Dintotdeauna istoria o scriu învingătorii, care consideră și fac tot posibilul ca să demonstrerze că dreptatea a fost și este de partea lor, iar acțiunea lor a fost justă din perspectivă morală. În vremuri tulburi, când volbura evenimentelor întunecă orizontul viitorului, nu rareori națiunile și conducătorii lor trebuiau să aleagă calea și modalitatea cea mai potrivită pentru a supraviețui. Acele vremuri oricât de controversate ar fi, și acei oameni (la rândul lor oricât de controversați ar fi), rămân în istorie, pentru că prin eroismul și sacrificiul lor au marcat deopotrivă destinul și viitorul neamului lor.
Iată de ce mareșalul Ion Antonescu rămâne pentru veșnicie parte din istoria României, pentru că apare atunci când ființa neamului românesc era amenințată și pusă în situația de a fi sau a nu fi. Oricine ar încerca să revadă și să rescrie istoria poporului român (și încercări au fost și vor mai fi), ajuns la perioada celui de al II-lea Război Mondial, nu va putea ocoli personalitatea omului de stat și comandantului de oști, Ion Antonescu, al cărui nume rămâne adânc încrustat în istoria dăinuirii noastre ca neam și țară.
Buna credință a celui care ar încerca această temerară incursiune istorică s-ar vedea în modul cum reușește să încadreze evenimentele în contextul politico-militar al vremii, mai ales că pentru un stat ca România, râvnită de vecinii săi hrăpăreți, nu erau decât trei alternative; 1. neutralitatea – care ar fi însemnat desființarea sa ca stat, 2. alianța cu puterile Antantei (Anglia, Franța, Uniunea Sovietică – care ar fi însemnat cizma bolșevică pe grumazul României (englezii, francezii și apoi americanii erau prea departe) sau, 3. alianța cu puterile Axei (Germania, Italia, Japonia) – care făceau legea în Europa și Asia, și păreau că ar putea garanta viitorul României.
Realitățile dureroase ale vremii și dificultatea de a alege între două rele
O comparație cu soarta Poloniei mi-a fost sugerată de participarea la un eveniment comemorativ, organizat de Ambasada Poloniei la București cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la desființarea statului polonez, ca urmare a invadării sale de către trupele germane și sovietice în cadrul tratatului Ribbentrop-Molotov. Tragedia poporului polonez a fost una de proporții apocaliptice, pentru că nu numai că statul polonez a fost șters de pe harta Europei, dar ofițerii armatei sale au fost executați la Katin, în timp ce trupele și gradele inferioare au fost trimise în lagărele de muncă din Germania, iar restul armatei, conducerea statului și tezaurul țării s-au refugiat în țara noastră, grație acordului și înțelegerii statului român, la care a contribuit decisiv și mareșalul Ion Antonescu.
Dezastrul României sub domnia lui Carol al II-lea se va încheia odată cu abdicarea regelui (6 sept. 1940) în urma revoluției tineretului român (3 – 6 septembrie 1940) și preluării puterii de către mareșalul Ion Antonescu care trebuia să facă ordine în țară, să se orienteze către o alianță pentru supraviețuirea țării și să pregătească țara pentru război, pentru că întreaga Europă era pe picior de război.
Antonescu a trebuit să aleagă între două rele, în fapt între cele două grupări de forțe care își disputau pretențiile teritoreale și sferele de influență în Europa. A ales alianța cu puterile Axei care puteau tempera aspirațiile Ungariei Mari, Bulgariei Mari și Serbiei, concomitent cu recuperarea teritoriilor dintre Prut și Nistru, ca și cele din Nordul Moldovei, prin confruntare directă. Însăși conjuctura istorică arăta că pentru România acelor ani alianța cu Germania părea mai promițătoare, altfel ar fi avut soarta Poloniei, adică dispariția ei ca stat. ”Dacă cineva își închipuie că mi-s dragi nemții se înșală amarnic. Am făcut alianța cu ei pentru a salva țara”.
Este ușor de înțeles, mai ales astăzi, că alianța cu Germania a fost una de necesitate, iar Campania din Est a fost pentru recuperarea teritoriilor răpite. Reproșurile pe care posteritatea i le aduce astăzi trebuie judecate prin prisma evenimentelor de atunci, iar dacă a greșit, a plătit cu viața.
Această jertfă supremă îl înscrie în cartea de aur al eroilor neamului românesc, alături de Decebal, Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Iuliu Maniu și atâția alții care au plătit cu prețul vieții lor iubirea de Neam și Țară.
