† Corneliu, Episcopul Husilor: «Vrednic de credintã este cuvântul»

Carte de predici – Episcopia Husilor, 2014

P.S. Corneliu, nãscut în satul Corni-Albesti, judetul Vaslui, la 25 iulie 1966, absolvent al Scolii generale din satul natal (1980), Seminarului Teologic de la Mãnãstirea Neamt (1987), Institutului Teologic Universitar din Bucuresti (1992), urmeazã cursurile de doctorat, specializarea Noul Testament, la Bucuresti (1992-1996), bursier si asistent al Facultãtii de Teologie Protestantã din cadrul Universitãtii Marburg, este tuns în monahism în Catedrala stefanianã din Husi la 21 noiembrie 1997, hirotonit apoi ierodiacon, ieromonah si protosinghel (25 decembrie 1997). S-a remarcat prin cultura vastã ca profesor la Seminarul Teologic din Husi. Strãbate treptele de vicar administrativ (1998), Arhiereu Vicar (27 octombrie 1999) si este ales dupã decesul P.S Ioachim ca Episcop al Husilor, la 18 iunie 2009, întronizarea în Scaunul Episcopal ce dateazã din timpul domnului Ieremia Movilã petrecându-se la 29 iunie 2009. În plan publicistic, se remarcã printr-o serie de studii si articole cu continut teologic în „Glaube aus der zweiten Welt“, „Una sancta“, „Konfessionskunde“, „Candela Moldovei“, „Mitropolia Olteniei“, „Vestitorul Ortodoxiei“, „Cronica Episcopiei Husilor“ si altele. Lucrarea P.S. Corneliu cuprinde în mare parte „predici exegetice, simple, pe întelesul celor care le-au ascultat“, având ca obiectiv rãspunsul la întrebarea care frãmântã istoria crestinismului de la începuturile sale: „Cine este Iisus Hristos? Si ce sens are întâlnirea noastrã cu EL“. Prin predicile sale, P.S. Corneliu doreste sã „ajungã la inima fiecãruia, care va citi si medita asupre cuvintelor ei, pentru care sunt cuvinte dãtãtoare de viatã, asa cum scrie Apostolul neamurilor, Pavel: „vrednic de credintã este cuvântul cã Iisus Hristos a venit în lume sã mântuiascã pe cei pãcãtosi, dintre care, cel dintâi, sunt eu“ (I Timotei 1, 15). Autorul exegezelor se îndreaptã cãtre textul biblic, perceput ca o lume în sine si spre enorias ca receptor al acesteia. Prin interpetarea pildelor si parabolelor din Evanghelii se cautã pãtrunderea la sufletul credinciosilor si pãcãtosilor crestini. Interpretarea textelor biblice de cãtre P.S. Corneliu, este realizatã într-o manierã ce presupune o bunã cunoastere a Vechiului si Noului Testament, percepute în dimensiunea lor istoricã, marcatã de interogatie si rãspunsuri. Demersul P.S. Corneliu se bazeazã si pe lecturile Sfintilor Pãrinti, dintre care se desprind Sfântul Ioan Gurã de Aur, dar mai ales Sfântul Maxim Mãrturisitorul (secolul VII). Predicile sunt marcate de venirea Mântuitorului Iisus Hristos „în aceastã lume a pãcatului, în care nedreptatea, cãderea umanã, culmineazã cu tragedia suferintelor si a mortii, prezenta Sa, plinã de putere si tainã, umilinta Sa pânã la moartea de ocarã, si asezarea pietrei de mormânt, Învierea si biruinta asupra mortii, sunt destul de multe provocãri care duc la întrebarea, pentru aflarea adevãrului: „cine este El, Cel venit în lumea pe care a creat-o, dar care se înstrãinase de El, din cauza pãcatului, uitãrii si lipsei de sens a vietii?“. Se cautã rãspunsuri la întrebãri, precum: „de unde este ?“, „cine este El ?“, „Ce este Biserica, sau care-i sensul ei în lume“, „ce este omul“, „Ce sã facem?“. „El este Cel ce-si asumã calea Crucii, a acuzãrii si a mortii. În Crucea Lui se descoperã mãretia, dar si neputinta, El deschide raiul pentru cel dintâi om, dar moare, pãrãsit de fiii oamenilor. A ierta îi apartine lui Dumnezeu, Care dã puterea Fiului Omului, pe cruce, sã ierte infirmitãtile lumii, descoperind, acolo, identitatea si asumarea de cãtre Mântuitorul Iisus Hristos a faptului cã acceptã sã fie Fiul omului, în umilintã, si dorinta de a salva fiecare suflet, chemat la viata vesnicã“. Pentru P.S. Corneliu, „Învierea lui Hristos este sensul si existenta Bisericii. Prin Înviere gustãm bucuria iertãrii“ (p. 33). „Învierea Domnului este singura si fãrã sfârsit mângâiere“(p. 41). Întãrirea credintei se face prin venirea credinciosilor la bisericã pentru a se „întâlni cu Mântuitorul, Cel mort si Înviat“ (p. 48). Duminica a 7-a dupã Pasti, închinatã celor 318 Sfinti Pãrinti de la Niceea, întruniti pentru a condamna erezia preotului Arie (arianismul), alcãtuind primele articole din Simbolul de Credintã (Crezul), reprezintã momentul proprice propovãduirii Unitãtii Bisericii. „Unitatea dintre Fiul si Tatãl trebuie sã fie trãitã, simtitã si vãzutã în unitatea credintei“ (p. 82-83). Promoveazã un „singur Domn Iisus Hristos, un singur Botez, si o singurã credintã, în veci!