Românul, pe 24 februarie a iubit si încã mai iubeste. Iubeste în stilul dulce românesc, în cel mai pur si mai intens mod. Dragobete, un fecior chipes, voinic si iubãret nevoie mare, o divinitate mitologicã popularã româneascã, un zeu tânãr al Panteonului autohton cu datã fixã de celebrare, patron al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile românesti, este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romanã, si cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacã, ce ne aduce iubirea în casã si în suflet. Aceastã sãrbãtoare popularã corespunde cu sãrbãtoarea Aflãrii Capului Sfântului Ioan Botezãtorul, sãrbãtoare apartinând religiei ortodoxe. Dragobetele este cunoscut si sub denumirea de „Dragomir”, „Cap de primãvarã”, „Cap de varã întâi”, „Sunt Ion de primãvarã”, „Logodnicul pãsãrilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.
Despre intaia si a doua aflare a capului Sfantului Proroc Ioan Botezãtorul, sãrbãtoritã pe 24 februarie, Sfanta Evanghelie ne spune cã Irod, la un ospãt prilejuit de sãrbãtorirea zilei sale de nastere, a poruncit tãierea capului Sfantului Ioan Botezãtorul, la cererea Irodiadei. Sfantul Ioan era intemnitat in castelulul lui Irod de la Maherus deoarece mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sãu. În ura ei de moarte, Irodiada a sfãtuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si plãcuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sã cearã de la acesta capul Botezãtorului ca rãsplatã. Pentru cã se temea cã Botezãtorul ar putea invia dacã trupul ar fi fost ingropat alãturi de cap, Irod nu a dat ucenicilor decat trupul sfantului, care a fost ingropat in Sevastia. Capul a fost ingropat de Irodiada in curtea sa, la adancime mare. Sfanta Ioana, femeia crestinã a dregãtorului lui Irod, a dezgropat capul Sfantului Ioan Botezãtorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut. Aceasta e socotitã cea dintai aflare a sfantului cap. Dupã un timp, un proprietar bogat si slãvit a crezut in Hristos, si lepãdand pozitia socialã si toatã desertãciunea acestei lumi, s-a fãcut monah luandu-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a sãlãsluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezãtorului Ioan. Dorind sã-si zideascã o chilie, el a sãpat adanc si a descoperit un vas de pãmant in care se afla un cap, ce prin descoperire dumnezeiascã a aflat cã este al lui Ioan Botezãtorul. El a cinstit cu evlavie acele sfinte moaste, apoi le-a ingropat la loc acolo unde le-a gãsit. Capul Sfantului Ioan Botezãtorul a fost prezent aici panã in vremea Sfintilor Împãrati Constantin si Elena, cand, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, in Siria, la un olar. În anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a asezat in biserica din aceastã cetate. Aceasta este socotitã a doua aflare a cinstitului cap al Botezãtorului. ‘Sunt Ion de primãvarã’, sãrbãtoare puternic inrãdãcinatã in cultura romanã, este un personaj transmis prin viu grai din generatie in generatie de la vechii daci, transformat mai apoi intr-un protector al tinerilor si patron al iubirii. Legendele populare povestesc cã el ar fi fost un cioban sau chiar fiul ei ce o insotea pe Baba Dochia in cãlãtoriile prin munti, fiind o figurã pozitivã, simbol al primãverii. În credinta popularã o altã reprezentare a Dragobetelui este si cea a unei plante, numite Nãvalnic, transformat de cãtre Maica Domnului deoarece el a incercat din nesãbuintã sã-i incurce cãrãrile. ‘Cap de primãvarã’ marcheazã inceputul primãverii si a anului agricol si asigurã, totodatã, tranzitia cãtre un an mai prosper, a constituirii perechilor, atat pentru pãsãri, cat si pentru oameni. Este o sãrbãtoare a revigorãrii vegetatiei (asimilatã uneori cu ziua iesirii ursului din barlog), a vietii in crestere, o datã cu trecerea la anotimpul de primãvarã, retrezirea la viatã, durata zilei in crestere, in contrapondere cu noaptea