– continuare din numrul trecut –
Pe acest fond, latin sau latinizat, va veni apoi puternica influent slav (14,6% din lexicul limbii romane) odat cu migratia acestor popoare spre centrul Europei care, in ceea ce ne priveste, va cuprinde zona nordestic, indeosebi Moldova – cu influenta slavilor moscoviti (velicorusilor), a slavilor ucrainieni (malorusilor) – ce se va extinde si la nordul Bucovinei si Maramuresului. n partea sud-vestic se va resimti influenta slavilor bulgari, la sud de Dunre, indeosebi asupra Munteniei si Dobrogei si, a slavilor sarbi, sloveni si croati, asupra Banatului si Olteniei. Prin urmare, de-a lungul a patru sute de ani (perioad in care se realizeaz migratia slav ctre Europa), sudul, vestul si nordul Dunrii, ca si estul si nordul Moldovei, vor fi influentate de fiecare din aceste etnii, ce vor sfarsi prin a se sedentariza pe teritoriile pe care se regsesc si astzi (Dan Caragea – Vechea slav, slavona si graiurile slavilor, Adevrul.ro, 2013), cu corectivul c velicorusii, malorusii si bulgarii detin unele teritorii care nu le apartin etnic, istoric si lingvistic. O evolutie aparte a avut-o Transilvania, al crei statut de principat de sine stttor se va mentine pan in anul 1867. Timp de 1.255 de ani (271 – 1526), Transilvania este cunoscut ca Mare Voievodat sau Principat, cu administratie proprie, armat proprie si Diet proprie (Dieta Transilvan). 157 de ani (1526 – 1683), Transilvania va fi doar sub suzeranitate otoman ca teritoriu neocupat – in timp ce Ungaria era pasalac turcesc (teritoriu ocupat) dup btlia de la Mohacs (regatul Ungariei fiind zdrobit de otomanii condusi de Suleiman Magnificul, asa cum au fost zdrobiti, in 955, de Otto cel Mare, impratul germanilor, dat de la care ungurii inceteaz atacurile barbare spre vestul Europei si incep atacurile impotriva Transilvaniei); intre 1687 – 1867, Transilvania devine provincie a imperiului habsburgic (dup infrangerea otomanilor lui Mahomed al IV-lea de ctre habsburgii impratului Leopold, fr participare maghiar, acestia fiind incorporati in imperiul habsburgic) si doar 51 de ani (1867 – 1918), cand Transilvania, ca provincie austroungar, intr sub administratie maghiar (Charles Upson Clark – United Roumania, New-York, 1932). Trebuie mentionat aici c populatia romaneasc, dintotdeauna majoritar in Ardeal, a fost supus unui monstruos proces de deznationalizare, prin atacuri sustinute asupra limbii, spiritualittii, culturii si existentei fizice a bstinasilor din partea tuturor celor care au invadat zona, indiferent de nationalitatea lor, fie c au fost maghiari, sasi, svabi sau secui. Individual sau in structuri politico-administrative, cum a fost Unio Trio Nationum (1438 – 1848), mai bine de patru sute de ani, minoritarii maghiari vor exclude populatia romaneasc majoritar de la orice decizie politic. Mai mult, populatia romaneasc va fi condamnat fr retinere, deschis si explicit, la excludere si marginalizare, neavand dreptul, secole de-a randul, s se aseze la oras, s-si construiasc biserici, s aib dreptul la invttur, in sfarsit, s aib drepturi civile, sociale si politice decat dac se maghiarizau (C. Giurscu – Istoria Romaniei in date, Buc. 1971). Oricate justificri istorice s-ar incerca, oricate aspecte ale emanciprii zonei s-ar scoate in evident, istoria nu va putea in veci s stearg urmele atrocittilor comise impotriva romanilor, asa cum incearc de secole propaganda si istoriografia maghiar (Alain Du Nay – Romanii si maghiarii in vartejul istoriei, Ed. Matthyas Corvinus, Buffalo – Toronto, 2001). Stau mrturie documentele epocii, sangeroasele rscoale conduse de Gheorghe Doja si Horia, Closca si Crisan, martiriul lui Avram Iancu, ca urmare a trdrii lui Koshuth si pretentiilor revolutiei maghiare de la 1848, culminand cu masacrul comis de cei 13 generali, pe care inssi Curtea de la Viena, oripilat de aceast barbarie, ii va condamna la moarte pentru trdare si genocidul de care s-au fcut vinovati (40.000 de romani executati si 300 de sate rase de pe fata pmantului), ca s nu mai vorbim de atrocittile hortyste din Transilvania de Nord, in timpul ocupatiei maghiare (1940 – 1944) din timpul celui de Al Doilea Rzboi Mondial. Rezultatul acestei stri de lucruri, perpetuate de-a lungul istoriei, a fost o rezistent lingvistic si cultural greu de explicat altfel, atata timp cat convietuirea fortuit si nationalizarea fortat au reusit performanta de a nu realiza nicio interferent semnificativ, fcand, de pild, ca ponderea cuvintelor de origine maghiar in limba roman s fie doar de 1,43%, iar cea de origine german, de numai 2,47%.
