Înflãcãratele dispute interne pe tema intrãrii sau nu in rãzboi si, dacã da, de care parte, erau dublate de tratativele secrete purtate in primul rand cu emisarii Antantei, cu toatã discretia posibilã. Aceasta era cu atat mai necesarã cu cat exista o spionare permanentã din partea reprezentantilor Puterilor Centrale, agentii lor fiind implantati in cele mai inalte medii politice si de decizie. Ceea ce era esential era stiut numai de rege, de Brãtianu si de maximum doi sau trei colaboratori strict necesari. Tratativele nu se desfãsurau in clãdiri oficiale, ci in locuinte particulare, expresie a unei prudente extrem de rare. Acestea au fost conditiile in care au fost redactate si, apoi, iscãlite, pe 4 august 1916, conventiile cu puterile Antantei. Textele au fost expediate tot pe fondul unei exceptionale precautii. Cu toatã grija investitã, unele informatii, desi neclare, au transpirat, totusi, dar au fost contracarate prin rãspandirea unor zvonuri despre presupuse pozitii opuse despre rege si despre Brãtianu. Din aceastã cauzã, agentii strãini, in special cei ai Austro- Ungariei, desi la curent, in linii mari, cu eforturile de a se incheia tratate, erau ferm convinsi cã acestea vor fi finalizate mai tarziu. O problemã de prim rang rãmanea convocarea Consiliului de Coroanã, singurul organism care putea oficializa tratatele incheiate. La momentul 4 august, tratatele au fost semnate de Ion I. C. Brãtianu, din partea Romaniei, si de Paklevski (Rusia), Saint-Aulaire (Franta), Barklay (Anglia) si Fasciotti (Italia). Au fost douã documente: un tratat politic si o conventie militarã. Din cel dintai retinem ce teritorii urmau sã intre in componenta Romaniei si care urmau sã fie frontierele sale: Bucovina panã la Prut, Banatul si Transilvania in intregime, iar Crisana panã la o linie care se intindea aproximativ de la vãrsarea Muresului in Tisa, in fata Seghedinului, panã la vãrsarea Somesului in Tisa, trecand cam la 6 km est de Debretin; apoi continua in Maramures, de-a lungul liniei despãrtitoare dintre Tisa si Viseu. Romanii se obligau ca in fata Belgradului sã nu construiascã fortificatii. Urmãrile tratatului au fost altele, deoarece intelegerea nu a fost respectatã. Banatul (marcat de Mures, Tisa panã la vãrsarea in Dunãre, Dunãrea si Carpatii) a fost tãiat in douã, jumãtate fiind acaparatã de sarbi. Acestia mai doreau si Transilvania, actualmente ii strivesc din toate punctele de vedere pe romanii din Timoc, iar politicienii romani ii iubesc enorm pe asupritorii sarbi. La fel, in vest, granita era alta, mult mai in interiorul tãrii noastre. Conventia militarã a fost semnatã de Brãtianu (Romania), Despres (Franta), Thompson (Anglia), Ferigo (Italia) si Tatarinov (Rusia). Avans in vedere pozitia geograficã a Romaniei, in cadrul conventiei, accentul s-a pus pe modalitãtile de sprijin care puteau fi oferite de aliati. Astfel, in nord, rusii de sub comanda lui Brusilov trebuiau sã declanseze o ofensivã si, totdatã, aliatii care debarcau la Salonic urmau sã execute un atac masiv asupra armatei bulgare. Totodatã, o armatã rusã de 200.000 de soldati ar fi fost implicatã pe flancul sudic romanesc, in Dobrogea, acoperind zona, deoarece majoritatea trupelor romane urma sã fie dirijatã cãtre Transilvania, motivul principal si sentimental al intrãrii Romaniei in rãzboi. Din pãcate, aceste promisiuni ori au fost imediat uitate, ori au fost indeplinite partial. În dimineata zilei de 14 august (folosim peste tot stilul calendaristic vechi), Ferdinand si Brãtianu convoacã din nou Consiliul de Coroanã, in componenta sa lãrgitã. Conform Constitutiei, cei aflati in fruntea tãrii trebuiau sã aprobe iesirea din starea de neutralitate si intrarea in cea de rãzboi. Regele a prezentat situatia generalã, in principal imposibilitatea ca Puterile Centrale sã mai castige rãzboiul si obligatia de a participa la acesta alãturi de Antanta. În incheiere, a cerut tuturor, indiferent de orientarea politicã, sã-l sprijine, considerand cã el a procedat