„Biserica este spitalul sufletului” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Biserica a fost de-a lungul vremii o instituţie fundamentală a statului cu mari valenţe spirituale, culturale şi sociale, iar cea cea Ortodoxă Română a fost numită de marele poet naţional, Mihai Eminescu „mama spirituală” a neamului românesc. În Casa Domnului oamenii caută alinare pentru suferinţele lor şi întărire sufletească pentru timpurile pe care le trăiesc sau au să vină. În biserică şi în şcoală se păstrează cel mai bine tradiţiile, datinile şi obiceiurile neamului.
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, aşadar, se identifică cu cea a neamului românesc, fiind o istorie zbuciumată, cu eforturi măreţe, cu suişuri şi coborâşuri în existenţa sa bimilenară. A fost firesc ca această credinţă creştină să însoţească întreaga viaţă şi toate strădaniile românilor. Biserica, precum armata şi şcoala, a fost alături de poporul român, atât în zile de bucurie, cât şi în momente de încercări şi restrişte. Ea a binecuvântat şi a sprijinit, prin cuvânt şi faptă, toate eforturile, luptele şi jertfele românilor pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă naţională şi unitate statală. Stau mărturii vii, în acest sens, nume de ierarhi, preoţi de mir şi călugări, care au luat parte activă la evenimentele memorabile din istoria patriei, mulţi dintre ei jertfindu-şi chiar viaţa pentru neam şi ţară. Biserica este omniprezentă la marile momente din existenţa românilor: naşterea, botezul, logodna, căsătoria, moartea şi ele se desfăşoară în interiorul unui cadru prestabilit, în care preceptele bisericii au un rol esenţial.
După întregirea neamului românesc în 1918, în perioada interbelică, ca urmare a descătuşării energiilor creatoare ale naţiunii şi a dezvoltării economice, s-au construit în ţară multe lăcaşuri de cult, la fel ca în anii după 1989. Aşa s-a întâmplat şi în „comuna urbană” Vaslui, când, în 1937, cu sprijinul autorităţilor şi comunităţii locale s-a pus piatra de temelie a două biserici „Sfânta Paraschiva” şi Sfântul Nicolae”. Episcop al Huşilor era în acea vreme Preasfințitul Nifon Criveanul (1933-1939), iar în anii 1939-1945 a fost primul mitropolit al Olteniei. A fost considerat indezirabil de către comunişti, fiind silit să se pensioneze. Ca mitropolit s-a remarcat în special prin organizarea asistenţei sociale şi prin publicarea unor lucrări teologice, volume de predici şi articole de specialitate în presa vremii. A trecut la Domnul la 14 iunie 1970 în biserica „Schitul Maicilor” în timp ce rostea predica, înconjurat de soborul preoţilor slujitori, fiind înmormântat la mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. Construcţia celor două biserici a durat şase ani de zile, fiind vremuri grele, când norii negri ai celui de-al Doilea Război Mondial ameninţau România şi locuitorii oraşului. De remarcat că înainte de 1945 erau în oraşul Vaslui cinci biserici ortodoxe, iar în timpul regimului comunist nu s-a putut construi nici un lăcaş de cult. Însă, după 1989 numărul acestora s-a dublat.
Potrivit documentelor vremii, la 22 august 1937 se sfinţeşte locul de construcţie a bisericii Sfânta Paraschiva. Terenul fusese donat de către comuna oraşului Vaslui (aşa erau numite în perioada interbelică oraşele României-n.n), prin Actul nr. 645 din 25 iunie1937, iar Ministerul Cultelor a acceptat donaţia, publicată în Monitorul Oficial, nr. 268/19 noiembrie 1937. Ctitorii bisericii, alături de locuitorii oraşului, au fost două mari personalităţi militare: mareşalul Ion Antonescu şi generalul Ion Răşcanu, primar al oraşului Vaslui (1938-1942) şi al Capitalei în anii 1942-1944. Primul preot al noii parohii a fost Ion Gh. Ene. Ei sunt amintiţi permanent de vrednicii preoţi parohi, Nicolae Bădărău şi Ionel Darie la fiecare sfântă liturghie când se iese cu Sfintele Daruri. Totodată, sunt amintite cadrele didactice ale Şcolii gimnaziale „Elena Cuza”, aflată pe raza parohiei ca o legătură indestructibilă dintre şcoală şi biserică. Se ştie că ambele instituţii contribuie la propăşirea neamului, la păstrarea identităţii și credinței naţionale, iar elevii acestei unităţi de învăţământ sunt enoriaşii de mâine ai bisericii.
