Arhitect, matematician, cărturar și patriot, Alexandru Orăscu se numără printre personalitățile de prim-plan ale culturii și vieții publice românești din secolul al XIX-lea. Spirit viguros și inovator, el a contribuit decisiv la modernizarea societății românești, atât prin instituțiile pe care le-a întemeiat sau condus, cât și prin idealurile progresiste pe care le-a susținut cu perseverență de-a lungul întregii sale existențe.
Format pe băncile Academiei de la Sfântul Sava, în compania unor viitori lideri ai generației pașoptiste – Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și alții – Orăscu avea să devină primul arhitect și primul profesor de matematici superioare din Țara Românească, precum și un neobosit militant pentru cauza progresului social. Participant la Revoluția de la 1848 și secretar al Comitetului Unirii în 1857, adversar al rânduielilor feudale și susținător al reformelor democratice, el se înscrie în seria marilor promotori ai modernității românești.
Continuator al tradiției inaugurate de Gheorghe Lazăr și Petrache Poenaru, Orăscu a pus bazele predării matematicilor superioare și științelor tehnice în Principate. Prin organizarea, înainte de Unire, a primelor școli destinate formării personalului ingineresc, a deschis drumul instituțiilor de prestigiu care aveau să se dezvolte ulterior: Facultatea de Științe, Institutul Politehnic și Institutul de Arhitectură din București.
Considerat cel mai important arhitect român al secolului al XIX-lea, Alexandru Orăscu este autorul monumentalei clădiri a Universității din București – inaugurată în 1869 – precum și al altor edificii remarcabile prin sobrietate, echilibru și armonia proporțiilor. Întreaga sa operă arhitectonică exprimă aspirația de a consacra stilul neoclasic drept reper al arhitecturii urbane românești.
Născut la 30 iulie 1817, în mahalaua Mihai Vodă din București, Orăscu a fost fiul serdarului Hristea Orăscu, un om receptiv la ideile de modernizare care traversau Europa începutului de secol XIX. Încă din 1823, tatăl său s-a preocupat cu seriozitate de educația lui Alexandru, dorind să-i ofere o formare intelectuală superioară celei pe care o primise el însuși. A urmat cursurile prestigiosului Colegiu „Sfântul Sava” din București, unde s-a distins la matematică superioară și arhitectură, completându-și formarea prin studii speciale de matematici aplicate.
După absolvirea cursurilor de „Aplicații ale matematicilor la ridicarea de planuri topografice”, a fost declarat inginer hotarnic (1840). Între 1837 și 1841 a activat ca ajutor al inginerului-șef al Bucureștilor, participând la elaborarea unui amplu proiect de sistematizare a orașului.
În 1840 a obținut o bursă de perfecționare acordată de Eforia Școlilor, iar un an mai târziu s-a înscris la Academia de Arhitectură din Berlin. Ulterior a fost transferat la Academia de Arte din München, unde, la 20 martie 1847, a obținut diploma de arhitect. Revenit în țară în același an, a fost numit arhitect al Bucureștiului (1848–1849).
Represiunea instaurată după Revoluția de la 1848 l-a constrâns să se refugieze la Paris (1849–1851), revenind apoi în țară pentru a-și continua activitatea didactică. A predat geometrie descriptivă și arhitectură la Colegiul „Sfântul Sava”, iar din 1851 a fost profesor la Școala de conducători-ingineri de poduri și șosele, instituție pe care a condus-o în perioada 1851–1852 și din care avea să evolueze ulterior Școala de ingineri pentru poduri și șosele, agrimensură și arhitectură.
De-a lungul carierei, a ocupat numeroase funcții academice și administrative: profesor și decan al Facultății Superioare de Științe, profesor la Școala Militară Superioară, rector al Universității din București, arhitect al statului în cadrul Direcției Lucrărilor Publice, iar mai târziu ministru al Instrucțiunii Publice.
Ca senator, a susținut în Parlament Moțiunea de Independență. Între 1891 și 1894 a fost președinte al Societății Inginerilor și Arhitecților Români, contribuind decisiv la organizarea învățământului național de arhitectură și la constituirea Societății Arhitecților Români. În 1872 a condus o delegație guvernamentală oficială la Belgrad.
A avut un rol esențial în modernizarea Bucureștiului: începând cu 1860 a activat în Comisia națională pentru desecarea lacurilor din vecinătatea capitalei, canalizarea Dâmboviței, alimentarea orașului cu apă potabilă și pavarea străzilor. Împreună cu inginerul Elie Radu, a realizat între 1899 și 1900 primele studii privind valorificarea cursurilor de apă pentru alimentarea orașelor și producerea de energie electrică.