“(p. 85). În Bisericã „aflãm izbãvirea de pãcate si iertarea, începem o viatã nouã, suntem chemati la sfintenie si nemurire. În Bisericã cunoastem cine este Dumnezeu si Sfintii Lui“ (p.92). P.S. Corneliu este mâhnit de societatea contemporanã în mijlocul cãreia trãieste si slujeste, care s-a depãrtat „de Dumnezeu, prin necredintã, ignorantã, dusmãnie unul fatã de celãlat“, în care este prezentã si mediatizatã „realitatea mortii“ ce „creeazã o stare de anxietate, de teamã, psihozã si dezechilibru sufletesc. Pe lângã moartea nãprasnicã prematurã, mai existã si moarte sufleteascã, în care se adâncesc, pierzându-se tot mai multi semeni ai nostri“. Criza este pusã pe seama „lãcomiei unora putini, în defavoarea celor multi si sãrmani“ (p. 24). Înstrãinarea omului de lucrarea Bisericii are o „consecintã dramaticã, îndepãrtarea si izolarea de proprii lui semeni“, retrãind ca odinioarã „sentimental izolãrii, însingurãrii, pãrãsirii“ (p. 90). P.S. Corneliu este surprins de „ostilitatea si dusmãnia vizibilã, propagate prin falsitate, defãimare, calomnie, care abundã, ca subiecte scandaloase, ale unei mass-medii iresponsabile si violente“ (p. 91). Omul contemporan ar fi „captiv unui sistem de gândire bazat pe lupta de clasã, cu scopul de a distruge pe adversari, desi Biserica nu este decât taina ce-i adunã, iartã, si oferã mângâiere tuturor, conducându-l spre viatã si nemurire“ (p.91). Ne gândim dacã omul occidental este atins tot de lupta de clasã! Oare informatizarea societãtii nu are niciun rol? Sunt pregãtitii preotii pentru noile provocãri ale globalizãrii? Lumea contemporanã, „dependent de propriile puteri limitate, de egoism, de necredintã, a uitat sã se roage“ si „sã fie plinã de compasiune si de sacrificiu“ (p. 115). Problemele societãtii intrã în aria preocupã rilor curente ale P.S Corneliu, inundatiile cu care s-a confruntat România fiind legate de îndepãrtarea omului de Dumnezeu, „izvorul binelui“, omenirea transformându-se în una „care sãvârseste rãul si exagereazã în rãu, încât, datoritã lãcomiei si a egoismului, a distrus legile pe care Dumnezeu le-a lãsat creatiei“, dar si de distrugerea pãdurilor si vegetatiei. „Prima datã sunt vinovati cei care au abuzat de functiile lor, fãcând aceasta. Apoi, sunt vinovati ceilalti multi, care si ei au furat, tãind si lãsând în urma lor un dezastru“. „Astfel, au dispãrut dealuri întregi, muntii dispar, pentru cã oamenii le distrug. Si cu ce scop? De a cheltui irational banii. Si nimeni nu mai sãdeste în locul a ceea ce a distrus“. Nenorocirile abãtute asupra poporului român sunt vãzute si prin prisma necredintei oamenilor care nu mai cred cã „Dumnezeu poate sã intervinã si sã schimbe rãul în bine. Nu mai credem, pentru cã ne-am obrãznicit si ne asezãm unii în locul Lui“ (p. 128-129). Solutia împotriva imoralitãtii societãtii si a nenorocirilor este în viziunea P.S. Corneliu „întoarcerea la Dumnezeu prin credintã si pocãintã si prin împlinirea faptei celei bune“ (p.129). „Nu au venit altii sã învete destrãbãlarea, pe fiicele si pe fiii nostri, ci ei aveau rãul în ei, pentru cã nu s-au întors la Dumnezeu si pentru cã nu se întorc“ (p. 129). P.S. Corneliu vede „adesea multimi de bãtrâni, singuri si tristi, pãrãsiti si uitati, aruncati în stradã de proprii copiii“ si se întreabã „ce neam este acela care nu îsi poartã grijã de proprii pãrinti“ sau de „propriii copii“. „Asteptãm ca altii sã vinã si sã-i îngrijeascã!