care Ilie a inlãturat cultul zeului Baal. El a reusit sã coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce 450 de preoti ai lui Baal nu au reusit sã facã. Ilie a prezis regelui Ahab si sotiei sale cã vor muri de moarte infricosãtoare, ceea ce s-a si intamplat. Cand s-a apropiat vremea in care voia Domnul sã ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie si Elisei mergeau cãtre cetatea Betel. Cand amandoi sfintii prooroci au mers la Iordan, Ilie a luat cojocul sãu si, invartindu-l, a lovit apa cu dansul si s-a despãrtit in douã, apoi au trecut amandoi ca pe uscat. Pe cand mergeau ei si grãiau, deodatã s-a arãtat intre amandoi un car de foc si Ilie a fost luat spre cer. Atunci a cãzut de sus cojocul lui Ilie, lãsat de dansul si, luandu-l, a ajuns pe tãrmurile Iordanului despãrtind cu el apa ca si Ilie, a trecut pe uscat si astfel s-a fãcut mostenitorul darului care lucra in invãtãtorul lui. În credinta popularã, se crede cã Sf. Ilie ar mai avea trei frati: o sorã mai mare, Marina, un frate mai mare, Ilie Pãlie, si un frate mai mic, Pantelimon sau Sfantul Ilie cel schiop. Sf. Ilie Pãlie e surugiul lui Sf. Ilie si manã o cãrutã cu doi sau patru cai de scot foc pe nãri si sunt potcoviti cu potcoave de argint si, atunci cand ii goneste, bat din copite si scapãrã, si de aceea se vãd fulgerele. Carul lui Sunt-Ilie e lucru sfant, dumnezeiesc, ascuns de ochii lumii, si de aceea, cand iese, acoperã cerul cu nori. Acest car, spre a nu aluneca in mersul sãu, are pe talpa rotii cuie mari ce-i slujesc la intepenire. Aceste cuie, gãurind bolta cereascã, lasã sã curgã ploaia sau grindina dupã faptele oamenilor. Sf. Ilie a primit de la Dumnezeu si sapte tunuri cu care oranduieste toate pentru oameni: de ploaie, de secetã, de foamete, de holerã, de boli, de moarte si de bãtãlie date spre pãstrare fratelui mai mic, sfantului Ilie Pãlie. Dumnezeu i-a dat lui Sf. Ilie si un bici in manã, pentru a orandui norodul. În credinta popularã se vehiculeazã ideea cã biciul lui Sf. Ilie ar avea douã sfichiuri, unul de aur cu care imprãstie manã cand oamenii fac bine iar celãlalt din argint cu care pedepseste cu piatrã oamenii ce fac rãu. Se ingrijeste totodatã sã nu pãleascã fulgere poamele, mai cu seamã prunele, zarzãrele, si astfel sã cadã pe jos inainte de vreme. Dumnezeu i-a dat Sf. Ilie si tunetul, sã trãsneascã dupã diavol. Si Ilie, cand a inceput sã tune si sã trãsneascã, credeai cã se prãpãdeste lumea. De aceea Dumnezeu, vãzand cã Ilie este prea puternic si pentru a-l mai domoli ia luat mana dreaptã si piciorul drept. Astfel, ciung si schiop, este si acum; de aceea nu poate umbla singur de acea porneste in goanã dupã draci, numai in cãruta sa. Cand dracii nemultumiti se rãscoalã, urcã din iad si rãscolesc norii, atunci, Sf. Ilie inhamã caii la cãrutã, pleacã prin cer si incepe sã trãsneascã dupã ei. Ei cand il aud pe Sf. Ilie cu cãruta, fug de se prãpãdesc, si se ascund pe unde pot. Si cand aleargã cãruta prin cer, face mare hãrmãlaie, la noi pe pãmant se aude atunci tunand. Cand fulgerã, poporul zice cã Sf. Ilie a mai trãsnit un drac. Cand trãsneste, dã cu sãgeata in formã de fulger, ce despicã copacii si intrã in pãmant de nouã stanjeni dupã dracii inspãimantati ce se ascund sub pãmant in gaurã de sarpe, in scorburile arborilor, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in trupul unor animale, Sunt-Ilie trãsneste nãprasnic pentru a nu-i scãpa nici unul dintre ei. Ferestrele si usile caselor nu se lasã deschise in vreme de furtunã, cã poate