În evolutia milenarã a poporului roman, evenimentele de la 9 mai 1877 si 9 mai 1945, precum si Ziua Europei, se inscriu ca momente glorioase ale luptei romanilor pentru libertate, unitate si independentã. Sãrbãtorirea zilei de 9 mai este pentru poporul roman un prilej de indreptare a gandurilor pline de recunostintã cãtre generatiile de luptãtori si eroi pentru dreptate socialã, libertate, unitate si independentã.
9 Mai 1877 – moment de cotiturã în istoria poporului român
Anul acesta se implinesc 140 de ani de la proclamarea independentei de stat a Romaniei. Apãrarea independentei si a libertãtii tãrii a reprezentat din totdeauna o valoare supremã pentru poporul roman. Începand din epoca veche si continuand cu epocile medie, modernã si contemporanã, inaintasii nostri au purtat grele bãtãlii impotriva nãvãlitorilor strãini, a regatelor si imperiilor vremii. Inaugurand epoca modernã, secolul revolutiilor (1784-1878) a descãtusat energiile poporului roman, asigurand depãsirea tuturor obstacolelor ridicate de cercurile ultraconservatoare externe. Înaintand pe calea deschisã de rãscoalele si revolutiile din anii 1784, 1821 si 1848-1849, natiunea romanã a realizat, prin actul energic din ianuarie 1859, Unirea Moldovei cu Tara Romaneascã (Muntenia si Oltenia) si a pus bazele statului modern, Romania, sub domnia lui Alexandru (dupã unele izvoare istorice, Alecsandru sau Alessadru) Ioan Cuza. Urmãrind cu atentie ridicarea la luptã impotriva Imperiului Otoman a popoarelor balcanice (Serbia, Muntenegru, Bosnia, Hertegovina si Bulgaria), precum si dorintele revansarde ale Rusiei tariste, reprezentanti ai guvernului Romaniei au avut o intrevedere cu reprezentanti ai guvernului Rusiei tariste, la data de 29 septembrie / 11 octombrie 1876, la Livadia, in Crimeea. Partea romanã a acceptat, in principiu, pe baza unei conventii care s-a semnat la data de 4/16 aprilie 1877, trecerea armatei ruse prin teritoriul Romaniei, spre Balcani, in cazul unui rãzboi ruso-otoman. Guvernul Rusiei se angaja sã apere integritatea teritorialã a tãrii noastre si sã respecte drepturile si randuielile politice ale Statului Roman. Guvernul Romaniei a declarat mobilizarea generalã, la data de 6/18 aprilie 1877, aducand sub arme 120.000 de oameni, dintre care 58.700 fãceau parte din armata de operatii. Conform intelegerii, trupele romane au ocupat pozitii de apãrare pe Dunãre. La data de 10/22 aprilie 1877 relatiile diplomatice dintre Romania si Imperiului Otoman s-au intrerupt. În ziua de 11/23 aprilie 1877 armata taristã a trecut frontiera Romaniei si, la data de 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat rãzboi Imperiului Otoman. Armata turcã a ripostat, la 21 aprilie / 3 mai, bombardand cu artileria orasul Brãila, si apoi, la 26 aprilie / 8 mai, localitãtile Calafat, Bechet, Oltenita si Cãlãrasi. Concomitent, artileria romanã a rãspuns agresiunii otomane, bombardand fortãreata Vidin. În zilele de 28/29 aprilie / 10/11 mai, Parlamentul Romaniei a adoptat o motiune prin care s-a declarat starea de rãzboi cu Imperiul Otoman. Dupã numeroase initiative economice, diplomatice si de apãrare, menite a consolida statul modern, Sesiunea extraordinarã a Adunãrii Deputatilor a proclamat, la data de 9/21 mai 1877, printr-un act legitim de vointã si autodeterminare nationalã, independenta de stat a Romaniei. Ministrul de externe, Mihail Kogãlniceanu, interpelat de deputatul Nicolae Merfe, a declarat in fata adunãrii: ßSuntem independenti, suntem natiune de sine stãtãtoare…, suntem o natiune liberã si independentã’. O interpelare asemãnãtoare a venit si de la Senat, in ziua de 10/22 mai, din partea senatorului Alexandru Orãscu, la care Mihail Kogãlniceanu a dat un rãspuns asemãnãtor celui de la Camera Deputatilor: ßDeclarãm dar, cã de aici incolo ne asteptãm la o viatã independentã, la o viatã de sine stãtãtoare…’. Proclamarea independentei a fost salutatã cu entuziasm de toti locuitorii tãrii, dar si de romanii din provinciile istorice aflate incã sub dominatie strãinã. Adeziunea largã, de masã, la actul din 9/21 mai 1877, care insemna realizarea unuia dintre idealurile urmãrite prin secole de inaintasi, a stat la temelia sprijinului neprecupetit acordat de intreaga noastrã natiune ostirii romane, angajate in rãzboiul menit sã consacre independenta deplinã a tãrii. Din prima si panã in ultima zi a confruntãrilor, populatia a contribuit masiv, cu bani, alimente, obiecte de imbrãcãminte, medicamente, furaje si alte bunuri, la inzestrarea, echiparea