Sărbătoarea Înălțării Domnului ocupă un loc central în spiritualitatea creștină, fiind integrată în ciclul marilor praznice împărătești ale Bisericii Ortodoxe. Celebrată la patruzeci de zile după Înviere, întotdeauna într-o zi de joi, aceasta comemorează momentul în care Hristos Se înalță la cer înaintea apostolilor, desăvârșind astfel lucrarea mântuirii și inaugurând o nouă etapă în istoria relației dintre Dumnezeu și omenire. Fundamentul biblic al sărbătorii este consemnat în Evanghelia după Luca (24, 50–53) și în Faptele Apostolilor (1, 1–11), texte care surprind nu doar dimensiunea istorică a evenimentului, ci și sensul său profund teologic. Înălțarea nu semnifică absența lui Hristos din lume, ci transformarea modului în care El rămâne prezent în comunitatea credincioșilor, prin lucrarea Duhului Sfânt și prin viața Bisericii.
În teologia patristică, Înălțarea este interpretată ca momentul în care firea umană, asumată de Hristos prin Întrupare, este ridicată la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur vede în acest act restaurarea demnității umane pierdute prin cădere, iar teologia contemporană, reprezentată în mod exemplar de Dumitru Stăniloae, subliniază dimensiunea antropologică a sărbătorii: omul este chemat la îndumnezeire, iar Înălțarea devine anticiparea destinului spiritual al întregii umanități. Din această perspectivă, evenimentul depășește caracterul comemorativ și dobândește o valoare existențială, exprimând speranța depășirii limitelor condiției umane și a restaurării comuniunii cu divinitatea.
Semnificația celor patruzeci de zile dintre Înviere și Înălțare se înscrie într-o simbolistică biblică amplă, în care cifra patruzeci este asociată cu pregătirea, purificarea și revelația. Potopul, peregrinarea poporului ales prin pustiu, postul lui Moise pe Sinai sau cele patruzeci de zile petrecute de Hristos în pustie configurează un model spiritual în care timpul devine spațiu al transformării interioare. În acest sens, perioada pascală este percepută în spiritualitatea ortodoxă ca un interval de trecere de la experiența Învierii la întemeierea Bisericii prin Pogorârea Duhului Sfânt.
Din punct de vedere liturgic, sărbătoarea Înălțării este atestată încă din secolul al IV-lea, fiind menționată de Eusebiu de Cezareea și de pelerina Egeria în relatările lor despre practicile liturgice din Ierusalim. Inițial celebrată împreună cu Rusaliile, sărbătoarea dobândește treptat autonomie calendaristică, pe măsură ce reflecția teologică asupra evenimentului se dezvoltă. În tradiția ortodoxă românească, această zi marchează și sfârșitul perioadei pascale, fiind ultima ocazie în care credincioșii se salută cu formula „Hristos a înviat!”. De asemenea, în cultura populară persistă credința că între Paști și Înălțare cerurile rămân deschise, iar sufletele celor adormiți pot beneficia mai ușor de mila divină. Această concepție exprimă o sensibilitate specifică spiritualității tradiționale, în care timpul liturgic influențează nu doar viața comunității, ci și relația dintre lumea văzută și cea nevăzută.
În spațiul etnofolcloric-religios românesc, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de Ispas, denumire derivată din tradiția populară care personalizează momentul prin figura unui martor simbolic al Înălțării. Practicile asociate acestei zile reflectă sinteza dintre credința creștină și un fond arhaic de rituri agrare și apotropaice. Leușteanul, alunul sau frunzele de nuc sunt utilizate pentru împodobirea gospodăriilor și a mormintelor, fiind considerate plante cu puteri protectoare. În imaginarul tradițional, aceste gesturi au rolul de a apăra comunitatea de influențele malefice și de a asigura sănătatea și fertilitatea. În mod similar, ritualurile legate de animale – afumarea vitelor, marcarea acestora sau practicile privind sporirea laptelui – evidențiază importanța lumii pastorale și relația profundă dintre om și natură.
Caracterul agrar al sărbătorii este accentuat și de numeroasele interdicții privind munca, considerate necesare pentru protejarea holdelor și pentru menținerea echilibrului cosmic. În mentalitatea tradițională, natura nu este un simplu cadru al existenței, ci un spațiu sacralizat, aflat sub influența directă a voinței divine. Ritualul devine astfel mijlocul prin care omul își armonizează existența cu ritmurile cosmice și cu ordinea sacră a lumii.
Dimensiunea memorială a Înălțării este la rândul ei semnificativă. Pomenirea morților și oferirea de alimente rituale exprimă continuitatea legăturii dintre cei vii și cei adormiți, reflectând o concepție specifică spiritualității ortodoxe, în care moartea nu reprezintă o ruptură definitivă, ci o trecere spre o altă formă de existență. În tradiția românească contemporană, această dimensiune a fost amplificată prin consacrarea zilei ca sărbătoare a eroilor neamului, ceea ce adaugă praznicului o puternică valoare identitară și memorială.