Desfășurându-și activitatea, în prima parte a vieții, sub constrângerile rânduielilor feudale, iar mai târziu în mijlocul diversității de gusturi și orientări specifice unei societăți aflate în plină transformare, Alexandru Orăscu a lăsat o operă arhitecturală unitară și coerentă, fidelă sobrietății și idealului de frumos.
Construită în spirit neoclasic, creația sa reunește edificii de mare importanță publică , dintre care se remarcă Palatul Justiției, hotelul „Bulevard” din București și hotelul „Carol” din Constanța (demolat în 1997, deși avea statut de monument istoric).
Deși aria preocupărilor sale arhitecturale era amplă, predilecția lui Orăscu se îndrepta către monumental, către construcțiile de mari proporții în care se putea reflecta un patos vertical și o concepție riguroasă asupra echilibrului. Două importante proiecte de reconstrucție, realizate după 1880, ilustrează această orientare: Mitropolia din Iași – în colaborare cu arhitecții Freiwald și Asachi – și biserica Domnița Bălașa din București.
Încă din tinerețe obișnuia să picteze înainte de a elabora proiecte. Odată cu înaintarea în vârstă, viziunea sa artistică a devenit tot mai sintetică: trecerea de la șevalet la planșetă i-a permis să transforme detaliul plastic în linie arhitecturală precisă, oferind constructorului ceea ce pictura exprima la nivelul ansamblului.
Peregrinările din tinerețe prin marile orașe europene i-au îmbogățit universul vizual, iar acest tezaur de imagini l-a însoțit întreaga viață, fiind constant raportat la vechiul București. O serie de clădiri bucureștene ale epocii – precum palatul lui Gr. Ghica de la Colentina sau casa lui Dinicu Golescu de pe Podul Mogoșoaiei, devenită ulterior palat domnesc – purtau amprenta arhitecturii ruse de început de secol al XIX-lea, cu ecouri neoclasice, însă erau adesea copii imperfecte ale modelelor de pe malul Nevei, realizate de arhitecți improvizați. Adept al neoclasicismului în arhitectură, el a înțeles importanța acestui stil și a valorificat posibilitățile sale expresive pentru a reda, în mod diferențiat, funcțiunea edificiului conceput.
Ajuns la amurgul vieții, Orăscu a rămas credincios principiilor asumate încă din tinerețe. Nu și-a acordat nici un moment de răgaz, continuând să participe la inițiative culturale și civice: la înființarea Ligii Culturale, la acțiunile de apărare a românilor ardeleni împotriva deznaționalizării, la consolidarea activității Societății Arhitecților. Energia și angajamentul său au demonstrat că vârsta nu reprezintă un obstacol pentru un spirit activ. A păstrat același neîmpăcat spirit critic față de abuzuri și favoritism, precum și o atitudine independentă, constant manifestată de-a lungul vieții.
Atașamentul său față de idealurile naționale și față de progres l-a apropiat firesc de intelectualii radicali ai vremii – G. Panu, C. Baclabașa și alții –, iar ziarul „Lupta” i-a oferit o platformă vizibilă pentru acțiunile sale publice.
La 16 decembrie 1894, s-a stins din viață în brațele fiicei sale, cu aceeași seninătate care îi marcase întreaga existență. Astăzi, la mai bine de un secol de la trecerea sa în neființă, Alexandru Orăscu rămâne o figură emblematică a modernității românești, un arhitect al formelor, dar și al instituțiilor.
Destinul său ilustrează forța unei generații care a înțeles că progresul nu poate fi obținut fără rigoare, cultură și angajament civic. Prin construcțiile sale, prin școlile pe care le-a întemeiat, prin bătăliile intelectuale și politice în care s-a implicat, Orăscu a așezat temeliile unui spirit urban modern, orientat către durabilitate și armonie.
Opera lui – discretă uneori prin sobrietate, dar monumentală prin impact – continuă să dea contur identității arhitecturale a Bucureștiului și să amintească faptul că adevărata modernizare se clădește prin viziune, perseverență și responsabilitate. Moștenirea sa nu aparține doar istoriei arhitecturii, ci și istoriei unei societăți care și-a afirmat vocația europeană înainte de cristalizarea Europei politice contemporane. În acest sens, Alexandru Orăscu nu este doar un nume de manual sau un constructor al secolului al XIX-lea, ci un model de vocație publică: un om pentru care edificarea cetății – în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului – a fost o misiune de viață.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Alexandru Orăscu. Șerban Orăscu, Nicolae Mihăileanu. București: Editura Tineretului, 1967. Enciclopedia marilor personalități: din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului. Coordonator general Ion Văduva-Poenaru. București: Geneze, 1999. Vol. 2, G-O, 2000.