ascunde vreo spurcãciune de drac in casã si se poate sã trãsneascã casa. Dracul se ascunde mai mult la carpen si de aceea e bine sã nu se punã la casã lemn de carpen ori sã se adãposteascã sub carpen in vreme de furtunã. Reminiscente din traditia popularã spune cã moartea lui Sunt-Ilie va aduce pe pãmant urgia apocalipsului: dracul va reusi, in final, sã-i taie capul, iar din sangele scurs s-ar aprinde pãmantul, care va arde nouã stanjeni in adancime. Dupã purificarea prin foc a pãmantului, va apãrea o generatie de oameni, mai mici decat cei de astãzi, asemãnãtori cu blajinii, care ar fi trãit inaintea uriasilor. Aurul este ochiul dracului, pe care i l-a scos Sf. Ilie din pãmant trãsnind dupã draci si de atunci a rãmas pe pãmant. Strigoaicele de multe ori incearcã sã opreascã ploaia, spre a face rãu oamenilor, dar Dumnezeu si cu Sf. Ilie dau atunci grindina, pe care strigoaicele n-o pot opri. În schimb dupã grindinã, vine apoi ploaia curatã. Pe cer sunt nori de ploaie curatã si de grindinã; norii de ploaie curatã se spune cã ar fi trasi de Sf. Ilie cu doi boi, ca sã dea apã printre piatrã. Cateodatã acesti boi trag atat de greu, incat se aude icnetul si opintelile lor panã la noi pe pãmant. Norii de grindinã se spune cã s-ar opinti dracii la el. Tot poporul roman a creat ideea cã Sfantul Ilie este foarte bãtran si, ca orice bãtran, motãie mai mereu. Stiind cã se apropie ziua lui si cã trebuie sã le aminteascã oamenilor de tunetul sãu infricosãtor, cand se trezeste il intreabã pe Dumnezeu cat mai este. Dumnezeu, cunoscandu-i planurile si dorinta de a-i pedepsi aspru pe oameni pentru nelegiuirile lor, il sfãtuieste sã doarmã fãrã grijã cã mai este timp mult panã la ziua lui. Sfantul trimite spre pãmant ceva ploi cu tunete, fulgere si trãsnete ca pe un semnal a ceea ce urmeazã sã se intample de ziua lui, si adoarme iar. Cand se trezeste, din nou il intreabã pe Dumnezeu cat mai este panã la ziua lui si aflã surprins si cu mare supãrare cã… a fost. Furios cã i-a trecut ziua si diavolii si oamenii rãi au scãpat din nou nepedepsiti de biciul lui de foc, Ilie se infurie si trimite spre pãmant fulgere, trãsnete si ploi care bagã frica in tot ce suflã. Atunci incep vestitele ploi de dupã Sf. Ilie. Înaintea acestei sãrbãtori se incheie obiceiurile de invocare a ploilor. În aceasta zi femeile duc mai intai mere si colivã din grau nou la bisericã, fructe unse cu miere, porumb fiert sau copt si dovleci din recolta nouã, faguri cu miere, farfurii cu mancare si cãni cu apã impodobite cu flori de varã legate cu atã rosie spre a fi sfintite si apoi date de pomanã pentru sufletul rãposatilor care acum trec pe la casele lor. Femeile cheamã copii strãini de prin sat si adunandu-i sub un mãr nescuturat, il scuturã pentru intaia datã, ca sã mãnance copiii mere, iar mortii sã se veseleascã. Se spune ca dacã nu se duc poame la bisericã pentru a fi sfintite in ziua de Sf. Ilie, copacii nu vor mai rodi anul viitor. Panã in aceastã zi nu se taie merele cu cutitul si nu se aruncã in sus, pentru cã e pericol de ploaie cu piatrã dar numai panã la Sf. Ilie. În medicina popularã, de Sunt-Ilie, in revãrsatul zorilor se culege busuioc dar si tot felul de plante de camp bune de leac. Aceste plante se duc la bisericã spre a fi sfintite fiind mai apoi utilizate in scalda celor betegi si care nu mai au alt leac spre a fi vindecati. Busuiocul adunat cu acest prilej este pus la uscat sub stresini, in cãmãri sau poduri, pus printre haine si-n zestre, ca sã le fereascã de molii ori este