Amintim faptul că Ioan Rășcanu s-a născut la 1 octombrie 1874 la Cahul şi a decedat la 25 februarie 1952 în închisoarea de la Sighet. A fost politician și general român. Ioan Rășcanu a făcut strălucite studii militare, parcurgând treptele ierarhice până la cea de general. S-a distins ca strateg în luptele de la Mărășești și a participat la menținerea ordinii administrative în Basarabia, după unirea cu România. Generalul-locotenent Ioan Rășcanu a fost atașat militar la Berlin (1907-1911), ofițer de legătură cu Statul Major Francez în 1916, comandant de brigadă în timpul bătăliei de la Mărșești (1917), secretar general al Ministerului Apărării (1918-1919), primar al Bucureştiului (octombrie 1942 – august 1944). A fost ministru al Apărării pentru scurt timp, în guvernele venite la putere după Marea Unire, conduse de Arthur Văitoianu, Alexandru Vaida -Voievod și Alexandru Averescu, Ioan Rășcanu a fost arestat în 1950, ca fost demnitar din perioada interbelică, fiind închis la Sighet, unde a murit la 25 februarie 1952, la vârsta de 78 de ani.
În anii când a deţinut funcţii administrative în Vaslui, datorită calităţilor organizatorice deosebite, a reuşit să schimbe înfăţişarea urbei, dintr-un oraş cu dughene şi ateliere meşeşugăreşti, într-un oraş modern. Amintim principalele realizări ca prefect şi primar al oraşului: s-a construit prima uzină electrică şi s-a introdus iluminatul pe străzi; s-a realizat prima aducţiune de apă potabilă (1939), s-a consolidat clădirea Judecătoriei; s-a început construcţia noului local al Primăriei (1942), s-au deschis primele cantine şcolare; s-au înfiinţat noi unităţi de învăţământ: Şcoala de artă şi meserii, Şcoala profesională şi un cămin pentru ucenici. A fost preşedintele Comitetului de Construcţie al celor două biserici care au fost întemeiate în 1937.
Prin contribuţia enoriaşilor parohiei, Biserica ,, Sfânta Paraschiva ”, a fost zidită din cărămidă presată pe o temelie de beton armat, cu centuri şi pilaştri din beton, fiind în formă de cruce greacă, având elmentele de bază ale unui lăcaş de cult ortodox: pridvor, pronaos, naos unde tronează Iisus Pantocratorul, alături de cei patru evangelişti şi altar. Altarul este despărţit de naos de o catapeteasmă sculptată din ştejar masiv. Lăcaşul are cafas şi trei turle din tablă albă galvanizată, fiind tencuită în exterior cu praf de piatră. Pictura din interior, recent spălată, este în frescă, realizată de pictorul bucureştean C. Niţulescu. Are geamuri mici, strâmte, biserica având forma unei cetăţi, cu rol de apărare. În partea dreaptă se află pictat chipul P. S. Episcop martir, Grigorie Leu cel care a sfinţit lăcaşul la 12 septembrie 1943 în prezenţa autorităţilor locale. Acest ultim ierarh al Episcopiei Huşilor a murit în condiţii tragice în 1949, după desfiinţarea acestei eparhii de regimul comunist.
