Cea de-a treia sãptãmânã a lunii octombrie este perioada când se sãrbãtorea Brumalia, la romani, precum si Anul Nou Dacic, corespunzând cu Dionisiacele Câmpenesti si fermentarea vinului, la populatia tracã, iar în credinta ortodoxã, Sf. Evanghelist Luca.
Sfantul Evanghelist Luca, originar din Antiohia, Siria anticã, a fost un om cu o educatie aleasã, de profesie medic, un bun cunoscãtor al filosofiei, dar si un talentat artist plastic. A devenit ucenic al Sfantului Pavel, cãruia i-a si urmat panã la moarte. Toate aceste talente avea sã le punã in mod strãlucit in slujba credintei crestine. În cãutarea adevãrului, el ajunge la Ierusalim, unde Îl cunoaste pe Iisus. Apropierea de El i-a schimbat cu totul destinul, cãci, de la vindecarea trupeascã a pacientilor sãi, Evanghelistul Luca avea sã se dedice cu totul celor spirituale. De la Sfantul Apostol Luca avem cea de-a treia Evanghelie. Se spune ca nu a fost cãsãtorit si cã ar murit la varsta de 84 de ani, in Boetia. Lucinul sau Ziua Lupului, o altã traditie pastoralã mostenitã din pãganism dedicatã lupului, ce deschide sãrbãtorile toamnei prin Filipii de Toamnã, Filipul cel Mare, Vovidenia, Suntandrei, Noaptea Strigoilor, Tãrbacul Cainilor, Zilele Bubatului, sãrbãtori ce formeazã un scenariu ritualic de innoire a timpului, un adevãrat ciclu de zile festive inchinate lupului, animal totem al dacilor, cãruia calendarul popular romanesc ii consacrã nu mai putin de 35 de sãrbãtori populare, dintre care 18 cu datã fixã. Douã serbãri mai importante ale lupului le regãsim la 16 ianuarie de Sf. Petru de iarnã, denumit si ßLantul lui Sf. Petru’ sau ßNedeea Lupilor’ si la 29 iunie unde se serbeazã Sf. Petru de varã, cand patronul spiritual ii dezleagã si le dã voie sã mãnance din vitele si din oile oamenilor. Romanii, trãind in acest spatiu deschis influentelor strãine, si-au conturat un cult aparte al lupului pe baza unor cutume autohtone amplificate si de o trans-culturatie specificã, animalului oferindu-i-se mai multe zile din an drept sãrbãtori populare. Dovedit este faptul cã rãdãcinile cultului lupului, in spatiul carpatic, dateazã incã din vremuri ancestrale, undeva prin paleoliticul timpuriu, dar, se crede si cã poporul roman s-a nãscut sub semnul lupului, adicã un neam predestinat rãzboaielor, infruntãrii invaziilor si cotropirilor repetate dar si curajului dus panã la sacrificiul suprem. Fãrã sã fi avut un cult de prim rang intro implicare politicã a vremii, lupul a fost un animal deosebit de respectat in spatiul carpatic, lui oferindu-i-se o mitologie bogatã ale cãrei reminiscente au dãinuit multã vreme, asociat la un moment dat ca simbol emblematic organizãrii cetelor de rãzboinici, aceasta avand drept bazã o origine totemicã a triburilor pre-getice, dovadã fiind si simbolul lupului alb care ghideazã este un simbol solar imortalizat pe stindardul dacic de mai apoi, dragonul cu cap de lup si trup de sarpe, sintetizeazã simbolismul zalmoxian, pentru cã ambele animale se referã la principiile creatoare. Animalului mitic i s-a atribuit si un fel de gandire supranaturalã, el fiind investit cu un rol sacru, evoluand cãtre adorare, totul in limitele unui cod etic mereu improspãtat, prin transfigurarea realului in sacru, credintele specifice venind de la sine. Acest aspect il intalnim si la alte popoare, in special la vechii la gali sau romani unde lupul era tratat ca un zeu, Lupercus, ocrotitor al