ca un adevãrat roman. Contradictia profundã si ireductibilã dintre Romania si Austro-Ungaria a fost prezentatã, in continuare, de Brãtianu. Între altele, acesta face apel si la latinitate, amintind de Franta si Italia, dar il evocã si pe Mihai Viteazul. Vine imediat replica lui Marghiloman, acesta considerand cã nu este bine sã ne angajãm in rãzboi sustinand Rusia, o victorie a acestora constituind o catastrofã pentru Romania, pe plan national, dar si economic. Ferdinand oferã asigurãri cã Rusia va garanta libertatea trecerii prin Bosfor si Dardanele, deci vom putea practica un comert international. Titu Maiorescu aduce, si el, argumente impotriva liniei militante Ferdinand- Brãtianu, sustinand cã situatia de pe fronturi nu ne-ar fi favorabilã, iar romanii ardeleni nu ar sprijini in unanimitate ideea Unirii cu Romania. Filipescu, Take Ionescu, Costinescu isi exprimã adeziunea neconditionatã pentru rege, considerand cã tara ar cãdea intr-un imens ridicol dacã nu ar actiona acum, cand devine posibilã implinirea unor dorinte hrãnite timp de veacuri. O impresie cu totul deosebitã o face interventia furtunoasã a lui P. P. Carp, care manifestã si de data aceasta aceeasi neclintire din principiile sale. El dezaprobã planul stabilit de guvern si considerã cã rãzboiul va decide ori hegemonia germanã, ori pe cea ruseascã. Se declarã, totusi, un cetãtean loial hotãrarilor sefului statului: va suprima ziarul sãu, „Moldova”, si-si va trimite pe front pe cei trei fii. Dar, in acelasi timp, doreste ca Romania sã fie infrantã, deoarece numai astfel va scãpa de distrugerea totalã. Spusele sale au starnit indignare generalã, dar s-a considerat cã enormitatea afirmatiilor fãcute de Carp nu poate fi pusã decat pe seama varstei sale inaintate. La sfarsitul Consiliului, regele incearcã sã-l convingã pe Carp sã-si retragã cuvintele, dar nu are succes. Brãtianu are o izbucnire nervoasã si-i spune incãpãtanatului boier vasluian sã-si ia pe cei trei copii si sã-i inroleze in armata germanã. Aici, Brãtianu a probat o rãutate gratuitã, fiind nedrept, mai ales cã unul din fiii lui P. P. Carp, Constantin, cãpitan in armata romanã, va muri eroic in luptele de la Mãrãsesti. Profesor fiind la Tibãnesti (veche localitate vasluianã, intamplãtor apartinãtoare, acum, de Iasi), am vãzut mormantul cãpitanului in curtea conacului familiei. Dupã traditiile locale, cadavrul sãu a fost adus de ordonantã, asezat pe saua unui cal timp de trei zile. Tot in traditia oralã se spune cã, dupã incheierea lucrãrilor Consiliului de Coroanã, P. P. Carp i-ar fi spus lui Ferdinand, referindu-se la impãratul Germaniei: „Un Hohenzollern nu poate fi invins”, la care regele ar fi replicat: „Ai in fata ta unul”. Începand cu ora 4 dupã-amiazã, hotãrarile au devenit publice, iar seara a fost anuntatã mobilizarea generalã. Tot seara, la Viena era inmanatã declaratia de rãzboi a Romaniei impotriva Imperiului Austro-Ungar. Aceasta avea un text amplu, continand motivatii de ordin istoric, pomenea suferintele romanilor ardeleni, lipsa unor reforme mãcar in al doisprezecelea ceas, menite a imbunãtãti viata supusilor Imperiului. Declaratia se incheia conform unei formule de uzantã diplomaticã: „Pentru aceste motive, Romania se considerã, incepand din acest moment, in stare de rãzboi cu Austro-Ungaria.”. Odatã cu inmanarea mesajului, trupele romane treceau prin 18 de trecãtori si plaiuri, pornind lupta dreaptã de eliberare a fratilor de peste munti. A doua zi, pe 15 august, Germania declarã, si ea, rãzboi Romaniei. În clipele istorice respective, un rol deosebit de mobilizator l-au avut manifestele regale. Iatã primul dintre acestea: „Romani! Rãzboiul care de doi ani a incins tot mai mult hotarele noastre, a zdruncinat adanc vechiul asezãmant al Europei si a invederat cã, pentru viitor, numai pe temeiul national se poate asigura viata pasnicã a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua asteptatã de veacuri de constiinta nationalã, ziua unirii lui. Dupã vremi