Biblioteca Județeană: Personalitatea săptămânii – George Coșbuc, de la satul românesc la universalitate

La 20 septembrie 1866, în satul Hordou din ținutul Năsăudului, se năștea, într-o familie numeroasă, George Coșbuc. Era fiul preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și al Mariei, fiica unui preot din Telciu.

Mediul familial avea să joace un rol esențial în devenirea viitorului poet. Tatăl său continua o lungă tradiție de slujitori ai altarului, iar mama, înzestrată cu un remarcabil talent de povestitoare, cunoștea numeroase basme și putea improviza cu ușurință strigături și versuri. În această atmosferă, în care cultura cărții se întâlnea cu memoria vie a satului, Coșbuc a intrat de timpuriu în contact cu folclorul și tradiția populară, elemente care aveau să se împletească mai târziu cu temeinica sa formație clasică.

Si-a început educația la școala primară din Hordou, în toamna anului 1871, dar, din motive de sănătate, a întrerupt-o după primul an. În 1873, și-a continuat studiile la școala din Telciu, unde a urmat clasele a II-a și a III-a. Aici, locuind la unchiul său, directorul școlii, a avut ocazia să învețe limba germană. Ulterior, s-a mutat la Năsăud, unde a urmat clasa a IV-a la Școala Normală și a absolvit-o în  iunie 1876. În toamna aceluiași an, s-a înscris la gimnaziul românesc din oraș, instituție care avea să exercite o influență decisivă asupra evoluției sale intelectuale.

 Primele deprinderi de citire le dobândise de la cântărețul bisericesc Tănăsucă Macodean. Încă din copilărie a dovedit o deosebită ușurință în alcătuirea versurilor, improvizând împreună cu mama sa strigături care ajungeau să fie cunoscute în comunitate. Mai târziu, școala și lecturile aveau să transforme această înclinație firească într-o adevărată vocație literară.

Anii de gimnaziu i-au oferit acces la o cultură mult mai largă decât cea pe care o cunoscuse în sat. Biblioteca la care avea acces conținea atât opere ale scriitorilor români, cât și creații ale unor autori germani precum Heine, Bürger, Lenau sau Chamisso. Coșbuc a devenit un cititor pasionat, interesat în mod deosebit de literatura și cultura Antichității. Studiul limbilor și literaturilor greacă și latină i-a oferit o solidă cultură clasică, care avea să rămână vizibilă în întreaga sa operă.

În același timp, tânărul poet a început să scrie și să traducă. A publicat versuri în revista manuscrisă a liceului, „Musa someșeană”, și a citit în cadrul societății de lectură „Virtus Romana Rediviva”. A tradus din autori străini și a scris chiar o amplă povestire în versuri, „Pepelea din cenușă”, inspirată din motive populare. În 1882 a fost primit ca membru extraordinar al societății de lectură, deși la aceasta aveau acces, în mod obișnuit, doar elevii ultimelor două clase, și a ajuns președintele ei. Aici și-a supus pentru prima dată creațiile judecății celorlalți.

Viața de licean a lui Coșbuc a fost una liniștită și retrasă. Era puțin comunicativ, dar citea necontenit: poezie, nuvele, povești, istorioare. Se spune că nu a rămas necitită de el nicio carte din biblioteca societății de lectură. Când întâlnea o idee care îl inspira, o nota pe o bucată de hârtie. În acești ani a scris aproximativ două sute de poezii, semn al unei vocații poetice care se contura deja cu putere.

După absolvirea studiilor secundare, a ales un drum diferit de cel dorit de părinți, care l-ar fi vrut preot. S-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, unde a frecventat cursuri până în 1886. Aprofundându-și studiul literaturii universale și al Antichității, a audiat prelegeri de retorică, sintaxă greacă, literatură latină și istorie elină. A fost atras în mod special de cursurile de folclor ale profesorului Grigore Silași. În această perioadă, interesul pentru cultura populară s-a întâlnit cu formația sa clasică, iar poveștile, basmele și motivele tradiționale au început să fie prelucrate în forme literare originale.