Pisania de la târnosirea lăcaşului de cult este gravată în marmură şi este puţin deteriorată, fiind atinsă de un glonte rusesc în timpul ocupaţiei sovietice asupra oraşului. A fost restaurată şi pusă la intrare de actualii preoţi parohi, Nicolae Bădărău şi Ionel Darie, la 21 septembrie 2003, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la sfinţirea Bisericii „Sfânta Paraschiva” când a avut loc o slujbă arhierească oficiată de vrednicul de pomenire Preasfințitul Episcop Ioachim, chiriarhul de atunci al Eparhiei Huşilor. Cu acest prilej s-au adus veşmintele de pe moaştele Cuvioasei Paraschiva din Catedrala Mitroplitană de la Iaşi, păstrate într-o frumoasă raclă la care se închină cu veneraţie credicioşii. Totodată, atunci s-a realizat în mozaic chipul Sfintei Paraschiva, cel mai mare din ţară, străjuit de câte doi sfinţi, aflaţi pe peretele de la intrare în biserică. Redăm în continuare textul pisaniei, aflat în pridvorul lăcaşului de cult:
„Cu vrerea Domnului, s-a întemeiat acest sfânt locaş de închinare cu hramul“ Cuvioasa Paraschiva” din oraşul Vaslui în anul mântuirii de la Hristos 1937, luna august 22, sub arhipăstoria P. S. Nifon Criveanu şi s-a sfinţit la 12 septembrie 1943, în zile de glorioasă biruinţă a armatelor române în „Războiul Sfânt” sub domnia M.S. Regelui Mihai I al României. Cu ajutorul Conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu şi al Generalului de Corp de Armată Ion Răşcanu, preşedintele Comitetului de Construcţie şi al dreptcredincioşilor creştini vasluieni, Episcop al Huşilor fiind P.S. Grigore, primar al oraşului prof. Constantin Capră, paroh şi vicepreşedinte al Comitetului de Construcţie, preot protoieru econom, Ion Gh. Ene, secretar–casier Constantin Neştian, ing. I. Iulian, pictor C. Niţulescu, sculptor P. Cheleş, instalator C. Budeanu”.
Lăuda-vom pre Domnul în veac!
12 septembrie 1943
La sfinţirea bisericii au participat soţia mareşalului, Maria Antonescu, primarul oraşului, Constantin Capră, alte oficialităţi locale şi centrale. Această biserică deservea la început o parohie formată din aproape 400 familii ortodoxe, fiind păstorită multă vreme de preotul protoiereu Ion Gh. Ene (1937-1970), cel care a supravegheat construcţia noului lăcaş de cult. Lui i-a succedat părintele paroh Ioan Rotaru ( 1970 – 2001), trecut la Domnul la 7 decembrie 2011, la vârsta de 92 de ani. Primăria Vaslui i-a acordat titlul de cetăţean de onoare al urbei cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani. Actualmente, biserica se află pe strada Toma Caragiu nr. 9 şi are câteva mii de familii în parohie.
Prin strădania vrednicilor preoţi, Nicolae Bădărău şi Ionel Darie, a intrat în tradiţie începând cu anul 2001 să fie aduse în postul Sfintei Mării icoane făcătoare de minuni, iar de câţiva ani în Postul Paştelui sunt aduse părticele din moaştele Sfântului Nectarie din Eghina. În 2012 , au fost pentru o zi două icoane facătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Floreşti şi cea de la Giurgeni. Timp de trei zile au fost oficiate Aghiazma mică şi Taina Sfântului Maslu pe frumoasa esplanadă din faţa bisericii cu participarea a cel puţin şapte preoţi din zonă.
Sfintele icoane, atât cele murale, cât şi cele portabile, formează un mare tezaur spiritual al Bisericii Ortodoxe. Cele murale, prin statornicia şi rezistenţa lor milenară pe pereţii bisericilor, sunt ca o Evanghelie în imagini, iar cele portabile, prin harul Duhului Sfânt și dragostea duhovnicească care ne însoţește în viaţă, fiind o prezenţă permanentă a lui Dumnezeu, a sfinţilor mijlocitori şi a Însuşi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în mănăstirile, bisericile, casele şi în sufletele noastre. Pentru a ne îmbogăţi spiritual, putem cunoaşte pe aceşti sfinţi, prin pelerinaje care au existat permanent şi ocupă o poziţie proeminentă în inima fiecărui creştin. Dacă pentru un musulman acestea face parte din cei cinci stâlpi ai Islamului, pentru creştini este o dorinţă care cu răbdare, voinţă şi evlavie se poate îndeplini.
