„Mare este jalea Si durerea pe care azi o simte toat? suflarea romneasc?, mare Si nem?rginit? precum a fost sufletul acestui nemuritor”
Constitutionalul, 20 iunie 1889
Perceptia mortii poetului a fost diferit de-a lungul generatiilor care sau succedat dup moartea sa. S-a vorbit si s-a scris mult, indeosebi in epoca comunist, despre faptul c poetul a murit in mizerie si srcie, uitat de contemporani si prsit de prieteni, ca un geniu singuratec, neinteles de societatea in care a trit. nsusi G. Clinescu vorbea despre poetii pe care „flmanda srcie, uneori numai desertciunea, pentru o ticloas poman insotit de o mai ticloas laud, ii incovoia” dar si despre cei care „niciodat n-au intins o man cersitoare ctre vreo mrire pmanteasc… Asa poet a fost Eminescu.” (G. Clinescu – Viata lui Mihai Eminescu, Ed. Saeculum I.O., 1995, p. 249). Cu toate acestea, marea durere pe care moartea nefericitului poet a produs-o la scar national, pentru Clinescu (considerat inc biograful oficial al poetului) nu a insemnat decat „cortegiul insotit de un numr mare de studenti, gazetari si prieteni… pe drum in dreptul Universittii, si la mormant, se tinur cuvantri indurerate si banale, dup care, pe inserat, cosciugul fu coborat in groap, intre un tei si un brad.” (idem). Nimic despre imensa durere unanim exprimat in presa central si local de pe intreg teritoriul trii si a provinciilor romanesti; nimic despre reactia lumii intelectuale, indeosebi culturale si academice; nimic despre reactia dsclimii, elevilor si studentimii; in sfarsit, nimic despre tristetea si durerea unui popor care tria sentimentul c isi ingroap „gloria national”, asa trire dureroas incerca Romania profund. Tarziu dup moartea sa, a inceput s se vorbeasc mult despre faptul c boala poetului, castigat sau mostenit, l-a condus ctre alienatie sfarsindu-si zilele in lumea vietuitorilor ospiciului doctorului Sutu, prsit de prieteni si de lumea cultural. S-a vorbit, de asemenea, despre inscenarea politic a „arestrii ilegale” si internrii fortate in ospiciu, inscenandu-i-se o boal psihic, compromitandu-i astfel credibilitatea in ideea de a-l scoate din viata public, pentru c prin vocea sa ameninta protipendada politic si economic a trii si chiar relatiile statului roman cu puterile centrale.
Notorietatea poetului la nivel national
ntr-adevr, prin creatia si atitudinea sa intransigent, Mihai Eminescu devenise o personalitate marcant a timpului su. Vocea sa de la tribuna ziarului „Timpul”, se transformase intr-o adevrat instant acuzatoare pentru relele, nedrepttile, coruptia si jaful national, aspecte pe care le sanctiona fr crutare. Asa incat lumea intelectual, breasla scriitoriceasc, lumea politic, „ptura superpus”, tinerimea studioas il cunosteau foarte bine din publicatiile vremii ca poet, dar si in ipostaza de jurnalist si analist politic. Poezia sa ptrunsese deja adanc in inima tineretului. Versurile sale erau pe buzele tuturor, asa incat vestea derapajului psihotic, si mai ales suferinta ultimilor sase ani din viata sa, a ajuns repede de notorietate public. Nu putini au fost aceia, mai ales din lumea intelectual, care au perceput socul ca pe o dram la nivel national. Trebuie subliniat faptul c preocuparea pentru sntatea poetului a fost una real si constant in toat aceast perioad, ajungand s intereseze cercuri din ce in ce mai largi: de la prietenii de la „Junimea” si „Convorbiri literare”, la autorittile locale: botosnene, iesene si bucurestene; de la societti si asociatii culturale, la oameni de teatru, oameni de litere, oameni de bine si chiar elevi, prin constituirea acelor comitete pentru realizarea subscriptiilor publice in sprijinul poetului (vezi cuvantul inainte al editiei Saraga semnat de Cornelia Emilian). A nega sau a bagateliza aceste realitti ar fi o impietate si un afront nemeritat adus generatiei poetului. n acest context, este evident c soarta poetului devenise una de interes public, dovad si curatela judiciar instituit in urma expertizei medicale din 23 martie 1889, din care au fcut parte Titu Maiorescu, Mihai Brneanu, D. Augustin Laurian, I. L. Caragiale si Stefan C. Michilescu din nefericire hotrat prea tarziu , dar si numeroasele referiri in pres cu privire la starea si comportamentul poetului, dintre care cele mai valoroase prin durere si compasiune sunt cele ale lui Alexandru Vlahut: „Si cand, ostenit de acest joc curios de versuri sonore si pustii, isi ls tcut privirea-n pmant, figura lui imbrc iarsi acea expresie de tristete vag – umbra acelui apus dureros al constiintei care-i dedea in momentul acele inftisarea unui zeu invins, prsit de puteri si umilit.” (Al. Vlahut Versuri si proz, Ed. Eminescu, 1986, pg. 292). Vestea mortii lui Eminescu a czut ca un trsnet asupra intregii natiuni. Nu a existat organ de pres, central sau local, care s nu relateze pierderea dureroas resimtit de intreaga suflare romaneasc prin moartea poetului, care devenise inc din