Debutul său literar este legat de revista „Tribuna”, condusă de Ioan Slavici. Aici îi apare, în 1884, snoava versificată „Filosofii și plugarii”, semnată „C. Boșcu”, pseudonim-anagramă al numelui său. În 1885 publică în revista „Familia”, condusă de Iosif Vulcan, iar colaborarea cu „Tribuna” se dezvoltă prin publicarea unor balade de inspirație populară, printre care „Blăstăm de mamă”, „Pe pământul turcului” și „Angelina”.

Tot în această perioadă începe una dintre cele mai ambițioase întreprinderi ale sale: traducerea „Divinei Comedii” a lui Dante. Opera florentinului îl va preocupa vreme îndelungată și va deveni pentru poet mai mult decât un simplu exercițiu de tălmăcire. Coșbuc se dedică, de asemenea, traducerilor din literatura greacă, lucrând la versiuni în limba română ale unor texte provenite de la numeroși autori. Această activitate de profunzime i-a permis să-și perfecționeze tehnica versificației și să exploreze noi structuri ritmice. 

În 1887, la invitația lui Ioan Slavici, devine redactor al revistei „Tribuna”. Este o etapă hotărâtoare în formarea sa literară. În paginile revistei apar unele dintre creațiile sale cele mai cunoscute, între care „Nunta Zamfirei”, „Rada”, „Numai una”, „Mânioasa” și „Fata morarului”. Când postul său este desființat, în 1889, începe să colaboreze la diverse publicații, între care „Gazeta Transilvaniei”.

În același an, destinul său literar îl poartă spre București. Aflat în așteptarea unei burse de studiu la Viena, este solicitat în capitală de Titu Maiorescu, la insistențele lui Slavici. Coșbuc trece granița fără pașaport și, din motive politice, nu se mai poate întoarce în Transilvania. Bucureștiul devine astfel locul în care își va petrece restul vieții.

Maiorescu vede în Coșbuc un continuator al poeziei eminesciene și îi recunoaște talentul și originalitatea, deși relația dintre cei doi nu va fi una apropiată. Ajuns în capitală, poetul ocupă pentru scurt timp un post de desenator-ajutor în cadrul Ministerului Cultelor, dar renunță curând la acesta pentru a se dedica scrisului. Colaborează la diverse publicații și manuale școlare și, pentru o vreme, devine redactor al revistei „Lumea ilustrată”.

 În 1893 apare primul său volum, „Balade și idile”, publicat de Editura Socec. Cartea este primită cu entuziasm de I. L. Caragiale și marchează consacrarea poetului. Succesul este însă însoțit de controverse. Grigore Lazu, căruia i se alătură Anton Bacalbașa și Alexandru Macedonski, îl acuză de plagiat și îi contestă originalitatea. În apărarea poetului intervin, la acea vreme, Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga. Coșbuc va răspunde mai târziu acestor atacuri, în ediția din 1898, în prefața volumului „Fire de tort”.

În paralel cu activitatea poetică, desfășoară o intensă muncă de traducător. Se dedică unor opere fundamentale ale literaturii universale, tălmăcind „Eneida” lui Vergiliu, „Georgicele” și alte texte clasice, precum și opere ale unor autori moderni. În 1897, la propunerea lui B. P. Hasdeu, primește Premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române pentru traducerea „Eneidei”. Prin amploarea și calitatea muncii sale, Coșbuc se impune drept unul dintre cei mai importanți traducători români ai epocii. Pentru el, tălmăcirea unei opere străine reprezintă o formă de creație în care își pune în valoare intuiția poetică, inventivitatea și forța expresivă.

În 1894, împreună cu Ioan Slavici și I. L. Caragiale, editează revista „Vatra”, publicație preocupată de tradiție și de valorile culturii populare. În paginile ei apar creații precum „Doina”, „Noi vrem pământ”, „Pașa Hassan”, „Iarna pe uliță” și „Lupta vieții”. Coșbuc continuă să publice în numeroase reviste și periodice, iar în 1901, alături de Alexandru Vlahuță, preia conducerea revistei „Semănătorul”.

