În valoroasa lucrare semnatã de colonelul (rtg) Constantin Chiper, Nicolaie Mihai, magistrat pensionar, si maiorul (rtg) Mircea Fitcal, anume “Omagiu eroilor judetului Vaslui’, Barlad, Editura Sfera, 2016, este descrisã si personalitatea sublocotenentului Ignat Iiescu, fiind citate documente din Arhivele Militare Pitesti, insã si lucrarea doamnei Oltea Rãscanu-Gramaticu, “Barladul si gloria militarã’, Iasi, Editura PIM, 2016. Cunoscand inclinatia doamnei Oltea Rãscanu-Gramaticu spre falsificarea istoriei, dar si lipsa din Arhivele Nationale, de unde citeazã documente pe care nu le-a vãzut, nu am rãmas surprins de afirmatia conform cãreia Ignat Iliescu “s-a nãscut in 1890, pe meleagurile Tutovei’. În realitate, Ignat Iliescu s-a nãscut la Grumezoaia, fost judet al Fãlciului. Ignat Iliescu, fiul lui Vasile Gh. Iliescu, “rãzãs cu multe calitãti artistice si literare, transmise celor opt copii din prima si a doua cãsãtorie’, nepotul lui Ioan Iliescu, era cunoscut drept Galicã in familie si in tot satul. Era “de staturã mijlocie, cu fata ovalã si fruntea seninã. Avea un temperament vulcanic, gata sã izbucneascã la orice provocare, ca si al mamei sale Profira, strãnepoata cãpitanului Marcu din nesfarsitul si intunecosul codru al Tigheciului, care s-a luptat pe diferite fronturi sub conducerea lui Constantin Vodã Cantemir’. “A urmat numai clasele primare. Dincolo de ele nu a putut trece. Minte si dragoste de invãtãturã avea, dar starea pãrintilor nu-i ingãduia decat sã asude cu mana pe harlet si coarnele plugului. În copilãrie, ii plãcea sã asculte si citeascã diferite legende, cu continut istoric, spuse cu talc de pãrinti, de rãzesii satului si mai ales de neuitatul sãu invãtãtor, Ion Pandelea. Era neastampãrat, unde il cãtai acolo il gãseai si mai ales la sezãtorile si zaifetele satului, de-a valma cu cei de o seamã cu dansul’. “Casa pãrintilor sãi din Grumezoaia era un sanctuar in care dragostea de patrie plutea in vãzduh ca si in casa Anetei Lipan din Iasi, unde Eremia Grigorescu si-a schimbat orientarea profesionalã de la medicinã la scoala militarã de artilerie’. În 1914, anul declansãrii primei conflagratii mondiale, a fost incorporat la Regimentul 12 Infanterie din Barlad. Botezul focului il primeste in Dobrogea la Cobadin, iar “in lunile octombrie si noiembrie 1916 a auzit simfonia gloantelor si pe alte fronturi din Oltenia si Muntenia, unde inamicul n-a inaintat nici o palmã in sectorul sãu de activitate’. Moldovean, mic de staturã, uscãtiv, mare la suflet, domol in viata cotidianã, manios fãrã mãsurã in lupta cu inamicul, sergentul Ignat Iliescu a luat parte la bãtãlia de la Mãrãsesti (24 iulie / 6 august – 6 / 19 august 1917), cu Regimentul 51 / 52 Infanterie “intr-un punct foarte fierbinte’. Ofensiva germanã a inceput in dimineata zilei de 24 iulie / 6 august 1917, printr-un bombar – dament de artilerie violent la Mãrãsesti. Frontul Diviziei a 13-a ince pea la soseaua nationalã Focsani-Adjud, unde se lega cu Divizia a 9-a, si se termina langã coltul nord vestic al pãduricii “La Rãzoare’. Pe aceastã linie erau aliniate regimentele 50, 51, si 47. Regimentul 51 va fi atacat de Divizia 115-a germanã. Marginea de rãsãrit a pãdurii “La Rãzoare’ a fost bombardatã de artileria germanã. Se desfãsoarã lupte violente, iar germanii obtin unele succese importante, obiectivul principal de atins devenind cota 100, de unde ar fi cãzut “in spatele trupei romane ce luptã pe dreapta Siretului: diviziile 14, 9 si restul diviziei a 13-a. Aceasta ar insemna sfarsitul bãtãliei