Dincolo de omul de stat Ion Antonescu (Conducătorul Statului) care a marcat una din cele mai grele epoci din istoria României (1940-1944), este soldatul, mareșalul Ion Antonescu, comandantul de oști, care a reușit întocmai ca mareșalul Alexandru Averescu (eroul de la Mărășești) să redea ostașului din tranșee demnitatea și mândria de a fi român. Aceste calități aveau să se regăsească nu numai în Campania din Est, ci și în Campania din Vest, în care ostașii și comandanții aveau în sângele lor sentimentul datoriei și bravurii militare.
Iată de ce mareșalul Ion Antonescu nu poate fi șters din memoria poporului său, pe care l-a slujit cu credință și pentru care și-a dat viața.
Ion Antonescu la 75 de ani de la execuția sa
Se împlinesc trei sferturi de veac de când unul din cei opt mareșali ai țării își încheia existența pământeană în fața plutonului de execuție, după un proces judecat de tribunalul poporului, Ion Antonescu fiind acuzat de crime de război, ”Dacă aș fi câștigat războiul aș fi avut o statuie în fiecare oraș din România”, afirma resemnat mareșalul, iar testamentul lui pentru eternitate este unul dramatic atunci când afirmă ”te-am iubit popor ingrat” urmat de blestemul ca nici de cenușa lui să nu aibă parte același popor ingrat.
Iată că blestemul său se adeverește astăzi când singura statuie ridicată în memoria sa în fața ctitoriei sale din București (Biserica Sfinții împărați Constantin și Elena), zace pe un soclu de lemn în subsolul ctitoriei sale, după un stagiu în care a fost acoperită cu o cutie metalică, ca apoi să fie demolată.
De câte ori îmi amintesc de destinul tragic al mareșalului Ion Antonescu îmi vin în minte versurile lui Adrian Păunescu;
Cum s-ajungi până la gâtul / voievodului de țară
Fără de trădări acasă / lângă ura de afară?
Da, mareșalul a fost trădat, așa cum au fost trădați și alți martiri ai neamului de-a lungul istoriei noastre. A fost înlăturat de la conducerea statului prin forță, act pe care istoria l-a catalogat în fel și chip. Dintre conducătorii statelor Axei, sau în alianță cu ea, mareșalul Ion Antonescu este al treilea conducător de stat executat, după Benito Mussolini (conducătorul statului italian) și liderul norvegian Quisling, pentru că Hitler s-a sinucis. Nu a fost executat nici mareșalul Philippe Petain, șeful statului francez în Republica de la Vichy, nici Miklos Horty, șeful statului maghiar ca și alți șefi de state aliate Axei; Bulgaria, Serbia, Turcia, Grecia, ba chiar Miklos Horty a fost reînhumat la Budapesta cu onoruri militare.
Ce a însemnat ieșirea României din război pentru soarta beligeranților? După opinia analiștilor ar fi scurtat războiul cu 6 luni, ceea ce înseamnă jumătate de an fără calvarul bombardamentelor și luptelor, fără moarte, fără suferință, fără chinurile și uriașele pierderi materiale în consecință. Un lucru extraordinar din perspectiva păcii care devenea astfel o realitate mai apropiată.
Dar pentru România, a însemnat oare același lucru?
Trebuie să constatăm cu regret că nici pe departe, ba dimpotrivă,
1. Au însemnat trei săptămâni de haos generalizat datorită vidului de putere creat prin decapitarea armatei și a statului, fără armistițiu. De fapt un act de capitulare necondiționată ce va fi semnat abia pe 12 septembrie 1944 în condiții de-a dreptul umilitoare, timp în care hoardele cotropitoare vandalizau, siluiau și executau la întâmplare într-un stil de-a dreptul barbar.
2. Peste 150.000 de soldați și ofițeri dezarmați, încolonați și trimiși către lagărele sovietice, îndeosebi siberiene.
3. Menținerea statutului de țară învinsă, deși tributul de sânge plătit pentru eliberarea țării, eliberarea Ungariei, Poloniei și Cehoslovaciei, alături de Națiunile Unite, a fost mai mare decât în campania din est, iar datoriile de război s-au întins pe o perioadă de 20 de ani.
4. ”blestemul roșu” care avea să sugrume țara în tot ce a avut ea mai valoros ca intelectualitate, cultură, spiritualitate, tradiție și istorie și să cultive o nouă mentalitate, mentalitatea comunistă ale cărei urmări le resimțim și astăzi, într-o manieră neomarxistă desigur.
Ion Antonescu este un om al istoriei. El apare într-un moment de cotitură a istoriei țării noastre și Europei, când nici o forță politică a țării și nici un lider politic nu a dorit să-și asume răspunderea scoaterii României din dezastrul în care o adâncise dictatura carlistă, așa încât căderea lui Antonescu a însemnat căderea României. Trimis la Moscova, sovieticii nu l-au executat, l-au trimis acasă, pentru că românii au talentul acesta de a-și executa liderii.