Procesul de formare a limbii romne
Din ce in ce mai contestat astzi (ca si istoria poporului nostru), opinia latinistilor pare din ce in ce mai subred, datorit numeroaselor dovezi pe care arheologia si studiile lingvistice serioase le ofer, mai ales in baza unor documente descoperite in arhive si valorificate in ultimele decenii. Deocamdat, dominant rmane teoria latinist, cu corectia absolut necesar c procesul de formare al limbii romane a durat nu mai putin de 1.000 de ani (aproape 600 de ani sub romani si mai bine de 400 de ani prin interferent slav, aceast ultim influent fiind augmentat si de faptul c populatia romaneasc adopt modelul slav de organizare statal in cnezate si voevodate, limba slav ca limb liturgic si de cancelarie domneasc, dimpreun cu scrierea chirilic. Este si motivul pentru care evolutia istoric a populatiilor daco-getice si traco-ilirice situate la nord si la sud de Dunre va fi diferit. n timp ce la nord de Dunre se va forma principalul dialect al limbii romane (dialectul daco-roman – ce se dezvolt in Dacia, Panonia, Iliria si Dardania), la sud de Dunre se vor dezvolta, in zone mai mult sau mai putin extinse, celelalte trei dialecte cunoscute ale limbii romane: macedo-roman (aromana sau armana), astzi cu aproximativ 250.000 de vorbitori, meglenoromana, cu aproximativ 12.000 de vorbitori, si istroromana, cu cateva mii de vorbitori, toate situate in Macedonia, Grecia, Valea Timocului, Croatia, Voevodina, Muntii Pindului, Banatul Sarbesc etc. Evolutia cea mai viguroas se va inregistra, desigur, la nord de Dunre, in interiorul granitelor traditionale ale romanismului, cu particularitti ins, legate de zona geografic si influentele limitrofe, ceea ce va conduce la aparitia graiurilor, in fapt subdialecte care pot fi grupate in dou categorii. La sud de Carpati se vor forma graiurile muntean, oltean, dobrogean, bntean si fgrsan, iar la nord de Carpati, graiurile moldovean, basarabean, bucovi – nean, maramuresan si ardelean. Astfel c, pan in secolul al XII-lea, se realizeaz limba roman comun spatiului nordic, corespun – ztor Daciei, Iliriei, Panoniei si Dardaniei, in acelasi timp cu definitivarea subdialectelor amintite mai sus (Alexandru Rosetti, 1977). Mai mult, fondul lingvistic comun dominant in zona nord dunrean, cu toate particularittile sale regionale, reuseste s asigure o comunicare eficient intre diferitele prti ale Romaniei, diferentierile fiind doar la capitolul accent, pronuntie si, uneori, la capitolul arhaisme, neologisme sau regionalisme, ceea ce l-a determinat pe Eminescu s afirme, in studiile sale lingvistice, c limba roman la nord de Dunre este singura limb romanic care nu are dialecte’. ncepand cu secolul al XIII-lea si pan in secolul al XVIII-lea, se dezvolt limba roman literar veche, perioad in care apar primele manuscrise si primele tiprituri, sub form de texte religioase, cronici si letopisete, primele pagini literare si primul scriitor, in persoana lui Dimitrie Cantemir, intelectual de inalt clas academic si de suprafat european. Ultima etap in dezvoltarea limbii romane este etapa modern, care incepe in secolul al XIX-lea si continu pan la mijlocul secolului al XX-lea, cand se poate vorbi de o limb literar, poetic, colocvial si stiintific cult, extrem de elevat, armonioas si expresiv. Cu toate vicisitudinile vremurilor si interpretrile contradictorii generate de imprejurri conjunctural istorice, limba roman rmane una din limbile romanice care si-au pstrat unitatea lingvistic in esenta ei, dup cum sustin lingvistii – fiind mai aproape de latina vulgar (popular) decat italiana, considerat mostenitoarea de drept a zestrei culturale si lingvistice romane. Sub acest aspect, cel