“ Întrebãrile sunt ferite de solutii. Oare nu este nevoie si de o implicare totalã a clerului ortodox si a bisericii! Prin predicile sale, P.S. Corneliu se pronuntã împotriva luxului si risipei. Nedretãtile, foametea, lipsurile si inegalitãtile sunt creatii ale omului (p. 135). Iubirea aproapelui este prezentã în predicile P.S. Corneliu, nelipsind referirile la societatea de astãzi „tot mai egoistã, în care dragostea de sine atinge apogeul ametitor al individualismului“ în care „noi, crestinii, avem datoria de a ne arãta altfel prin comportamentul nostru fatã de cei ce nu doresc sã-L aibã pe Dumnezeu prezent în viata lor. În vointa noastrã stã taina mântuirii noastre“. Comportamentul crestinilor rãmâne în preocuparea ierarhului husean: „În lumea de astãzi, tot mai egoistã, în care dragostea de sine atinge apogeul ametitor al individualismului, noi crestinii avem datoria de a ne arãta altfel prin comportamentul nostru fatã de cei ce nu doresc sã-L aibã pe Dumnezeu prezent în viata lor“ (p. 173). Din predicile sale nu lipseste interogatia: „La originea multor nedreptãti, fapte rele, pe care le auzim, trãim, experimentãm, nu se aflã si vãdita indiferentã de a nu ne implica atunci când putem face binele, iar noi îl evitãm?“ „Este nevoie mare de împlinirea binelui, în locul a atâta de rãu promovat, mediatizat, glorificat, este nevoie de cercetarea proprie si de asemenea împlinirii binelui, a cultivãrii lui“ (p.180). Rãul este „generat de atitudinile noastre, de necredinta, tot mai evidentã, si de lipsa de dragoste, tot mai simtitã“(p. 201). În lupta permanentã dintre bine si rãu, cel din urmã „este diavolul, înger cãzut“, „fiintã fãrã trup“, „cel care dezbinã“ (p. 228-229). Sunt abordate si cererile crestinilor cãtre Dumnezeu, plecând de la Mântuitorul Iisus Hristos, care le-a spus Apostolilor: „Nu stiti ce cereti !“(Matei 20, 22). „Adesea, oamenii cer lucruri de la Dumnezeu pe care El nu le vrea. De exemplu: cer moartea dusmanilor lor, Dumnezeu nu vrea moartea omului pãcãtos (Iezechiel 18, 23), ci doreste întoarcerea lui si mântuirea lui“ (p. 186). Este cunoscut locul blestemelor în mentalul colectiv românesc si chiar a clerului ortodox. Din predici, desi foarte putine, nu lipsesc argumentele istorice: distrugerea Templului din Ierusalim de cãtre romani în 70, diaspora evreiascã profetitã de Domnul, constituirea statului Israel din 1948 (p. 167), aprecieri despre civilizatia fenicianã – descoperirea cernelii (p. 183), „pãgânismul“ musulmanilor (p. 185), domnia împãratului Constantin cel Mare (p. 393). Cei care si-au „închinat viata lui Dumnezeu“ sunt sfãtuiti de P.S Corneliu ca „sã-l ia chip si model de urmat pe Sfântul Ioan Botezãtorul, care s-a arãtat ca fiind îndelung rãbdãtor“, vãzut drept „chipul pocãintei adevãrate“, dascãlul care a vestit „botezul pocãintei, a schimbãrii omului si a vietii“, cel care a biruit puterea si forta rãului în pustiu. „Deci, a împlini calea pe care ti-ai ales-o presupune, în primul rând statornicie, credintã si îndelungã rãbdare, la care se adaugã multã si nesfârsitã ascultare“(p. 360-365). Taina dialogului rãmâne totusi nepãtrunsã, desi „creeazã relatii, oamenii se cunosc si se descoperã prin dialog. Acolo unde lipseste dialogul, intervine nesiguranta si neîncrederea, teama si indiferenta“. „Astãzi, posibile dialoguri, între un intelectual rigid, bazat pe idei materialiste, tributare gândirii umane cãzute, care reduce totul la profit si plãcere, si mesajul Bisericii, cel nou si mereu actual, ar fi de bun augur, într-o societate mereu marcatã de lipsuri si nemultumiri“ (p. 378). Clericii sunt oare si ei intelectuali? Credem cã dialogul nu are o singurã directie, ci mai multe si trebuie sã porneascã si de la lumea clericalã! „Biruinta asupra mortii. Învierea lui Lazãr“, încheie predicile P.S. Corneliu, din care citãm: „Cum suntem noi astãzi? Ce mai impresioneazã pe omul nerãbdãtor, avid dupã bani multi, si dupã profit, fãrã muncã asiduã? Ce mesaj mai are învierea lui Lazãr, când, peste tot, domnes te moartea, stricãciunea, uitarea de Dumnezeu, nedreptatea, minciuna, lipsa de dãruire si sacrificiu? Câti mai gândesc la propria viatã, care are un sfârsit pe pãmânt, si un nou început în ceruri? Câti din marea masã de oameni, rãniti de rãutãti si fãrãdelegi, exprimã, ca Marta, mãrturisirea credintei lor: „Eu am crezut si cred cã Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume ! (Ioan 11, 27)“.

Costin Clit