«Noaptea-i mumia / iar soarele e masca ei mortuarã», sunt versurile pe care poetul le-a scris pe patul de spital, dupã ce a revenit la viatã.
Poetul vasluian Ion Enache a fost la un pas de a pãrãsi aceastã lume, zilele trecute. Desigur, pentru poeti, moartea poate fi o prelungire a vietii, iar ei oricum jongleazã, fiecare dupã puteri si talent, cu segmente de vesnicie. Dincolo de nemurirea poetilor însã, este foarte importantã existenta terestrã, cea în care acestia îsi compun opera cu care îsi cumpãrã mai apoi nemurirea. De aceea, faptul cã Ion Enache a rãmas în viatã, cã de Acolo, de Sus, a fost zgâltîit nitel, arãtându-ise cã încã nu si-a definitivat opera literarã, poate fi pentru poetul vasluian un nou început. Rãmâne de vãzut dacã el va pretui asa cum se cuvine creditul de existentã care i-a fost acordat.
Criza anuntata de «Ciuleandra»
– Ioane, arãti destul de bine pentru un mort! – Si moartea este o experientã de viatã. – În ultima perioadã, ai fost internat prin spitale, atât în Vaslui, cât si la Iasi. Prin oras chiar se zvonise cã ai fi murit. Ce s-a întâmplat de fapt? – Am fost internat mai întâi la Spitalul Judetean Vaslui, sectia Neurologie, la doamna doctor Croitoru. Am anticipat criza pe care o aveam s-o am cu trei-patru ore înainte. – Cum ai anticipat-o? – Spre surprinderea mea, am fost „anuntat” de un cântec straniu, interpretat la douã bete pe undeva prin interiorul locuintei mele. Ritmul respectiv semãna cu felul în care începe dansul popular „Ciuleandra”, de la un ritm lent, la unul rapid, învãluitor. În momentul în care am ajuns la spital, am anuntat-o pe doamna doctor cã e posibil sã am o crizã asa cum am mai avut si în alte dãti, desi nimic din comportament si din felul în care arãtam nu pãrea sã anunte un eveniment nedorit în sãnãtatea mea. Nu dupã mult timp, a avut loc lesinul si am fost transportat la Reanimare, unde medicii moldoveni care lucreazã acolo au constatat la un moment dat cã murisem. La interventia lor, am fost supus unor socuri electrice cu ajutorul cãrora am fost readus la viatã.
«A fost o stare de întuneric, din care eu însumi faceam parte»
– Acum cã totul a trecut, putem glumi: cum e sã fii mort, Ioane? – Eu cred cã scriitorii adevãrati si chiar anumiti oameni de stiintã au fost atrasi de mirajul mortii. Hemingway cãuta moartea prin rãzboaiele civile din Spania. Dostoievski a fost condamnat la moarte si gratiat chiar pe esafod, Nichita Stãnescu stia cã este bolnav, dar a refuzat sã se salveze. Si aceasta nu pentru cã bãutura ar fi devenit o patimã, ci dintr-o dorintã de a se afla cât mai aproape de moarte, care devenea un ritual de initiere. Nu cu toatã seriozitatea, dar în strãfundurile subconstientului mi-am dorit aceastã moarte clinicã. – Ce ai vãzut in acele clipe? – Mai întâi a fost un preludiu, constând în imagini combinate din factori concreti si fantastici. – Anume? – Eu am scris într-un caiet viziunile, în mãsura în care ele pot fi povestite, dar în momentul de fatã simt nevoia ca ele sã rãmânã o tainã a mea. – Apoi? – S-a lãsat întunericul. Acela care probabil l-a determinat pe Goethe sã spunã, în ultimele sale clipe, „Sã se facã luminã!”. A fost o stare de întuneric, din care eu însumi fãceam parte. Probabil aceastã stare a trãit-o si Esenin când a scris celebrul poem „Omul negru”. Când am revenit la viatã, am scris versurile: „Noaptea-i mumia / iar soarele e masca ei mortuarã”.
«Am sentimentul ca ceva esential se va întâmpla în viata mea»
– Cum ai ajuns la Spitalul CFR Iasi? Cu o ambulantã, stiu, dar de ce? – Dupã ce mi-am recãpãtat cunostinta, m-am trezit cã aveam introdusã o sondã si eram tot plin de sânge în zona respectivã. Îmi fusese perforatã uretra, hemoragia nu se mai oprea si de aceea s-a luat decizia de a fi transferat la Iasi. – Acolo cum a fost? – La Iasi, am avut noroc de o doctoritã foarte tânãrã si frumoasã si mã simteam oarecum vinovat, de parcã as fi „trãdat-o” pe doamna doctor Croitoru, care mã „înviase” la Vaslui. Momentul culminant al perioadei de la Iasi a fost acela când am primit vizita majoritãtii scriitorilor ieseni, când s-a umplut tot salonul, de s-a speriat si doctorita. În aceeasi zi, ei au telefonat la Bucuresti presedintelui Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricaru, care le-a transmis sã-mi întocmesc un dosar, pe baza actelor eliberate de cele douã spitale, spre a primi de la Uniune un ajutor social. – Ce se mai aude cu cartea ta, când va vedea lumina tiparului? – În conditiile unui sprijin financiar promis de o institutie al cãrei nume va fi trecut pe copertã, volumul „Metafizica uitãrii” e posibil sã aparã în chiar douã – trei sãptãmâni. Oricum, dupã momentele de întuneric prin care am trecut, am sentimentul cã ceva esential se va întâmpla în viata mea.
* Daniel Grosu – 2004