Despre icoanele şi moaştele sfinţilor s-au arătat multe minuni de către teologi şi s-au scris numeroase cărţi. Înaintaşii şi Sfinţii Părinţi au vorbit mult despre rolul lor duhovnicesc şi dogmatic. În acelaşi timp ne-au învăţat să ne închinăm la sfintele icoane, ca la înşişi sfinţii care sunt închipuiţi pe ele „căci cinstea dată acestora se suie la chipul cel dintâi”, cum spunea Sfântul Vasile cel Mare. Mulţi consideră sfintele icoane mai mult ca valori artistice şi istorice, decât ca obiecte purtătoare de har şi sfinţenie. Ei admiră îndeosebi vechimea, culorile şi arta cu care sunt lucrate. Dar nu surprind, nu simt duhul care vibrează şi se transmite prin sfintele icoane. Harul icoanelor şi sfintelor moaşte îl simt însă credincioşii de la sate şi oraşe, fraţii noştri care iubesc Biserica ca pe Însuşi Hristos, şi pe sfinţi, ca pe prietenii Mântuitorului. Ei, şi noi în acelaşi timp, văd şi simt în icoane o permanentă prezenţă a sfinţilor printre noi. O continuă intercomuniune, între divin şi uman, între cer şi pământ, între sfinţi, ca mijlocitori înaintea Sfintei Treimi, şi oameni ca penitenţi sau purtători ai harului mântuitor, cum evidenția regretatul arhimandrit Ioanichie Bălan.
Prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent în comuniune cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii prin rugăciune. Prin ele întreţinem un dialog cu sfinţii, simţind imediat harul Sfântului Duh şi prezenţa divină care să ne dea încredere duhovnicească. Icoanele şi moaştele sunt un nesecat izvor de viaţă vie. Unde se află acestea, acolo se află prezenţi şi sfinţii. De aceea, noi când sărutăm sfintele moaşte, ele emană un miros plăcut şi ne amintim de viaţa duhovnicească a acestora. Le cinstim cu veneraţie şi ne căim de păcate în faţa lor, plângem cu lacrimi în vreme de durere sau cântăm laude şi acatiste în faţa lor, în momente de bucurie, cu credinţa că toate aceste acte de cult se urcă imediat la Dumnezeu şi la sfinţii Lui.
De asemenea, unele procesiuni publice se fac cu sfintele moaşte, alături de icoane în frunte, ca dovadă că toate au loc spre slava lui Hristos, a sfinţilor şi însuşi Domnul este de faţă. La fel făceau şi părinţii noştri, călugării, pustnicii, ostaşii şi credincioşii de toate vârstele. Purtau la piept, într-o pânză legată de grumaz, o cruce de lemn cu sfintele moaşte şi o mică iconiţă pictată, de obicei, cu chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului. Cu ele se culcau, cu ele la piept se sculau şi seara înainte de odihnă, scoteau crucea şi icoana de la piept, le sărutau şi aşa plecau la muncă, la luptă sau se odihneau. Icoanele sporesc credinţa în rândul credincioşilor şi păstrează tradiţia ortodoxă. Ele duc mai departe urmaşilor, evlavia, dragostea, menţinând unitatea noastră duhovnicească de credinţă creștină.
Iată de ce credicioşii noştri şi călugării au preţuit dintotdeauna foarte mult sfintele moaşte şi icoane. Le-au împodobit, le-au sfinţit cu rugăciunile şi lacrimile lor, le-au tămâiat, le-au aşezat la loc de mare cinste, iar în vremuri de primejdie le-au ascuns în munţi şi în peşteri necunoscute. Şi dacă se întâmpla să cadă moaştele în mâinile păgânilor, ei nu renunţau la ele, nici nu le lăsau în robie, ci le răscumpărau cu multe daruri şi bani. După tradiţie, turcii nu distrugeau moaştele capturate, ci aşteptau pe creştini să le răscumpere. Ei ştiau cât de preţioase sunt icoanele şi moaştele pentru români. De aceea, le puneau la cântar şi, cât cântăreau ele, atâţia bani de argint sau aur se puneau pe celălalt taler. Dar, potrivit tradiţiei, icoanele şi sfintele moaşte se lăsau mult mai uşoare la cântar, spre a-i costa mai puţin pe creştini!