În mod firesc, după solemnitatea Înălțării și apropierea Pogorârii Duhului Sfânt, calendarul ortodox conduce către sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, celebrată la 21 mai. Dacă Înălțarea exprimă plenitudinea lucrării mântuitoare a lui Hristos și deschiderea Bisericii către universalitate, sărbătoarea celor doi împărați marchează momentul în care creștinismul dobândește vizibilitate istorică și stabilitate instituțională în cadrul Imperiului Roman. Există astfel o continuitate simbolică între cele două sărbători: de la afirmarea dimensiunii cerești a Împărăției lui Dumnezeu la organizarea concretă a comunității creștine în istorie.
În tradiția bizantină, Constantin și Elena sunt cinstiți cu titulatura de „întocmai cu apostolii”, expresie care evidențiază rolul lor fundamental în răspândirea și consolidarea creștinismului. Domnia împăratului Constantin este interpretată în teologia istoriei ca o intervenție providențială, prin care persecuțiile împotriva creștinilor încetează, iar credința primește libertate de manifestare prin Edictul de la Milano din anul 313. În același timp, împărăteasa Elena este evocată ca model de pietate și devoțiune, tradiția atribuindu-i descoperirea Sfintei Cruci la Ierusalim.
Crucea devine elementul central al iconografiei și spiritualității acestei sărbători. Viziunea lui Constantin înaintea luptei de la Podul Milvius, sintetizată în formula „In hoc signo vinces”, transformă crucea din instrument al supliciului într-un simbol al biruinței și al protecției divine. În iconografia bizantină, cei doi sfinți sunt reprezentați ținând între ei crucea, imagine care exprimă unirea dintre autoritatea politică și credința creștină, dintre puterea istorică și ordinea spirituală.
În plan popular, sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena este profund integrată în calendarul agrar și pastoral. Denumiri precum „Constantin Graur” sau „Constantinul Puilor” reflectă observația atentă a ritmurilor naturii și asocierea lor cu timpul sacru. Se crede că în această zi păsările își învață puii să zboare, imagine care poate fi interpretată simbolic drept expresie a maturizării și a trecerii către o nouă etapă a vieții. Interdicțiile de muncă, ritualurile de protecție a recoltelor și practicile pastorale legate de organizarea stânelor indică faptul că această sărbătoare funcționează ca un prag simbolic între primăvară și vară.
Aprinderea focurilor rituale, stropirea animalelor cu agheasmă sau tămâierea gospodăriilor exprimă credința într-o lume în care sacrul și cotidianul coexistă permanent. Focul, apa și fumul devin elemente purificatoare, integrate într-un sistem ritual menit să protejeze comunitatea și să asigure continuitatea vieții. Aceste practici relevă persistența unei mentalități tradiționale în care ordinea lumii este menținută prin respectarea timpului sacru și prin participarea colectivă la ritual.
În ansamblu, sărbătorile Înălțării Domnului și ale Sfinților Împărați Constantin și Elena ilustrează modul în care spiritualitatea ortodoxă a modelat cultura românească, integrând experiența teologică în ritmurile vieții comunitare. Ele reflectă nu doar memoria unor evenimente fundamentale ale creștinismului, ci și capacitatea tradiției de a transforma timpul liturgic într-un spațiu viu al identității, al solidarității și al continuității culturale.
Cu prilejul acestei mari sărbători a Înălțării Domnului, vă adresez gânduri de pace, lumină și binecuvântare sufletească. Totodată, un sincer și călduros „La mulți ani!” tuturor celor care poartă numele Sfinților Împărați Constantin și Elena, fie ca ocrotirea lor să vă aducă sănătate, credință statornică, bucurii și împliniri alături de cei dragi.
Dan Horgan
Bibliografie:
– Biblia sau Sfânta Scriptură, Faptele Apostolilor 1, 1–11.
– Jean Daniélou, Biblia și simbolismul numeric, București, Editura Herald, 2008, p. 112–118.
– Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997, p. 92–95.
– Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, București, 1914, p. 156–160.
– Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. II, București, 1898, p. 210–215.
– Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Editura Albatros, 1989, p. 123–125.
– Eusebiu din Cezareea – Viața lui Constantin
– Bătălia de la Podul Milvius
– Edictul de la Milano
– Henry Chadwick – The Early Church
– Primul Sinod Ecumenic de la Niceea
– Socrate Scolasticul – Istoria bisericească
– Ion Ghinoiu – Sărbători și obiceiuri românești
– Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1987, p. 402–405.
