„A murit femeia ideal de bună și de modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarășa lui Vodă Cuza.” – Nicolae Iorga
Doamna Elena Cuza, de la nașterea căreia se împlinesc în luna iunie a.c. 195 de ani, este, desigur, cea mai reprezentativă personalitate feminină a românilor. Era o fire retrasă, introvertită, conservatoare; cei din jur nu o considerau o femeie atrăgătoare, fiind mică de statură cu ochi negri, sprâncene pronunțate și păr bogat, cu o cărare pe frunte, așa apare în portretul realizat de Carol Popp de Szathmary, dar a fost stimată pentru acțiunile caritabile, îndeosebi asupra copiilor orfani și nevoiași. S-a bucurat în timpul vieții de simpatia împăratului Napoleon al III-lea și a împărătesei Eugenia, a prietenilor domnitorului Al. I. Cuza, a regilor Carol I, Ferdinand și a soției sale, Maria. A fost apreciată de mari personalități românești, precum Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Iorga și A. D. Xenopol.
A văzut lumina zilei la 17 iunie 1825, în capitala Moldovei, Iași. Părinții săi au fost Iordache Rosetti postelnicul și Ecaterina, fiica logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni. Familia Rosetti a dat țării mari oameni politici și de cultură, înrudindu-se cu renumitele familii boierești ale vremii: Catargiu, Balș, Sturdza și Cantacuzino. Iordache Rosetti era fiul marelui vornic din ținutul Vasluiului, care întărea ramura bărbătească a familiei Rosetti-Solescu. Elena Cuza petrece copilăria la conacul de la Solești (construit în 1827), împreună cu frații și surorile sale: Theodor, Zoe, Dumitru și Constantin (Petru Necula, Mihai Ciobanu, Dicționarul personalităților vasluiene, Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2001, p. 51).
Astăzi, din nefericire, conacul aflat la 15 Km de Vaslui este într-o stare accentuată de degradare, din cauza problemelor juridice legate de moștenitori și a neglijenței autorităților. L-am văzut de curând, fiind în apropierea școlii din comună, apoi m-am recules la mormintele mamei și a primei doamne a României, recent restaurate de Consiliul Județean Vaslui.
Mama sa, Ecaterina, avea o înfățișare aspră, hotărâtă, dar era dreaptă și foarte religioasă. A fost o mamă autoritară și aici, la Solești, sub îndrumarea ei, a început educația Elenei, care va continua la Miclăușeni, în reședința bunicului Dumitrache Sturdza. La vârsta de șapte ani, Elena a fost trimisă la Șcheia, la Colegiul particular al fratelui Ecaterinei, Constantin Sturdza, și al soției acestuia, Agripina. Aceștia angajaseră profesori și guvernante pentru copiii lor.
La 14 ani, după terminarea Colegiului particular de la Șcheia, Elena Rosetti nu se întoarce la Solești, după cum ar fi dorit, ci pleacă la Iași împreună cu verișoarele sale și cu mătușa Agripina pentru a-și desăvârși educația. La Iași, Elena Rosetti mergea adesea la casa verișoarei sale Didița Mavrocordat, unde se adunau tinerii culți din acest oraș. Aici îi cunoaște pe Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Costache Negri, Matei Millo și alții (Ibidem, p. 52). La vârsta de 19 ani, Elena l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza. Probabil, l-a întâlnit în casa Didiței Mavrocordat, cu al cărui soț fusese coleg la Institutul Cuenim din Iași sau la balurile lui Nicolae Cantacuzino.
De statură mijlocie, cu o înfățișare plăcută, trăsături regulate, ochi albaștri și păr castaniu buclat, Alexandru Cuza plăcea tuturor de la prima vedere. Foarte inteligent, spiritual, cu purtări simple, familiale, era primit în toate saloanele, cu deosebire de femei, care-l găseau curtenitor și vesel. Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile unele din ele destul de scandaloase pentru cei ce țineau la buna lor faimă… „Îndată după revenirea în țară, când slăbiciunile lui nu erau încă prea mult cunoscute, întâlni pe Elena Rosetti, care, deși nu era o fată bogată, făcea parte din protipendadă și avea întinse legături de rudenie cu cei care conduceau Moldova. Alexandru Cuza nu era un om de interes, luându-se mai mult după îndemnul inimii decât al rațiunii, privi totuși pe această mică boieroaică ca o partidă bună pentru începutul carierei sale funcționărești” (Oltea Rășcanu Gramaticu, Posteritatea lui Al. I. Cuza, Editura Sfera, Bârlad, 2008, p. 24).
Elena Rosetti și Alexandru Ioan Cuza s-au căsătorit la Solești, la data de 30 aprilie 1844, după Paște, la biserica familiei soției. Rar se întâlnesc două făpturi mai diferite. Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea o fire cu totul opusă soțului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă. Lipsită de încredere în forțele proprii, era stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate.