Sfintele icoane şi moaşte făcătoare de minuni existente în ţara noastră sunt un adevărat dar dumnezeiesc pentru poporul nostru ortodox. Ele poartă dragostea lui Hristos, a Maicii Domnului, a tuturor sfinţilor printre noi şi ne silesc la mai multă credinţă, rugăciune şi unitate duhovnicească. Viaţa sfinţilor sunt modele de urmat pentru noi, iar venerarea icoanelor ne întăreşte în credinţă şi ne apropie mai mult de divinitate. De aceea, de mai mulţi ani a intrat în tradiţia enoriaşilor acestei biserici ca în preziua hramului, pe 13 octombrie să se meargă cu icoana şi veşmintele ,, Sfintei Paraschiva” pe străzile importante ale municipiului Vaslui. Se ştie faptul că ,, Sfânta Paraschiva” înseamnă şi Sfânta Vineri în limba greacă.
Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la sfinţirea locului de construcţie a bisericii Sfânta Paraschiva, pe 22 august, s-a oficiat utrenia, sfânta liturghie, un Te-Deum de mulţumire adus Domnului pentru întemeierea acestui lăcaş de cult. O altă activitate meritorie a preoţilor parohi este şi aceea a pelerinajelor la mănăstirile ortodoxe din ţară sau străinătate, cum au fost cele de la muntele Athos şi Epivata, pe ţărmul Mării Marmara, lângă Constantinopol, locul de naştere a Sfintei Paraschiva, organizate de părintele Nicolae Bădărău. La loc de frunte s-au situat, desigur, pelerinajele din Țara Sfântă de la Muntele Sinai, Iordania, Muntele Athos și numerosele mănăstri din Grecia. În anul 2012 s-a organizat de părintele Ionel Darie un interesant pelerinaj la mănăstirile din Grecia sub genericul ,, Căi ale credinţei ortodoxe în umbra sfinţilor”. Este de semnalat faptul că din iniţiativa vrednicilor preoţi s-a constuit un complex social – cultural care cuprinde o cameră mortuară, paraclis, clopotniţă etc.
O altă biserică construită în aceiaşi perioadă este cea cu hramul „Sfântul Nicolae” din Vaslui situată pe strada Mareşal Prezan, care a purtat diferite denumiri de-a lungul timpului ( fostul Bulevard Ferdinand, apoi Malinovski şi Primăverii, în anii regimului comunist), fiind pe platoul din faţa Cazărmii, colţ cu strada Vasile Alecsandri. Sub conducerea preotului paroh Dumitru Lapteş, la 15 noiembrie 1937 se punea temelia noii biserici pentru parohia de lângă unitatea miltară. Terenul unde s-a început construcţia a fost cedat, prin schimb, de Cercul Subofiţerilor şi Ofiţerilor din Garnizoana Vaslui, reprezentat de maiorul Carol Manschif şi plutonierul major Ştefan Cujbă, iar biserica era reprezentată de preotul paroh, Dumitru Lapteş. Locul cedat de Cercul subofiţerilor era de 1500 metri pătrați.
Primul preot al acestei biserici, Dumitru Lapteş, a fost urmărit de Securitate şi a avut dosar de urmărire la C.N.S.A.S. Era acuzat că duce o politică de subminare a Siguranţei Statului încă din 1944, colportând ştiri false, mai ales ,, printre locuitorii cu nivel politic şi cultural scăzut, la biserica Sfântul Nicolae, din Vaslui al cărui paroh este”. Încă din anii 1940/1941 a făcut politică legionară „transmiţând credincioşilor această doctrină împotriva evreilor pe care îi acuza că sunt comunişti. A făcut propagandă împotriva guvernului şi a constituit asociaţia religioasă „Oastea Domnului” în care se arăta ,, că vor veni americanii, iar ruşii sunt răi”. Din declaraţiile unui consătean, la început, a fost manist ( ţărănist), apoi brătienist şi pe urmă legioanar. I s-a făcut o percheziţie domiciliară pe strada Vasile Alecsandri, nr. 4, din Vaslui, găsindu-se un pistol Model 27, de calibru 7,65 mm cu trei cartuşe şi o carte de cântece legionare . Unii martori îl acuzau că din anii 1940-1941 a făcut o politică legionară, fiind împotriva evreilor și a comuniştilor, „de luptă contra diavolilor şi aştepta venirea americanilor” 6.