În 1899 publică „Războiul nostru pentru neatârnare” și „Povestea unei coroane de oțel”, lucrări concepute într-o formă accesibilă publicului larg și legate de preocuparea sa pentru educația istorică și patriotică. În anii următori, preocupările sale depășesc tot mai mult sfera creației poetice. Este numit șef al biroului administrativ și de corespondență din cadrul administrației Casei Școalelor și se implică în proiecte menite să contribuie la dezvoltarea culturală a satelor. Pentru îndrumarea învățătorilor și a cercurilor culturale, călătorește prin numeroase județe ale țării. La solicitarea lui Spiru Haret, controlează activitatea cercurilor culturale și susține conferințe. În această inițiativă va fi atras și Mihail Sadoveanu.

Interesul pentru cultura populară se regăsește și în publicistica lui Coșbuc. Pentru el, folclorul reprezintă un depozit al spiritualității poporului. Este preocupat de mit, baladă, proverb și ghicitoare, încercând să le definească specificul și să le evidențieze valoarea estetică. În același timp, privește critic superstițiile și practicile medicale empirice și periculoase, pledând pentru o atitudine lucidă și educată față de acestea.

Coșbuc nu este, așadar, doar poetul satului românesc, ci și un intelectual preocupat de educația și emanciparea culturală a oamenilor. Activitatea sa de publicist, traducător și conferențiar completează imaginea unui scriitor care privea literatura nu doar ca pe o formă de expresie artistică, ci și ca pe un instrument de cultură și de formare.

În 1904 apare volumul „Cântece de vitejie”, primit favorabil de Nicolae Iorga. Coșbuc continuă să traducă și să publice, iar în anii următori apar versiuni românești ale unor creații precum „Don Carlos” de Schiller și comedia „Parmeno”. Publică, de asemenea, cărți de citire și colaborează la reviste precum „Flacăra”.

În 1912 petrece șase săptămâni în Italia, unde cercetează documente și materiale legate de scrierile lui Dante. Călătoria reprezintă încununarea unei pasiuni care îl însoțise încă din tinerețe și căreia îi dedicase ani întregi de muncă.

Ultimii ani ai vieții sale sunt însă umbriți de o tragedie personală. În 1915, fiul său, Alexandru, moare într-un accident de automobil. Lovitura îl afectează profund pe poet. Se retrage, se izolează și încetează să mai publice. În 1916 este ales membru titular al Academiei Române, recunoaștere a valorii sale literare și culturale. Ultima sa poezie, „Vulturul”, apare în februarie 1918. La 9 mai 1918, George Coșbuc moare la București, în urma unei congestii cerebrale. 

Opera lui George Coșbuc este strâns legată de universul rural, dar reducerea sa la imaginea simplă a „poetului satului” ar însemna o nedreptate. Poezia sa se află la întâlnirea dintre tradiția populară românească și cultura clasică, dintre observația concretă a vieții și aspirația către forme artistice de valoare universală.

Universul său poetic este dominat de natură, iubire, obiceiuri populare, muncă, eroism și luptă. În centrul multor creații se regăsesc energia vitală, bucuria de a trăi și acceptarea firească a legilor existenței. Chiar și atunci când vorbește despre moarte, o integrează într-o viziune mai largă asupra destinului omenesc, în care viața, sărbătoarea, suferința și eroismul se află într-o permanentă legătură.

Originalitatea sa nu constă doar în autenticitatea imaginilor țărănești, ci și în felul în care acestea sunt stilizate printr-o sensibilitate guvernată de un profund simț al echilibrului și al formei. Coșbuc observă realitatea cu precizie și o transformă în artă prin echilibru, claritate și rigoare formală. Lirismul său este adesea discret, ascuns în spatele unor scene epice sau dramatice.