timpul vietii un mit recunoscut deja ca geniu. Desi nici un act oficial nu a consacrat zilele de 15, 16, 17 iunie 1889 ca zile de doliu national, natiunea roman, prin durere si participare, a ridicat evenimentul la rang de funerarii nationale. Pe tot cuprinsul regatului si provinciilor romanesti, sufletele cernite ale celor care l-au pretuit si admirat ca poet, au trit momente de durere si neputint in fata unui adevr care a lovit nprasnic un popor. Cateva exemple pot ilustra cat se poate de convingtor starea de spirit care domina o natiune ce percepea moartea poetului ca o adevrat tragedie. „Durerea celor care i-au fost prieteni, l-au cunoscut in tainele vietii intime trebuie s fie adanc, mut si sfasietoare… Eminescu s-a stins dup ce a strlucit ca un Luceafr… Moartea lui e o durere pentru intreaga cugetare romaneasc dup cum durere fost-au pentru toti si suferintele lui”, titra „Constitutionalul” in editorialul su din 17 iunie 1889. n provincie, la Botosani, „Curierul Roman” infor – meaz c „marele cugettor al trii, cea mai mreat figur a literaturii noastre moderne, cel mai original din toti poetii nostri contemporani, care a dat un nou farmec limbii romanesti, intrupand in forme cu totul noi genialele sale ganduri si simtiri, nu mai este printre vii! Dup-o crud sindelungat boal, nobilul si melancolicul su suflet si-a rupt barierele ce-l tineau inc legat de aceast vale a plangerii si si-a luat zborul spre lumea cea de veci, spre lumea nemuririi pentru care a fost creat.” (20 iunie 1889), iar „Libertatea” din acelasi oras scria: „Poetul dragostei si al melancoliei, cel mai ilustru bard al Romaniei si unul din insemnatii poeti ai Europei actuale, gloria trii si a neamului romanesc s-a stins… El nu mai simte azi greutatea lumii reale, asa de zdrobitoare pentru avanturile inchipuirii lui generoase.” (22 iunie 1889). Iasul (orasul marii iubiri) consemna prin ziarul „Fulgerul” din 18 iunie 1889: „Marele poet s-a stins dup ce a strlucit ca un luceafr in inltimea boltii albastre”. Acelasi ziar reuseste poate cel mai veridic portret psihologic al poetului, atunci cand pune in evident contrastul din gandirea eminescian intre mizeria vietii reale, pentru care manifesta „o repulsie si un mare dezgust judecando prin prisma pesimismului” si imaginatia din lumea ideal pentru care a avut „o atractie deosebit si de aceea o zugrveste cu cele mai admirabile culori”. Iacob Negruzzi scria in „Convorbiri Literare”: „Cu Eminescu s-a stins un mare poet national, original in toate felurile; noi pierdem un amic iubit si un conlucrtor dintracei al cror geniu au aruncat o lumin vie asupra publicatiunii noastre” (citat I. Saizu, Eminescu – cat vesnicia, Ed. Noel, 1996). n Transilvania „Telegraful Roman” afirma c „Eminescu a fost nu numai cel mai mare poet roman, ci si cel mai strlucit reprezentant al constiintei nationale”. Desi unele date biografice vehiculate de presa timpului erau contradictorii, totusi, asupra sufe – rintei poetului exista o unanimitate in a considera „lunga si cruda maladie a faculttilor mintale, o boal ce nu iart niciodat si taraie victima sa spre mormant” („Telegraful Roman”, 18 iunie, 1889). Titu Maiorescu va avea inspiratia s solicite necropsia (cerut in mod expres), care avea s confirme mrimea neobisnuit a creierului (1.490 grame, egal cu cel al lui Schiller), atins de o periencefalit cronic difuz (fr examen microscopic), o degenerare grsoas a muschiului cardiac care a stat la baza sincopei cardiace ce avea s constituie cauza imediat a decesului degenerescente asemntoare fiind descrise si la nivelul ficatului si rinichiului, aspecte deosebit de relevante pentru evalurile anatomopatologice de mai tarziu, evocatoare mai ales pentru excluderea etiologiei luetice a bolii poetului.
Doliu si funerarii nationale – fara gir oficial
Tragedia zilei de 15 iunie 1889 a fost dureros resimtit de intreaga natiune. Zbranicul de doliu va acoperi intreg spatiul romanesc prin durerea pe care a resimtit-o. „Aceasta explic de ce funerariile au avut caracter national, desi nici un act oficial nu fusese semnat in acest sens (I. Saizu, Eminescu – cat vesnicia, Ed. Noel, Iasi, 1997). nhumarea a fost un moment care prin amploarea desfsurrii lui sa ridicat la nivelul geniului eminescian, desi poetul nu si-a dorit niciodat o asemenea grandoare. „Niciodat – titra ziarul „Lupta” (19 iunie 1889) – nu s-a vzut la o inmormantare o asistent asa de numeroas si cult”. Socul provocat de moartea poetului va indurera un intreg popor si avea s adune laolalt deopotriv: guvernanti, politicieni, academicieni, oameni de art si litere, ziaristi, dascli, studenti, elevi, prieteni, admiratori ca si contestatari. Guvernul conservator condus de Lascr Catargi isi asum cheltuielile de inmormantare, iar la initiativa lui Maiorescu s-a deschis o list de subscriptie pentru amenajarea mormantului.
– continuare n numrul viitor –
Valeriu Lupu – doctor n stiinte medicale