În cimitirul „Eternitatea“ din Vaslui, preotul D. Lapteş spunea că se vor „schimba vremurile“ şi îl acuza pe preotul Gh. Florea că s-ar fi aliat cu Gh. Tătărescu şi guvernul Groza la alegerile din 1946. Era acuzat în dosarul de urmărire „de dezordine împotriva ordinii sociale existente”. În procesul de interogatoriu din 12 octombrie 1948 se evidenţia că preotul D. Lapteş s-a născut la 3 noiembrie în 1902 în satul Bereasa, comuna Dăneşti, judeţul Vaslui. Era căsătorit cu Lizica Munteanu şi are doi copii. Urmează Seminarul ortodox de la Huşi şi apoi Facultatea de Teologie din Chişinău unde l-a avut ca profesor pe renumitul scriitor, Gala Galaction. A fost hirotonit preot la Fereşti, comuna Văleni şi din 1935 slujeşte la diferite biserici din oraşul Vaslui. A construit Biserica cu hramul ,, Sfântul Nicolae ”, de lângă Regimentul 25 Infanterie, începând cu anul 1937, în vremea când Episcop al Huşilor era Preasfințitul Nifon Criveanu. Acest lăcaş de cult s-a ridicat cu sprijinul enoriaşilor şi al autorităţilor locale în frunte cu primarul oraşului, generalul Ioan Răşcanu. La sfinţirea ei, pe 26 septembrie 1943 slujba arhierească a fost oficiată de Episcopul Grigorie Leu al Huşilor şi la ceremonie au participat soţia mareşalului, Maria Antonescu, primarul oraşului, C. Capră şi alte autorităţi locale, menţionate în pisania de deasupra uşii de la intrare în acest sfânt lăcaş.
Preotul Dumitru Lapteş, după anul 1944 a fost arestat de mai multe ori, la fel şi nepotul său, Mihai Lapteş, elev al Liceului Teoretic ,, Mihail Kogălniceanu” Vaslui. În Declaraţiile sale, preotul Dumitru Lapteş arăta că acuzaţiile au fost intenţionate şi învinuirile sunt calomnii. Pentru poziţiile sale anticomuniste este arestat prin mandatul de deţinere nr.2.099 din 1948 la Iaşi, timp de două luni.
Există la dosarul lui Dumitru Lapteş şi declaraţiile unor evrei din Vaslui din anul 1945 asupra urii de rasă a preotului, proferând că „aici e Ţara Românească şi nu Palestina”. Preotul Lapteş era acuzat că la 24 octombrie 1940 a oficiat slujba de deshumare a celor 32 de legionari de la cimitirul „Eternitatea” şi în cuvântul său a preamărit faptele lor. Legionarii fuseseră închişi la Vaslui, în localul fostei Şcoli Normale „Ştefan cel Mare”, transformat în acea vreme în închisoare. Au fost împuşcaţi 33 de deţinuţi, ca şi anii de viaţă terestră a Mântuitorului Iisus Hristos, în septembrie 1939, din ordinul regelui Carol al II-lea, după asasinarea primului ministru de atunci, Armand Călinescu. Evreii îl acuzau pe preot că este un propagandist înverşunat al mişcării legionare, făcând propagandă antisemită şi fascistă.