turmelor, iar sub influenta greceascã este confundat cu zeul Pan-lupul. La multe popoare primi – tive intalnim traditia metamorfozãrii omului in lup. În mitologia popularã romaneascã, el inseamnã mult mai mult astfel cã panã la mijlocul secolului trecut, sãrbãtoarea era pregãtitã cu mare fast, fiind data care marca strangerea lupilor in haite, urmatã de imperecherea lor. Ziua era patronatã de una dintre divinitãtile protectoare ale acestor animale, Lupul, sinonim cu sãlbãticia, este atat un simbol al luminii, soarelui si focului pentru cã vede in intuneric, cat si al demonilor care sãlãsluiesc in ascunzisuri. Lupul, ca simbol mitologic, derivã dintr-un animal real, cultul, destul de rãspandit, fiind intalnit in cultura traditionalã in domenii precum: pãstorit, medicina popularã, meteorologie popularã, in folclorul juridic, precum si in diferite credinte, datini si superstitii, toate argumentand perpetuarea totemicã a animalului panã destul de recent. Interesant este faptul cã gandirea magicã a poporului a eliminat mãstile de lup in cadrul ceremonialului de Anul Nou, alãturi de alte reprezentãri mitozoomorfe (ursi, cerbi, capre, cãiuti etc.), dar aici au fost multe sãrbãtori populare dedicate temutului animal. Aceste practici magice, unele incã vii in mediul pastoral, se imbinã perfect cu cele religioase, ciobanii obisnuind sã tinã post si sã facã rugãciuni in Ziua Lucinului, pentru ca turmele sã le fie ferite de lupi. Lucinul a preluat numele Sfantului Apostol si Evanghelist Luca, prãznuit in aceeasi zi de Biserica Ortodoxã. La fel s-a intamplat si in cazul Filipilor de Toamnã (10-30 noiembrie), care au preluat numele Sfantului Apostol si Evanghelist Filip, prãznuit pe 14 noiembrie. În acceptia tãranului roman, aceastã zi anuntã inceputul rãstimpului in care lupii se inmultesc, perioadã care va dura 80 de zile, panã la Filipii de Iarnã, in ziua numitã Dragostitele. Tema lupului apare, pe pridvoarele pictate ale manãstirilor Horezu, Voronet, Sucevita, Gura Humorului, sub forma unei guri enorme de balaur ce semnificã Gura Iadului care inghite pãcãtosii ce nu pot trece Vãmile Vãzduhului. Penduland intre benefic si malefic, lupul stã sub semnul Lunii, fiind considerat de tãrani drept patron al iernii infrigurate. Acest animal-devorator al Soarelui si al Lunii, datoritã faptului cã vede noaptea, este adesea asociat cu simbolurile luminii iar in mediul pastoral, lupul nu este vãzut doar ca distrugãtor al turmei, ci si cã singurul animal ce poate vedea dracii, alungã bolile copiilor mici si cãlãuzeste sufletul mortului. Totodatã, lupul continuã sã fie o prezentã simbolicã de necontestat in momentele cheie din viata omului. Copiii bolnãviciosi sau slãbiti fizic primeau in aceastã zi un nume nou, cel de Lupu, pentru ca bolile sã nu-i depisteze, acestia fiind de acum in permanentã sub ocrotirea lupului. Aceastã schimbare de nume poartã denumirea de ßbotezul pãgan al copiilor’ si se face pentru a-l intãri pe noul nãscut si a-l face puternic, precum lupul. Dealtfel, copilul care era imbãiat in apa unde s-au scãldat lupii, era pãzit pentru totdeauna de lupi. Prezenta masivã a numelui Lupu sau a derivatelor sale, Lupascu, Lupan, Lupei, Lupusor, Pascu, Pascan etc., in onomastica traditionalã romaneascã, se explicã prin schimbarea numelui adevãrat, de botez, al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale intunericului – care umblã prin lume ca