care descreste, iar ca dovadã zilele sunt mult mai insorite. Din ziua aceasta clostile se intorc la cuib, incep a cloci, iar vitele se intorc de la iesle, nu mai mãnancã asa de mult. Asemenea, si copiii se intorc de la mancare si oamenii mai umblã pe afarã, nu mai stau in casã asa de mult, ca iarna. Astfel, de ‘Logodnicul pãsãrilor’, fetele si bãietii se intalnesc pentru ca iubirea lor sã tinã tot anul, precum a pãsãrilor ce se ‘logodesc’ in acesta zi. Motivatia preluãrii obiceiului pãsãrilor era profundã, din moment ce pãsãrile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul ‘pasãre’ in limba greacã insemnand chiar ‘mesaj al cerului’. În mediul rural, in special, traditia popularã, riturile vechilor daci rãman incã vii. Sãtenii isi mai aduce incã aminte de obiceiul de demult al fetelor si bãietilor, care, in ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei era sãrbãtorit de tineri. Dimineata devreme, se imbrãcau in haine de sãrbãtoare si, dacã timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si pãduri, bãietii adunand lemne pentru foc iar fetele cantand si cãutand primele flori de primãvarã, ghiocei, viorele si tãmaioase, care se puneau pentru pãstrare la icoane panã la Sanziene, cand se aruncau in apele curgãtoare sau folosite in descantecele de dragoste. Dacã, intamplãtor, se nimerea sã gãseascã si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lãutoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele: Flori de fragã/ Din luna lui Faur/ La toatã lumea sã fiu dragã/ Uraciunile sã le desparti’. Fetele mari sã strangeau apã de omãt sau de pe florile de fragi. Aceastã apã, nãscutã din surasul zanelor, era pãstratã cu mare grijã, avand proprietãti magice, putand face fetele mai frumoase si mai drãgãstoase. Zeu al bunei dispozitii, de Dragobete, tinerii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, adunandu-se la o casã, pentru ‘a-si face de Dragobete’, petrecand (fãrã indecentele evenimentelor similare din zilele noastre) fiind convinsi cã, in felul acesta, vor fi indrãgostiti intregul an, panã la viitorul Dragobete si de multe ori de acolo porneau de multe ori viitoarele cãsnicii. Cateodatã la acel ospãt unii tineri, in Ziua de Dragobete, isi crestau bratul, dupã care isi suprapuneau tãieturile sub formã de cruce, devenind astfel frati, respectiv surori de cruce. Înfrãtirea se putea face si fãrã ritualul de crestare a bratelor, doar prin imbrãtisãri, sãrutãri frãtesti si jurãmant de ajutor reciproc. Uneori, fetele, cele mai frumoase, se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune. Credinta popularã spune cã in ziua de Dragobete pãsãrile se adunã in stoluri, ciripesc, isi aleg perechea si incep sã-si construiascã cuiburile, pãsãrile neimperecheate acum rãmanand fãrã pui peste varã. Bãrbatii trebuie sã-si gãseascã partenere pentru anul ce vine, in acest sens este si expresia ‘Dragobetele sãrutã fetele’. Fetele sunt cãutate pentru a fi sãrutate, pentru a permite bãrbatilor asa zisa ‘contaminare’ cu fortele faste. Conform traditiei, de Dragobete, bãietii si fetele trebuie sã fie veseli, sã glumeascã, sã nu se certe cu nimeni si sã respecte sãrbãtoarea, pentru a fi indrãgostiti tot timpul anului. Astfel in jurul unor focuri aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si bãietii discutau vrute si nevrute, insã, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simteau apropierea pranzului, incepeau sã coboare in fugã spre sat, in unele zone ale tãrii, aceastã goanã fiind numitã ‘zburãtorit’. Potrivit obiceiului, fiecare bãiat urmãrea fata care ii cãzuse dragã; dacã flãcãul era iute de picior si fetei ii plãcea respectivul urmãritor, atunci avea loc o sãrutare mai indelungatã in vãzul tuturor. Sãrutul acesta semnifica, in fapt, logodna ludicã a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefatand logodnele adevãrate. Dacã nu se fãcea de Dragobete, se credea cã tinerii nu se vor