de la Mãrãsesti prin catastrofa armatei romane: jumãtate din armata de la Mãrãsesti ar fi aruncatã in Siret sau capturatã! Amandoi adversarii isi dau seama cã acesta e momentul culminant al marii tragedii. O luptã sãlbaticã, pe viatã si moarte, se va da pentru stãpanirea cotei 100, pe care e stabilitã a doua linie de apãrare romanã’. Lupte inversunate se duc in ziua de 6 / 19 august 1917 la Rãzoare, cand se remarcã compania de mitraliere a batalionului I / 51, condusã de cãpitanul Grigore Ignat, care “isi asezase mitralierele intr-o transee, adunase in jurul sãu sfãramãturile batalionului si organizase rezistenta’, intelegand pretul ce trebuia plãtit pentru oprirea inamicului. Mitraliorii au fost “gãsiti morti cu mainile inclestate pe piese, sub un morman de cadavre inamice’. Germanii ajung aproape de cota 100, moment in care se impune ser – gentul Ignat Iliescu din Regimentul 51 infanterie, care, “vãzand pe comandantul lui de pluton rãnit, ia comanda plutonului si, cu un dor nebun de rãzbunare, se aruncã prin surprindere asupra unei companii inamice de mitraliere, trece prin baionetã toti servantii, cu ofiter cu tot, si reuseste sã captureze cu plutonul sãu nouã mitraliere’. Sunt voci care fac referire la capturarea a patru mitraliere si luarea servantilor ca prizonieri, impreunã cu ofiterul comandant. În lupta de la Mãrãsesti, Ignat Iliescu “s-a intrecut pe el insusi, prin pricepere, tactul, curajul si actele sale de eroism, fãrã precedent in istoria rãzboiului pentru intregirea neamului’ si “a intrat in actiune cu sectia sa, pe campul plin de mãrãcini si de plantatii dintre via Negroponte si pãdurea La Rãzoare, la 500 m inainte de cota 100, ultima rezistentã a romanilor deasupra Siretului. El a ajuns primul in fata inamicului in dupã amiaza zilei de 6 august 1917 si cu puteri inzecite a angajat o luptã pe viatã si pe moarte cu inamicul mult superior sub toate aspectele, reusind sã opreascã inaintarea coloanei centrale a acesteia si sã captureze nouã mitraliere cu servanti si comandantul lor in luptã corp la corp. Înclestarea a atins maxim de intensitate dupã ce Iliescu si-a frant baioneta in corpul unui neamt si a fost rãnit la mana stangã de un glonte dum-dum. În aceste momente, Iliescu s-a nãpustit asupra uriasului comandant bavarez cu pumnii, cu picioarele, cu dintii si a continuat lupta panã la nimicirea completã a acestuia si capturarea celor nouã mitraliere, provocand o bresã de 1 km in dispozitivul de luptã a inamicului, care a insemnat pentru armata noastrã “inceputul sfarsitului victoriei’. Exemplul sãu a dat aripi celorlalte unitãti ale diviziei a XIII, care au trecut la atac pe tot frontul si au pus pe fugã pe vrãjmasi inregistrand in seara zilei de 6 august pe campia plinã de sange a Mãrãsestilor o victorie rãsunãtoare’. “Înaintea crestei 100 se incinge o luptã furioasã intre soldatii celor trei companii romane si dusmanul ce soseste in valuri din ce in ce mai numeroase. Nimeni nu mai are timp sã ochiascã, ci loveste sãlbatec cu baioneta si cu patul pustii. Dusmanul isi dã seama cã tine in palmã victoria si nu vrea s-o lase sã-i scape. Valuri, valuri, ies din mereu din pãdure si incep sã copleseascã din toate pãrtile pe Romanii cari se retrag pas cu pas, luptand deznãdãjduit’. Armata romanã si trupele ruse rãmase pe pozitii au dovedit insã, ca si la Mãrãsti, cã “nici pe aici nu se trece’. Mãrãsestii “au fost mormantul iluziilor germane’, unde generalul Mackensen a cunoscut “ce este infrangerea’.
– continuare in numãrul viitor –
Costin Clit