nori intunecosi cu forme fantastice de stafii si zmei si cate arãtãri de spaimã. În Europa Evului Mediu se credea cã vrãjitorii se transformã in lupi pentru a merge la Sabat, iar vrãjitoarele isi punea jartiere din blanã de lup. Credintã popularã de origine slavã, care se regãseste la multe popoare, din Europa panã in SE Asiei, in licantropi sau varcolaci a existat in Europa incã din antichitate, acestia fiind considerati una dintre intruchipãrile spiritelor pãdurii, simbolismul perfect al lupului, cu o bogatã mitologie si un statut ambiguu; pe de-o parte temut si detestat, prezent mereu in timpul vietii si asociat cu credinta in licantropie; pe de altã parte apreciat ca animal-cãlãuzã si ca insotitor al sufletului mortului, cãtre lumea de dincolo, intr-o lume mai bunã, unde nu existã tristete ci doar inseninare. Semnificative sunt cuvintele bocetului: ßSi-ti va mai iesi / Lupul inainte / Ca sã te spãimante / Sã nu te spãimanti, / Frate, cum sã-l prinzi / Cã lupul mai stie / Seama codrilor / Si-a potecilor / Si el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai’. Sã te ducã-n rai / C-acoloi de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / În camp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul. Tot lupul apare, de data aceasta alãturi de vidrã, si in ipostaza de cãlãuzã a sufletului mortului spre lumea de dincolo: ßCã vidra mai stie/ Seama apelor/ Si a vadurilor./ Si ea mi te-a trece/ Ca sã nu te-nece,/ Si mi te-a purta/ La izvoare reci/ Sã te rãcoresti/ Pe maini panã-n coate/ De fiori de moarte./ Si-ti va mai iesi/ Lupul inainte,/ Ca sã te spãimante./ Sã nu te spãimanti, /Frate bun sã-l prinzi,/ Cã lupul mai stie/ Seama codrilor/ Si-a potecilor./ Si el te va scoate/ La drumul de plai,/ La-un fecior de crai,/ Sã te ducã-n rai,/ C-acolo-i de trai./ În dealul cu jocul,/ C-acolo ti-e locul,/ În camp cu bujorul,/ C-acolo ti-e dorul’. Caracterul totemic al lupului este dat si de credinta in metamorfozarea oamenilor in lupi (pricolici, tricolici, varcolaci). Traditia popularã aminteste cum cã lupii au fost cainii lui Sanpetru pe cand acesta era cioban si cã obisnuia sã plece cu ei in cãutarea cailor furati si a dracilor. Simbolismul lupului in mitologia universalã are aspect atat pozitiv, cat si negativ. Pe de o parte, este simbolul luminii, al soarelui si al focului, pentru cã vede in intuneric; pe de altã parte, are caracter demonic, satanic, infernal. Ca urmare, pe toate continentele, in toate civilizatiile si culturile, oamenii au simtit nevoia reprezentãrii temerilor lor si a rezolvãrii acestora prin ritualuri magice menite sã le aducã sãnãtatea si prosperitatea in case. Sporadic, fãrã sã fie o cutumã precum Rusaliile, Mãrtisorul, Caloianul sau Paparudele, Lucinul s-a pãstrat cu precãdere in satele romanesti de munte, in jurul stanelor, acolo unde mai dau tarcoale din cand in cand lupii. Aceastã sãrbãtoare provoca in vechime o adevãratã explozie a gandirii magice, care culmina cu adevãrate ritualuri de impiedicare a inmultirii lupilor si de indepãrtare a lor de turmele de oi. Oamenii de la sate, dar in special pãstorii, il prãznuiau simplu, odihninduse in acea zi in care sãvarseau fel de fel de practici si indeplinind anumite datini populare si ritualuri magice pentru prevenirea pagubelor provocate de lupi. În credinta ruralã se legau simbolic ochii si gura lupului prin inclestarea dintilor pieptenilor de scãrmãnat lana