indelungate de nenorociri si grele incercãri, inaintasii nostri au reusit sã intemeieze Statul roman prin Unirea Principatelor, prin Rãzboiul Independentei, prin munca lor neobositã pentru renasterea nationalã. Astãzi ne este dat nouã sã intregim opera lor, inchegand pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a infãptuit numai pentru o clipã: Unirea romanilor de pe cele douã pãrti ale Carpatilor. De noi atarnã astãzi sã scãpãm de sub stãpanirea strãinã pe fratii nostri de peste munti si de pe plaiurile Bucovinei, unde Stefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, in virtutile noastre, in vitejia noastrã stã putiinta de a le da dreptul, ca intro Romanie lãrgitã si liberã, de la Tisa panã la Mare, sã propãseascã in pace, potrivit destinelor si aspiratiilor gintei noastre.”. Iar la 15 august 1916, regele Ferdinand dãdea un Ordin de zi pentru armata romanã: „Ostasi! V-am chemat ca sã purtati steagurile voastre peste hotarele unde fratii nostri vã asteaptã cu nerãbdare si cu inima plinã de nãdejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul si Stefan cel Mare, ale cãror rãmãsite zac in pãmanturile ce veti dezrobi, vã indeamnã la biruinte ca vrednici urmasi ai ostasilor care au invins la Rãzboieni si Cãlugãreni si la Plevna. Veti lupta alãturi de marile natiuni cu care ne-am unit. O luptã aprigã vã asteaptã. Cu bãrbãtie sã indurãm greutãtile si cu ajutorul lui Dumnezeu biruinta va fi a noastrã. Arãtati-vã deci demni de gloria strãbunã. De-a lungul veacurilor, un neam intreg vã va binecuvanta si vã va slãvi.”. Forta militarã a Romaniei era organizatã pe structura a patru armate operative si o rezervã generalã, pozitionatã in jurul Bucurestilor. Pe linia Carpatilor se aflau Armata I, sub comanda generalului Ioan Culcer, Armata a II-a, in frunte cu generalul Alexandru Averescu, viitor maresal, si Armata a IV-a sau Armata de Nord, condusã de generalul Constantin Prezan, alt viitor maresal, stabilit la Schinetea-Dumesti, judetul Vaslui, unde este si inmormantat. Pe linia Dunãrii si in Dobrogea era desfãsuratã Armata a III-a, comandatã de generalul Mihai Aslan. Trupele acestuia se gãseau in expectativã, cu datoria de a neutraliza atacurile bulgarilor din sud. În legãturã cu inceputul rãzboiului, atunci dar si mai tarziu, au fost sustinute douã pozitii. Aliatii au propus un atac masiv asupra Bulgariei, cu implicarea celor mai bune trupe romane care, in coordonare cu armata de la Salonic, sã scoatã aceastã tarã din rãzboi. Regele si Brãtianu au considerat, insã, cã poporul roman are toate gandurile indreptate spre Transilvania, deci in aceastã directie trebuiau concentrate toate eforturile. Momentul acela crucial si-a gãsit ecoul cuvenit in folclor. Faptul cã aliatii de pe frontul Salonicului, comandati de generalul Sarrail, nu s-au tinut de cuvant, nepornind nici o ofensivã, este amintit in versurile populare „Hai Sarai, Sarai, Sarai / Hai te luptã, ce mai stai?”. Ostasii au plecat la luptã cantand „Treceti batalioane romane Carpatii”. Deoarece multi vasluieni au fost in regimente de cavalerie, in satele din aceastã zonã se canta „Treceti escadroane romane Carpatii”, cavaleristii fiind organizati pe astfel de subunitãti. Sã vedem si alte mentionãri in folclor: „La Suntã-Mãria Mare S-a starnit mobilizare.” „Foaie verde foi ca floarea A sunat mobilizarea La Sfanta Maria Mare. A sunat din casã-n casã Toti voinicii ca sã iasã.” Imaginea generalã a rãzboiului, jertfele sale, s-au reunit in folclor cu elemente asemãnãtoare celor din balada „Miorita”. Iar in Vaslui sunt amintiti iarãsi cavaleristii, adicã „rosiorii”: „Foaie verde de bujor Mãi soldate rosior Unù ti-a fost scris ca sã mori? Sus in varful muntilor Deasupra Carpatilor. De scãldat cinù te-a scãldat? Norii cand s-au scuturat Si roua cand a picat. De-ngropat cinù te-a-ngropat? Piscul cand s-a dãramat. Si cine mi te-a jelit? Muntii cand s-au risipit Cãci pentru tarã am murit, Pentru tarã si-ai mei frati Ce-s la unguri ingropati.”
Dan Ravaru