adus la bisericã pentru a fi binecuvantat si asezat la icoane, dupã care este ars. Cenusa busuiocului este pãstratã in casã, pentru a lecui copiii de bubele rele apãrute in gurã. În aceastã zi se incepe retezatul stupilor sau recoltarea mierii de albine. Cei ce au stupi cheamã vecinii si neamurile la ei si le cinstesc cu rachiu si miere. Bãrbatul, care trebuie sã se pãstreze curat, se scoalã cat se poate mai de dimineatã, se primeneste si, luandu-si uneltele necesare pentru retezat si vasele pentru pus faguri, merge in grãdinã la stupinã si incepe retezatul stupilor sau recoltarea mierii. Fagurii cei mai frumosi si mai plini cu miere sunt alesi si pusi pe talere curate si se dau celor chemati, ca sã mãnance. De nu se vor recolta fagurii de miere in ziua de Sf. Ilie, se spune cã ploile ce vor urma vor distruge stupii sau vor ineca albinele. În aceastã zi nu este bine insã a chema pe cei ce stiu a face vrãji si farmece, cãci acestia vor cãuta sã fure mãcar un pic de miere, cu care mai tarziu vor vrãji sau fermeca, si atunci stupii se vor prãpãdi toti, cãci Dumnezeu nu va rãbda sã se intrebuinteze miere la astfel de blestemãtii. Si vrãjitorii stiu cã tocmai mierea furatã la aceste zile mari e mai cu putere la vrãjile si farmecele lor. Stuparii ce nu respectã sãrbãtoare Sf. Ilie nu vor mai avea spor la albine, matca nouã dimpreunã cu albinele, roind, zboarã in pãdure sau se rãtãcesc. Pe Sunt-Ilie il cinstesc in mod deosebit si cojocarii, pentru a le merge bine in meserie. În ziua de Sf. Ilie nimãnui nu-i ingãduit sã lucreze, cãci e ca in ziua de Pasti, din pricina pietrei si a focului iscat de trãsnet, de secetã, de nebunie si de boli arzãtoare. Se spune cã cei ce nu tin sãrbãtoarea sfantul ii schilodeste ca pe el de manã, ochi sau picior iar cine se imbolnãveste nu mai are leac. De Sf. Ilie, dacã e timp frumos, va fi frumos pentru restul verii iar dacã tunã in ziua de Sf. Ilie, alunele si nucile vor fi seci sau viermãnoase iar vara ploioasã iar viermii for strica pomii fructiferi. Peste 110.000 de romani isi sãrbãtoresc in fiecare an onomastica, cu ocazia sãrbãtorii Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul. Un sincer LA MULTI ANI, tuturor celor care poartã numele sfantului.
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ‘Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea’, Editura Minerva, Bucuresti, 1976. – Antoaneta Olteanu – ‘Calendarele poporului roman’, Editura Paideia, 2001. – Elena Niculita Voronca – ‘Datinile si credintele poporului roman’, Editura Polirom, Iasi, 1998. – Ion Ghinoiu – ‘Obiceiuri populare de peste an’, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997. – Ion Ghinoiu – ‘Sãrbãtori si obiceiuri romanesti’, Editura Elion, Bucuresti, 2002. – Ion Talos – ‘Gandirea magico-religioasã la romani’, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001. – Irina Nicolau – ‘Ghidul Sãrbãtorilor Romanesti’, Editura Humanitas, 1998. – Narcisa Stiucã – ‘Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele’, vol. II, Editura Cartea de Buzunar, 2006. – Romulus Vulcãnescu – ‘Mitologie Romanã’, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985. – Simion FIorea Marian – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, 2001. – Tony Brill – ‘Legendele romanilor’, vol. I, ‘Legendele cosmosului’, Editura ‘Grai si suflet – Cultura nationalã’, Bucuresti, 1994. – Tudor Pamfile – ‘Mitologia romanã’, Editura ALL, Bucuresti, 1997. – ‘Vietile Sfintilor’, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.