De ce a ales Antonescu alianța cu puterile Axei? Un răspuns am putea găsi, dacă ne-am întreba cinstit. De ce a ales România astăzi să intre în Uniunea Europeană? De ce a ales România să intre în alianța NATO? Răspunsul este unul simplu; că Uniunea Europeană pare să însemne progresul și viitorul unei Europe a păcii, iar NATO garanția securității și scut al integrității noastre teritoreale.
Pentru că, cel puțin deocamdată, aceste organisme economico-militare fac legea în Europa. Și la vremea aceea legea în Europa o făceau Germania și aliații ei, așa încât orientarea părea firească sub aspectul supraviețuirii României ca stat.
Prin forța împrejurărilor
Este greu de crezut că teama lui Antonescu privind desființarea statului român era nefondată, atâta timp cât Germania a cerut oficial și neoficial alianța României cu puterile Axei, iar ultimele două chiar cu caracter ultimativ, în sensul că va rămâne singură în fața pretențiilor teritoreale ale vecinilor.
Însuși mareșalul Ion Antonescu, conștient de conjunctura politică și militară nefastă, afirma că ”Nemții, avându-i pe unguri în spate ne-ar fi spulberat și desființat ca stat dintr-o suflare”. Teama nu era deloc exagerată dacă avem în vedere exemplul dureros al Poloniei care cade victimă pactului Ribbentrop-Molotov, ale cărei anexe secrete nu se cunoșteau atunci. Și apoi, o veche vorbă românească spune ”când cei mari se ceartă, cei mici trebuie să se teamă”. La fel se întâmplă și atunci când cei mari se împacă, am adăuga noi.
A greșit din perspectivă istorică? Da, dar ca realitate istorică a momentului, nu părea oare firească alianța cu acei care făceau legea în Europa, atâta timp cât existența noastră ca stat era amenințată? Este o întrebare la care istoricii de bună credință ar trebui să răspundă, pentru că politicienii nu o vor face niciodată.
Așa că revenim la istorici care nu consemnează nicăieri faptul că Germania nazistă, interesată fiind de petrolul românesc în războiul pe care îl pregătea contra bolșevismului, i-a cerut României de nouă ori intrarea în alianță (vezi ”România și sfârșitul Europei”), ultimele două cu caracter ultimativ. Că între 3 – 6 septembrie 1940 a avut loc revolta sutelor de mii de patrioți naționaliști români, majoritatea aparținând mișcării tineretului naționalist, soldată cu abdicarea regelui Carol al II-lea, artizanul dezmembrării României. Colonelul Ion Antonescu (artizanul planurilor de operațiuni ale Armatei Române din Primul Război Mondial și al campaniei din Ungaria în calitatea sa de șef birou operații din cadrul Statului Major al Armatei) și mai apoi generalul Ion Antonescu (cu domiciliul forțat la Mănăstirea Bistrița pentru opoziția sa față de politica perdantă a regimului carlist), adus în pripă își asumă conducerea statului pe care nu o dorea nimeni și încearcă să mai salveze ceva din ce se mai putea salva, cum altfel? decât aliniindu-se curentului european al timpului. Și atunci afirmația mareșalului ”să nu credeți că mi-s dragi nemții, dar în alianță cu ei pot să-mi salvez țara” nu are nici o relevanță?
Și din nou retoric vorbind; ce s-ar întâmpla dacă peste 20-50 de ani s-ar dovedi că ateismul și anticreștinismul manifest al Uniunii Europene a provocat un dezastru moral și spiritual la nivel european? Am condamna oare pe cei care fac politica Europei astăzi?
Ce fac istoricii? De regulă răspund la comenzi politice, uitând că istoria unui popor este reperul său fundamental sub aspectul demnității și moralității generațiilor care se succed și în raporturile sale cu alte popoare. Din păcate, cu puține excepții majoritatea istoricilor noștri se dovedesc a fi demni urmași ai lui Mihail Roller, ai cărui discipoli ne scriu încă istoria chiar în manuale alternative, mulți dintre ei onorați cu titluri academice. Pentru că istorici precum Gheorghe Buzatu, Alex Mihai Stoenescu sau Mihail Sturdza, care încearcă obiectivarea actului istoric, sunt priviți cel puțin cu rezervă, dacă nu cu ostilitate de contemporani.
Pomenire? Sau comemorare?