Imediat după căsătorie, tinerii însurăței s-au mutat la Galați. Aici, trăiau alături de părinții lui Alexandru: Ioan și Soltana (născută Cozadini), dar aceștia erau deseori plecați la moșia Bărboși din Fălciu sau la Iași. Pe atunci, Alexandru era judecător al ținutului Covurlui și era ocupat mai tot timpul. Astfel, Elena petrecea mult timp singură. Nu prea ieșea în societatea din Galați, deși mama sa o îndemna mereu să iasă și să-și facă prietene. În schimb, Elena cerea des detalii despre Solești. De multe ori primau datoriile față de mamă, înaintea celor față de soț.
În anul 1848, au izbucnit mișcări revoluționare și în spațiul românesc. Alexandru Ioan Cuza a participat la evenimentele din 1848. La 29 martie 1848, este arestat la Iași și, alături de alți 11 fruntași ai revoluției din Moldova, au fost trimiși sub escortă la Galați, de aici urmând să fie încredințați autorităților turcești de la Măcin. În timpul acestor evenimente, Elena se afla la Solești. Imediat ce a aflat această veste a plecat la Galați. Deși avea doar 23 de ani, era decisă să facă tot ce-i stă în putință pentru a-și salva soțul. Și-a amanetat toate bijuteriile pentru a face rost de banii necesari salvării lui. Ajungând la Galați, Elena a mers la consulul englez Cuminghan, prieten al familiei și simpatizant al ideilor politice revoluționare. Intrând în legătură cu legația engleză de la Brăila, Cuminghan reuși să devieze traseul la Brăila, unde cei 12 revoluționari au fost debarcați.
Alexandru Ioan Cuza nu se mai poate întoarce în Moldova. El merge mai întâi în Transilvania, unde participă la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3-5 mai 1848, apoi trece în Bucovina, la Cernăuți, găsind adăpost în casa lui Eudoxiu Hurmuzachi. Mai târziu, revine în Moldova în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica
La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galați, în 1852, au apărut primele neînțelegeri în căsnicia lor. Farmecul și veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălățeană și cea ieșeană, față de care el nu rămânea indiferent. Cum alesul celor două Principate de la 1859 avea nevoie de o locuință potrivită la Iași, a fost închiriată casa spătarului unionist Mihalache Cantacuzino din Ulița Mare (azi, Lăpușneanu) care, în zilele noastre, adăpostește Muzeul Unirii. Numeroasele sale infidelități au devenit subiect de bârfe, ajunse și la urechile mamei Elenei. Cu ajutorul mamei sale, Elena face față rezonabil îndatoririlor ei de principesă domnitoare, implicându-se în numeroase acțiuni de binefacere și educare a populației sărace.
Flirturile soțului cu diverse femei o amărau tare mult. Mai tânără cu vreo 7 ani decât doamna Elena, cochetă, inteligentă și figură încântătoare cu ochi fascinanți, Maria Obrenovici făcea furori prin saloanele vremii. Având cunoștințe politice și vorbind limbi străine, datorită traiului în lumea curții sârbești refugiată în Valahia, l-a fermecat cu ușurință pe chipeșul Cuza Vodă.
Aventura soțului cu Maria Obrenovici a determinat-o să plece din țară pentru o perioadă. Trei ani a durat autoexilarea Elenei. Trece prin Paris, Roma, Neapole, Veneția, Torino, Milano și în acest timp se ocupă de educația celor trei nepoți ai ei, copiii surorii sale Zoe, soția lui Iordache Lambrino, care murise de timpuriu. În calitate de principesă domnitoare, Elena are și unele contacte diplomatice. De exemplu, împăratul francez Napoleon al III-lea i-a făcut o primire triumfală la palatul Tuileries și i-a acordat o audiență de peste o oră.
Ce anume a determinat-o pe Elena Cuza să revină, incognito, în primăvara lui 1862, dupa trei ani de absență? Pot fi mai multe explicații. Or fi înduplecat-o argumentele mamei și prietenilor care îi explicau că absența ei provoca un scandal și îl lipsea pe Cuza de sprijin. Totodată, făcea astfel jocul inamicilor soțului, expunându-l influenței camarilei condusă de directorul Poștei, Liebrecht. Adevărul este că Elena îl iubea încă pe Cuza, în ciuda infidelităților lui.
La această atitudine mai combativă a contribuit și schimbarea survenită în personalitatea Elenei. La Paris a acordat o mai mare atenție aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă și a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens și era mai bine informată asupra problemelor politice și sociale ale timpului. Devenind o femeie hotărâtă, a început să iasă din umbra mamei, dezvoltându-și o personalitate bine conturată.
Elena a revenit în țară în anul 1862. Îl ia prin surprindere pe soțul ei care o știa timidă și stângace. Spre surpriza lui, Elena devenise stăpână pe mișcările și vorbele ei. Cuza a fost încântat și impresionat de această Elena „renăscută”, fiind încurajat și de sfetnicii săi apropiați „ între care Alecsandri și Costache Negri „ să îi acorde soției sale încă o șansă. Simbolul acestei împăcări a fost Palatul de la Ruginoasa. Aici era locul de refugiu, unde Elena putea fura câteva momente de fericire, în intimitate cu soțul ei. Și, lucrul cel mai important, era enclava unde rivala ei, Maria, n-a avut voie să pătrundă vreodată.
• Prof. dr. Nicolae Ionescu