putea indrãgosti in anul care urma; in plus, un semn rãu era dacã o fatã sau un bãiat nu intalneau la Dragobete mãcar un reprezentant al sexului opus, opinia generalã fiind cã tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti. Dar si cei maturi aveau partea lor in cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau cã era indeajuns sã punã mana acum pe un bãrbat… strãin de sat si devenea drãgãstoasã bãrbatilor in tot anul care urma! Femeile mai aveau grijã sã dea mancare bunã orãtãniilor din curte, dar si pãsãrilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificatã la Dragobete cã astfel s-ar fi stricat rostul imperecherilor. În aceastã zi, nu se coase si nu se lucreazã la camp. Se face curãtenie generalã in casã, pentru a-l intampina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu vine singur, ci insotit de asa-numitele zane numite ‘Drãgostite’, ce le sopteau vorbe de amor indrãgostitilor. El umblã prin pãduri dupã fetele si femeile care au lucrat in ziua de Dragobete. Le prinde si le face de rasul lumii, atunci cand ele se duc dupã lemne, flori sau bureti. Unele fete si femei doreau chiar sã fie pedepsite de Dragobete, lucrand de ziua lui, iar, apoi luand drumul pãdurii, aici fiind ‘nevoite’ sã se lase iubite de Dragobete. De aici si provine rãspandita expresie adresatã fetelor mari si nevestelor tinere, care indrãzneau sã lucreze in aceastã zi: ‘Nu te prindã Dragobete prin pãdure!’. Bãtrani obisnuiau sã tinã aceastã zi pentru friguri si alte boli dar si pentru un an imbelsugat. Orice lucru inceput va merge cu spor tot anul. În ziua in care se tine sãrbãtoarea se scotea din pãmant rãdãcinã de spanz, cu multiple utilizãri in medicina popularã si se aprinde in casã rãdãcinã de iarbã-mare pentru a apãra de rele si durere. Prilej de bucurie si bunãstare, Dragobetele, reprezintã unul dintre cele mai frumoase obiceiuri strãvechi ale poporului roman. Pãcat insã cã foarte multi i-au uitat semnificatia si au substituit-o, dupã 1990, cu sãrbãtoarea vecinilor nostri occidentali, aceea a Sfantului Valentin, ce nu are nici o inrudire cu mitologia popularã romanã si nici cu spiritualitatea romaneascã, el, nefiind prezent in calendarele ortodoxe in perioada rece, ci, din contrã, pe data de 30 iulie, iar in cel greco-catolic sãrbãtorit nu pe 14 februarie, ci pe 16. Însã romanii care cunosc legenda lui Dragobete o celebreazã pe 24 februarie a fiecãrei primãveri unde iubirea se simte ca la ea acasã!
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – ‘Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea’, Editura Minerva, Bucuresti, 1976. – Arthur Gorovei – ‘Credinti si superstitii ale poporului roman’, Editura ‘Grai si Suflet – Cultura Nationalã’ Bucuresti, 1995. – Antoaneta Olteanu – ‘Calendarele poporului roman’, Editura Paideia, 2001. – Elena Niculita Voronca – ‘Datinile si credintele poporului roman’, Editura Polirom, Iasi, 1998. – Ion Ghinoiu – ‘Obiceiuri populare de peste an’, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997. – Ion Ghinoiu – ‘Sãrbãtori si obiceiuri romanesti’, Editura Elion, Bucuresti, 2002. – Ion Ghinoiu – ‘Zile si mituri. Calendarul tãranului roman 2000’, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999. – Ion Talos – ‘Gandirea magico-religioasã la romani’, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001. – Irina Nicolau – ‘Ghidul Sãrbãtorilor Romanesti’, Editura Humanitas, 1998. – Narcisa Stiucã – ‘Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele’, Editura Cartea de Buzunar, 2006. – Romulus Vulcãnescu – ‘Mitologie Romanã’, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985. – Simion FIorea Marian – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, 2001. – Tudor Pamfile – ‘Mitologia romanã’, Editura ALL, Bucuresti, 1997. – Tudor Pamfile – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997. – ‘Vietile Sfintilor’, Editura Episcopiei Romanului si Husilor 1998.