Este un fapt creștinesc și omenesc până la urmă ca măcar în una din cele patru ctitorii ale lui Ion Antonescu, Biserica Sfânta Parascheva din Vaslui, să se săvârșească actul creștinesc de pomenire a ctitorului creștin, cel care nu înceta să spună că ”deasupra orgoliilor și ambițiilor noastre se află Țara, Neamul și Credința”
Este greu de înțeles cum astăzi, după 75 de ani de la execuția sa, se pune problema privării sale de cel mai comun și obișnuit act creștinesc, acela de a-l pomeni în propria ctitorie. Gest creștinesc până la urmă, obișnuit în canoanele bisericii noastre, care nu face altceva decât să implore Atotputernicului mântuirea oricărui suflet creștin, indiferent de condiția, poziția și rostul social în viața pământeană.
Din perspectiva ortodoxiei noastre, indiferent de faptele săvârșite pe parcursul existenței sale pământene, sub cupola Bisericii lui Hristos se adăpostesc deopotrivă; bogați sau săraci, împărați sau ostași, eroi sau oameni obișnuiți, prieteni sau vrăjmași, cu alte cuvinte sub cupola ei se strânge toată istoria neamului românesc, hărăzit de destin să viețuiască în fruntariile patriei sale, România.
Cele câteva alocuțiuni rostite în fața celor aproximativ 20 de participanți nu au evocat decât destinul tragic al unei personalități a istoriei noastre, peste care nu se poate trece atunci când vorbești despre neam și țară, de durerea unui popor ai cărui eroi au sfârșit tragic în lupta lor pentru unitatea patriei.
Pentru cei care s-au grăbit să califice în fel și chip acest moment creștinesc, facem precizarea că nu a fost decât o simplă slujbă de pomenire a unui ctitor în ctitoria sa și nu o comemorare cum tendențios s-a insinuat. Diferența este enormă, pentru că pomenirea este un ritual religios comun, pe când comemorarea este un act civic solemn, cu caracter social sau politic, organizat în spații publice sau instituții publice și îmbracă aspectul de solemnitate în care se poate include și un scurt serviciu religios sub formă de Tedeum (un imn de slavă și mulțumire adus Treimii Celei de o Ființă).
Și dacă tot am ajuns aici, nu este lipsită de importanță o simplă rememorare a evenimentelor care au marcat Marea Unire și care îl găsesc pe colonelul Ion Antonescu în postura de autor al planurilor de operații ale Armatei Române, atât în cel de al II-lea război balcanic, al Primului Război Mondial cât și al campaniei din Ungaria din 1919.
Implicarea sa a fost atât de remarcabilă încât regele Ferdinand, atunci când l-a decorat cu ordinul ”Mihai Viteazul”, a simțit nevoia să afirme ”Antonescu, nimeni nu știe mai bine ca regele tău marile servicii pe care le-ai adus patriei tale”. Iar dacă în cel de al II-lea Război Mondial și-a asumat răspunderea salvării țării atunci când nimeni nu voia, de ce nu a tras în balanță acest act, patriotic până la urmă? De ce nu a beneficiat și el, întocmai precum mareșalul Philippe Petain al Franței (președintele Republicii de la Vichy) și el un erou al Primului Război Mondial, nu mai puțin vinovat din perspectiva învingătorilor celui de al II-lea Război Mondial, căruia i s-a comutat pedeapsa capitală în detenție pe viață.
Și dacă tot vorbim de vinovății, nu ar fi firesc ca procesul mareșalului Ion Antonescu să se rejudece atâta timp cât instanța care l-a condamnat aparține unui regim ”ilegitim și criminal” (vezi Raportul Prezidențial privind crimele comunismului) cu toate consecințele juridice care decurg de aici?
Pentru că până la urmă el nu a vrut decât ceea ce cerea și Nicolae Iorga; ”Dreptul nostru întreg, atât, pentru nimic mai mult. Nu”. Aș încheia această scurtă și tristă evocare a unui destin tragic tot cu versurile aceluiași bard de la Bârca.
Eu atâta-și vrea să aflu / arătându-ne obrazul,
Unde au fost atunci românii / când le-a fost tăiat viteazul?
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
Bibliografie selectivă:
1.Buzatu, Gheorghe – Din istoria secretă a celui de al II-lea
Război Mondial, Ed. Științifică și Enciclopedică,
Buc. 1988;
2.Buzatu, Gheorghe – Ion Antonescu. Forța destinului. O
biografie, Ed. TipoMoldova, Iași, 2013;
3.Kopka B, Kosinski P – Fighting and Suffering. The Polish
experience of World War II, Ed. Muzeum II Wojny,
Gdansk, 2019;
4.Stoenescu, A M – Armata, Mareșalul și Evreii, Ed. Rao, Buc.
2018;
5.Sturdza, M – România și sfârșitul Europei-Amintiri din Țara
pierdută, Ed. Fronde, Buc. 1994.
6.Tismăneanu, V și col – Raport final – Comisia prezidențială
pentru analiza crimelor comunismului în România,
București, 2006.
14 iunie 2021