putin in cazul limbii romane, se vorbeste despre un substrat proetnic care ar fi traco-geto-daco-iliric, peste care s-ar fi suprapus limba latin veche, popular (vulgar). Ambele s-ar fi pstrat in forma lor de baz si nu ar fi fost influentat de limba latin medieval, cult, care s-ar fi dezvoltat pe teritoriul Imperiului Roman de Apus. Cum fondul traco-getic-daco-iliric este srac si greu de demonstrat astzi, nu numai in cazul limbii romane, intrebarea care se pune este dac nu cumva inssi limba latin nu ar fi chiar acest fond, asa cum pare s argumenteze lingvistica modern, in care originea latinittii ar fi tocmai zona locuit de populatiile traco-geto-daco-ilirice (Iulia Branz Mihileanu – Pentru cine este nociv originea traco-dacic a limbii romane?, Ed. Geto Dacii, 2016). n acest context, desigur, dup cum subliniam mai sus, cea mai spectaculoas evolutie a avut-o dialectul daco-roman, care ar fi evoluat in trei etape distincte: etapa strroman – care presupune realizarea fondului etnic daco-getic; etapa preroman – in care se realizeaz fondul daco-latin, si etapa formrii limbii romane comune – limba vechilor cazanii / care-o plang si care-o cant / pe la vatra lor tranii’ (Alexei Mateevici – Limba noastr – astzi imnul de stat al Republicii Moldova) -, la care ar fi contribuit puternica influent a elementului slav, fr a reusi ins s modifice substantial fondul lexical si fr a modifica topica propozitiei si toponimia limbajului, dup cum am vzut mai sus. Acest ultim aspect va fi exploatat politico-ideologic, de o manier persuasiv, in perioada comunist de inceput, cand, pentru a face pe plac autorittilor sovietice de ocupatie, lingvisti de renume, de o parte si de alta a Prutului, afirmau,fie originea slav, fie caracterul slav, balcanic al limbii romane – limba roman contine, ca si celelalte limbi romanice, elemente ale limbii latine tarzii (secolul IV – VIII). Deosebirile fat de aceste limbi se datoreaz influentei slave sau sunt caracteristici comune cu limbile balcanice, mai ales albaneza, dar si greaca, bulgara, sarba, inovatiile proprii limbii romane sunt mai putine’ (Alexandru Graur – Gramatica limbii romane, Ed. Academiei RSR, vol. II, 1966), ca de altfel si istoricul’ Mihail Roller, care ddea culoare slav originii si istoriei noastre ca popor. Opinia acestor proletcultisti, imprtsit de majoritatea lingvistilor vremii (cei mai multi strini de neam – cum sunt si astzi, de altfel, in institutiile noastre lingvistice), este c limba roman este o limb de imprumut, fr personalitate, fr trecut, incapabil de a influenta alte limbi, ci mai degrab influentat de diverse proximitti etno-lingvistice. O replic usturtoare vine chiar din partea celor mai acerbi contestatari ai nostri, maghiarii, la care specialistii’ nostri nu au rspuns nici pan astzi. Este vorba de Bakos Ferenc, care demonstreaz c 2.333 de cuvinte maghiare sunt imprumutate si adaptate din limba roman (Bakos Ferenc – A maghyar Sokeslet Roman Elemenek Tortenete, Akademiai kiaio, Budapest, 1982). La randul lor dialectele macedoroman, meglenoroman si istroroman vor suferi influentele limbilor dominante din trile respective (greac, bulgar, sarb, croat si albanez), realizand o limb greu de inteles de romanii nord dunreni din cauza fondului lingvistic oarecum diferit si modificrilor din structura gramatical. Evolutia acestora a fost foarte lent, mentinandu-si caracterul profund arhaic, indeosebi din cauza obtuzittii autorittilor trilor respective, care au restrictionat practicarea limbii si culturii minorittii romanesti in scoli si in societate, marginalizand-o prin toate mijloacele posibile.
– continuare n numrul viitor –
* Valeriu Lupu – doctor n stiinte medicale