si prin chituirea gurii sobei crezandu-se cã, prin analogie, se vor inclesta si dintii lupului si nu vor ataca oile. Altminteri in preajma sãrbãtorilor de iarnã, se fãcea din fãinã de grau amestecatã cu fãinã obtinutã din oase de lup, o paine, denumitã ßStolnic’. A treia zi de Crãciun, stãpanul casei o lega cu un lant, apoi o rupea bucãti si dãdea tuturor membrilor familiei si animalelor din gospodãrie, cate un dumicat. Credinta era cã cel care a mancat din Stolnic, nu va mai fi atacat niciodatã de lup. De Lucin era interzis prelucrarea lanii, a pieilor de oi si a pãrului de animale, nu se umbla cu acul, foarfecele, nu se tãia nimic iar femeile nu se piaptãnã pentru cã pãrul incalcit, lupii se incurcã si se pierd prin pãduri. Acum se reparã acoperisurile, se macinã fainã pentru iarna intreagã, se pun la conservare pãtrunjel, morcovi, telina, sfeclã, bostani. Vitele nu mai ies la pãscut iarba verde pe izlazuri, ci se trec pe nutret uscat, scroafele se duc la vier, se scot ultimii cartofi din pãmant, se arã miristile si multe altele. În octombrie, dacã frunzele pomilor se ingãlbenesc si cad repede, anul ce urmeazã va fi roditor iar dacã plouã mult in octombrie, va fi vant puternic in decembrie, iar dacã e multã brumã sau chiar zãpadã in aceastã lunã, in ianuarie va fi timp frumos. Nu se imprumutã nimic in acea zi, nu se pronuntã cuvantul ßlup’. În mistica popularã se crede cã in aceastã perioadã lupoaicele calcã hotarul satelor, rãscolesc in gunoaie pentru a gãsi tãciuni aprinsi, pe care mancandu-i devin mai fertile. De Lucin singurul lucru ingãduit si chiar recomandat este spãlatul rufelor cu apã clocotitã, cãci numai astfel se poate opãri gura lupului.
Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – “Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea’, Editura Minerva, Bucuresti, 1976; – Arthur Gorovei – “Credinti si superstitii ale poporului roman’, Editura “Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, Bucuresti, 1995; – Antoaneta Olteanu – “Calendarele poporului roman’, Editura Paideia, 2001; – Elena Niculita Voronca – “Datinile si credintele poporului roman’, Editura Polirom, Iasi, 1998; – Gh. F. Ciausanu – “Superstitiile poporului roman’, Editura Saeculum, Bucuresti, 2005; – Ion Ghinoiu – “Obiceiuri populare de peste an’, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997; – Ion Ghinoiu – “Sãrbãtori si obiceiuri romanesti’, Editura Elion, Bucuresti, 2002; – Ion Ghinoiu – “Zile si mituri. Calendarul tãranului roman 2000’, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999; – Ion Talos – “Gandirea magico-religioasã la romani’, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001; – Irina Nicolau – “Ghidul Sãrbãtorilor Romanesti’, Editura Humanitas, 1998; – Marcel Olinescu – “Mitologie romaneascã’, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001; – Mihai Coman – “Mitologie populara romaneascã’, Editura Minerva, Bucuresti, 1988; – Narcisa Stiucã – “Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele’, vol. II, Editura Cartea de Buzunar, 2006; – Romulus Vulcãnescu – “Mitologie Romanã’, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1985; – Simion FIorea Marian – “Sãrbãtorile la romani’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, 2001; – Tudor Pamfile – “Mitologia romanã’, Editura ALL, Bucuresti, 1997; – “Vietile Sfintilor’, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.