Direcţiunea Generală a Poliţiei (Siguranţa) urmărea legăturile dintre preoţii Gh. Târnoveanu de la Biserica ,, Adormirea Maicii Domnului ” din Vaslui şi Dumitru Lapteş de la Biserica „Sfântul Nicolae”, ultimul fiind considerat reacţionar. În dosarul de la Securitate sunt cuprinse şi notele informative din 22 aprilie 1951, când în casa lui Ionică Popa se întâlneau I. Ciorăscu, liberal, Gh. Răşcanu-liberal, Vasile Cataramă, ţărănist, Thedor Hodoroabă-ţărănist, preotul Dumitru Lapteş-liberal şi Novac Ion –impiegat CFR, liberal, ginerele lui Ionică Popa. Ei colportau asupra regimului şi criticau faptul că deşi au trecut şase ani de la la semnarea Convenţiei de Armistiţiu, „noi suntem tributari încă ruşilor”. De asemenea, erau inserate şi alte informaţii de supraveghere şi percheziţii asupra domiciliului personal. În urma acuzaţiilor de ,, uneltire asupra ordinii sociale existente”, preotul D. Lapteş este arestat de două ori, în 1948 şi 1952. A fost pus în libertate la 7 septembrie 1953 după ce fusese condamnat la 60 de luni de închisoare.. După multe tracasări ale Securităţii, a slujit mulţi ani la biserica pe care o construise şi a trecut la cele veşnice în anul 1984.
După mărturisirea preotului Dumitru Lapteş, denumirea bisericii „Sfântul Nicolae” s-a dat în urma unui vis al unui soldat de la Regimentul 24 Infanterie, care a relatat că a visat imaginea aureolată a ,,Sfântului Ierarh Nicolae” şi i s-a arătat locul unde va trebui construită biserica. S-a găsit a doua zi o icoană a „Sfântului Nicolae” la locul respectiv. Sfinţirea locului s-a făcut pe 28 noiembrie 1937, dar construcţia propriu zis a bisericii a început la 13 aprilie 1939, într-o perioadă tulbure din istoria neamului şi a fost sfinţită pe 26 septembrie 1943. Ctitorii bisericii sunt personalităţi marcante din viaţa ţării şi a judeţului Vaslui: Mareşalul Ion Antonescu, generalul Ioan Răşcanu, actorul Constantin Tănase, prietenul familiei Lapteş, care a donat clopotele, existente şi azi, primarii Constantin Ţaicu şi Constantin Capră. De altminteri, toţi cei care au contribuit la ridicarea bisericii erau menţionaţi lângă proscomidiar pe perete. Biserica a fost pictată de pictorul Ion Enescu, iar sculptura catapetesmei a fost efectuată de L. Oancea.
Din 1984 preot paroh a fost numit Gh. Păun care a slujit timp de 25 de ani, până în 2009. A trecut în lumea celor drepţi în mai 2011. Acesta a iniţiat ample lucrări de renovare. A fost repictat acest lăcaş, având acum cea mai frumoasă pictură din oraş, fiind vie, luminoasă, ce respectă erminia bizantină, după modelul bisericii „Sfântul Nicolae” din centrul Bacăului. S-a realizat pardoseala din marmură şi a început construcţia unui amplu complex social-cultural.
Preoţii parohi Andrei Zagan şi Ştefan Hoţoleanu au continut lucrările de refacere şi înfrumuseţare a sfintei biserici, de construire a unei capele mortuare şi a altor dependinţe, ştiind faptul că o biserică asemenea unei case trebuie îngrijită permanent. În martie 2023, în Postul Paștilor au fost aduse moaștele Sfântului Mucenic Pantelimon din Arhiepiscopia Tomisului cu binecuvântarea Preasfințitului Ignatie, Episcopul Hușilor, de preotul paroh Andrei Zăgan, Sfântul Pantelimon, fiind al doilea hram al bisericii.
În concluzie, sondajele de opinie arată câ încrederea românilor în Biserica Ortodoxă se situează în jurul valorii de 87%. Această realitate demonstrează că românii sunt mădularele acestei instituţii şi o consideră un factor de unitate în planul societăţii civile şi sociale, iar încrederea acordată este pentru că Biserica o formează chiar ei. Se demonstrează faptul că după ce le-a fost înşelată încrederea de celelalte instituţii ale statului, cu excepţia Armatei, desigur, singura instituţie în care le-a mai rămas nădejdea este Biserica, ca un ultim bastion de apărare într-o lume aflată în criză, în derivă, de luptă împotriva curentelor atomizante, individualiste, secularizante, în care sunt pervertite valorile moral-creştine.
Prof. dr. Nicolae Ionescu