si intretinerea unitãtilor operationale. Numerosi locuitori s-au oferit sã participe, ca voluntari, la marile bãtãlii desfãsurate in sudul Dunãrii. Toate aceste aspecte au conferit rãzboiului din 1877-1878 un caracter popular si national, asigurand ostirii, pe langã sprijinul material, un insufletitor suport moral. Dupã insuccesele armatei ruse, in cele douã bãtãlii de la Plevna, din datele de 8/20 si 18/30 iulie 1877, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor rusesti, a adresat o telegramã principelui Carol I, care se afla la Cartierul General al Armatei Romane, stabilit in localitatea Poiana Mare, judetul Dolj, cerandu-i cu insistentã sã treacã armata romanã peste Dunãre, in Bulgaria. La data de 19/31 iulie 1877, primele unitãti ale armatei romane au trecut Dunãrea si au luat in primire podul de vase de la Zimnicea- Sistov. În ziua de 10/22 august 1877, unitãti ale armatei romane din Divizia a 4-a romanã au primit ßbotezul focului’ in fata Plevnei. La data de 27 august / 8 septembrie 1877 s-a desfãsurat primul atac romanesc al Regimentului 13 Dorobanti Iasi/Vaslui, in directia redutei Grivita din sistemul de apãrare al Plevnei, cucerindu-se o pozitie intãritã in fata redutei. În ziua de 30 august / 11 septembrie 1877 s-a desfãsurat a treia bãtãlie de la Plevna, una dintre cele mai mari din timpul rãzboiului, in care au participat si prahovenii din Regimentul 7 Dorobanti, Brigada 4 Cãlãrasi, Regimentul 4 Cãlãrasi si Batalionul 2 Vanãtori (Infanterie de elitã). Dupã o eroicã inclestare, trupele romane au ocupat puternica redutã Grivita 1. În timpul confruntãrilor au pierit aproape 800 de luptãtori, in frunte cu maiorul Gheorghe Sontu, din Regimentul 10 Dorobanti Putna/Vrancea, si cãpitanul Valter Mãrãcineanu, din Bucuresti. Nereusindu-se ocuparea cetãtii Plevna, s-a hotãrat prelungirea asediului ei. Douã detasamente din armata romanã si armata rusã au luptat pentru ocuparea Cetãtii Rahova, in zilele de 7/19-9/21 noiembrie 1877, intrerupandu-se legãturile cu cetãtile Plevna si Vidin. Detasamentul format din ostasi rusi si romani era comandat de generalul rus Meyndorf si detasamentul format din ostasi romani a fost comandat de colonelul Slãniceanu. Dintre ofiterii cãzuti in lupte trebuie evidentiati maiorii Constantin Ene, din Bacãu, si Dimitrie Giurãscu, din Pitesti. În ziua de 28 noiembrie / 10 decembrie 1877 trupele romane au cucerit puternicele redute de la Opanez, obligandu-l pe generalul Osman-pasa sã capituleze, impreunã cu cei 45.000 de ostasi pe care i-a condus in luptele de la Plevna. De la data de 1/13 decembrie 1877 trupele romane s-au indreptat spre cetatea medievalã Vidin, cucerind, rand pe rand, avanposturile sale Smardan, Tatargic, Inova, Novoselce, Belogradcic si, in final, Vidinul. În ziua de 23 ianuarie / 4 februarie 1878 s-a semnat armistitiul in rãzboiul ruso-romanoturc. Generalul Izet-pasa s-a predat trupelor romane, impreunã cu cei 10.000 de ostasi turci, care s-au aflat in cetatea Vidin. Tratatul de pace ruso-turc, din 19 februarie / 3 martie 1878, de la San Stefano, stipula recunoasterea independentei Romaniei, alãturi de acelea ale Serbiei si Muntenegrului, precum si autonomia Bulgariei. Dobrogea era cedatã Rusiei, care-si rezerva dreptul s-o schimbe ßcu partea Basarabiei cedatã Romaniei prin Tratatul de pace de la Paris, din 1856, dupã rãzboiul rus si coalitia europeanã din anii 1853-1856’. În perioada 1/12 iunie – 1/12 iulie 1878 s-a desfãsurat Congresul international de la Berlin. Aici s-a recunoscut independenta de stat a Romaniei si drepturile ei asupra Dobrogei, iar judetele Bolgrad, Cahul si Ismail, din sudul Basarabiei, retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, au fost in – corporate din nou in cadrul Imperiului tarist. Armata Romanã a pierdut pe teritoriul Bulgariei 10.000 de oameni, care au semnat cu viata si sangele lor actul independentei de stat a Romaniei. În ziua de 8/20 octombrie 1878, armata romanã si-a fãcut intrarea triumfalã in Bucuresti, pe Podul Mogosoaiei, care, de la acel moment, poartã numele de Calea Victoriei. Moment de cotiturã in istoria poporului roman, proclamarea independentei, consa – cra tã pe campurile de bãtãlie si apoi recunoscutã pe plan international, a deschis perspective favorabile dezvoltãrii in ritm sustinut a societãtii romanesti. Cucerirea independentei a pregãtit conditiile pentru intregirea tãrii, prin actul istoric al Marii Uniri din anul 1918.
– continuare in numãrul viitor –
• Col. (rtr.) Constantin CHIPER