Unul dintre cele mai expresive domenii ale poeziei sale este iubirea. Coșbuc surprinde cu finețe gesturile, privirile, ezitările și capriciile îndrăgostiților, într-un univers în care sentimentul se manifestă adesea prin dialog și atitudine.

 Poezii precum „La oglindă” sau „Nu te-ai priceput” impresionează prin naturalețea limbajului și prin autenticitatea comportamentului protagoniștilor. Poetul nu construiește simple siluete convenționale, ci figuri vii, ale căror gesturi, mimică și cuvinte transmit o întreagă psihologie. De aici vine farmecul poeziei sale erotice: emoția nu este declarată solemn, ci se insinuează în replici, în mișcări și în acele mici întâmplări care dezvăluie treptat lumea interioară a eroilor săi.

Această tendință de a-și obiectiva emoția, de a o exprima prin personaje și situații, reprezintă una dintre particularitățile liricii coșbuciene.

Pastelurile lui Coșbuc exprimă o sensibilitate echilibrată și luminoasă. Natura nu este un simplu decor, ci un spațiu în care omul se află într-o relație firească de comunicare cu lumea. Munca, iubirea, sărbătoarea și jocul îl apropie de natură. În „Vara”, de exemplu, imaginea mediului înconjurător se leagă de sentimentul plenitudinii și al participării la ritmurile vieții. Poetul preferă adesea desenul precis în locul unei picturi dominate de culoare și atmosferă. Această predilecție pentru contur, claritate și observație poate fi pusă în legătură cu profunda sa cultură umanistă. 

O altă direcție fundamentală a creației lui Coșbuc este balada. Aici se manifestă imaginația sa reconstructivă și talentul dramatic. Poetul reînvie lumi legendare, mitice sau istorice și le transformă în spectacole poetice de mare energie.

În balade precum „Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger”, „Crăiasa zânelor” sau „Vântoasele”, sărbătoarea, iubirea, misterul și moartea se întâlnesc într-o dimensiune în care realul se deschide către mit și feerie. „Nunta Zamfirei” este dominată de exuberanța unei mari sărbători, în timp ce „Moartea lui Fulger” transformă experiența sfârșitului într-o meditație dramatică asupra destinului.

Idealul eroic ocupă, de asemenea, un loc important în creația sa. În „Pașa Hassan”, eroismul este proiectat într-o imagine de mare amploare, cu accente legendare, în timp ce în „Cântece de vitejie” sunt surprinse mai direct resorturile omenești ale sacrificiului: speranța, curajul, legătura cu pământul și dorința de libertate.

Una dintre cele mai puternice expresii ale sensibilității sale sociale este „Noi vrem pământ”. Poemul se remarcă prin tonul de rechizitoriu și prin energia cu care exprimă drama țărănimii. Nu este doar o poezie despre o revendicare socială, ci o izbucnire colectivă, în care glasul celor lipsiți de pământ capătă forță și demnitate.

Prin această creație, Coșbuc depășește imaginea idilică a satului și îi conferă o dimensiune care transcende timpul și spațiul în care a fost scrisă. Din lumea satului românesc se deschide astfel o lume mai largă, în care experiențele omenești capătă valoare universală. Poate tocmai de aceea, creatorul transilvănean rămâne nu doar poetul unui sat, ci poetul unei lumi întregi.

  Bibliotecar, Luciana Macovei

Bibliografie:

• Catalano, Constantin (antol. și postf.). George Coșbuc: elevul-poet. Bistrița: Editura George Coșbuc, 2001.
• Husar, Alexandru (selecț., note și cuv. înainte). George Coșbuc în amintirile contemporanilor. Ed. a 2-a. Iași: Princeps Edit, 2006.
•  Poantă, Petru. Poezia lui George Coșbuc: eseu monografic. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1976.
• Valea, Lucian. Pe urmele lui George Coșbuc. București: Editura Sport-Turism, 1986.
• Valea, Lucian. Viața lui George Coșbuc. Ediție îngrijită de Mircea A. Diaconu. Iași: Editura Timpul, 2001.