Parlamentul European a declarat ziua de 2 august drept Ziua Europeană de Comemorare a Romilor, în 2015. Iar din 2020, România are o lege în acest sens. Aproximativ jumătate de milion de romi au fost exterminați sistematic în Europa ocupată de naziști în perioada Holocaustului.
Genocidul romilor este unul dintre evenimentele istorice care nu trebuie uitate și care a afectat grav comunitatea romani de pe teritoriul țării noastre. În acest sens, începând din anul 2020, în România ziua de 2 august este dedicată memoriei și reflecției, fiind desemnată prin Legea 124/2020 ca Ziua națională de comemorare a Holocaustului împotriva romilor.
În urmă cu aproape opt decenii la 2 august 1944, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, aproape 3.000 de prizonieri romi și-au pierdut viața în lagărul de exterminare nazist Auschwitz-Birkenau. În total, însă, aproximativ 500.000 de romi din întreaga Europă au avut parte de un sfârșit asemănător, exterminarea lor făcând parte dintr-un plan ce viza „purificarea rasială” ce mai târziu a primit numele de „Holocaust”.
În 1945, Comisia de război a României declara că 38.000 de romi au fost victime ale Holocaustului, morți în Transnistria, la vremea aceea teritoriu guvernat de România. La mai bine de 60 de ani de la evenimentul tragic, pe baza datelor puse la dispoziție de Arhivele statului, în 2004, Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România (Comisia Wiesel), considera că din cei peste 25.000 de romi care se găsesc în scriptele Ministerului de Interne, peste 11.000 au murit de tifos, inaniție, frig sau împușcați de jandarmi. Mai mult de jumătate dintre aceștia erau copii. Este și acesta un motiv pentru care comemorarea victimelor Holocaustului este o comemorare a martirajului inocenței.
Alături de evrei, ba chiar mult mai lipsiți de speranțe, romi au murit în tăcere, neștiuți, și moartea lor a fost ascunsă chiar și poporului român, care nu trebuia să știe că guvernanții săi transformaseră România într-un stat criminal, cu o violență comparabilă cu cea a Germaniei naziste și Croației lui Ante Pavelic, în termenii violenței și numărului de victime.
În anul 1942, din ordinul Mareșalului Ion Antonescu, au fost deportați aproximativ 25.000 de romi. Autoritățile nu au motivat rasial deportarea acestora, criteriul declarat al acestora fiind unul de natură socială. „Toți țiganii nomazi, acei care nu-și pot justifica existența și acei cu condamnare, vor fi adunați prin grija organelor jandarmeriei și trimiși până la 1 Noembrie a.c. în Transnistria”.
Politica guvernului Antonescu a fost influențată în bună măsură de regimul nazist din Germania, însă, la procesul său, Mareșalul Ion Antonescu declară: „Problema țiganilor era următoarea: din cauza camuflajului din București și din celelalte orașe, se întâmplau furturi și omoruri. Opinia publică mi-a cerut să o apăr, fiindcă țiganii intrau noaptea în case și jefuiau. După multe investigații, s-a constatat că erau țigani înarmați cu arme de război. Toți acești țigani au fost deplasați. Cum domnul Alexianu (guvernatorul Transnistriei avea nevoie de brațe de muncă în Transnistria), am făcut-o. Este hotărârea mea”.
Pentru a evidenția politica de purificare etnică promovată de Mareșalul Ion Antonescu merită notată una din remarcile aduse de unul din acuzatorii din cadrul procesului său: „Acuzatorul – Domnule Președinte, printre acești țigani, știm că erau trimiși (în Transnistria) de către autoritățile în subordine și români ceva mai închiși la față”.
Documentele de arhivă din fondul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, precum și mărturiile supraviețuitorilor relevă foarte multe cazuri de etnici români care au fost deportați din greșeală, fiind luați drept romi pe baza unor asemănări ce țineau de fizionimia lor.
„Apoi a venit o comisie de la Oceacov și ne-a triat, care erau români vlahi i-au trimis acasă în România, care erau romi au rămas acolo. Nu au dat drumul nici unui rom, decât românilor”. (Constantin Brăila, 85 de ani, București, rom argintar, supraviețuitor al Deportării în Transnistria, intervievat în 2015)
În luna mai a anului 1942, s-a realizat un recensământ al romilor „problemă”, în această categorie fiind incluși toți romii nomazi și romii stabili cu antecedente penale, cei fără un venit sigur, cei fără o locuință și toți acei care nu își pot justifica existența. „Foarte mulți țigani și țigănci, unii fără nici un rost, altele vânzătoare de flori și de porumb fiert, femei cu bidinele pe umeri, cerșetori, copii văcsuitori de ghete cu picioarele goale și murdari”.
La data de 25 mai 1942 au fost recenzați 40.909 de etnici romi „problemă”, 9.471 de romi nomazi și 31.438 de romi stabili. Deportarea s-a făcut în două valuri, în primul val au fost deportați romii nomazi, iar în al doilea val au fost deportați romii considerați sedentari.
Romii nomazi au ajuns în Transnistria cu propriile căruțe, iar romii sedentari cu trenurile de animale: „…ne-a ridicat de la Suroaia treizeci de căruțe căci tata a fost bulibașă. O avut la comanda lui treizeci de căruțe și am mers trei luni pe jos. Sat din sat, dacă ajungeam într-un sat, de acolo ne lua altă miliție. Tot așa am mers trei luni de zile cu căruțele noastre până am trecut granița”. (Dănilă Mimi, 79 de ani, Bârlad, supraviețuitor rom a Deportării în Transnistria, neamul căldărarilor – considerată nomadă, intervievată în 2008)
Persoanele deportate au fost puse la muncă forțată în lagărele organizate de armata română în Transnistria, populând, în special județele Golta, Oceacov, Balta și Berezovca. Toate persoanele deporate, cu vârsta între 12-60 de ani, erau supuse la muncă obligatorie, cei care nu se conformau acestei decizii urmau să fie internați în lagăre de represalii (Aceste lagăre nu au mai fost înființate). Romilor li s-a promis că vor primi pe malul Bugului pământ pe care să-l lucreze și case pe care să le locuiască. “Hai la Bug, să vă dau casă și plug”, spun unii supraviețuitori pentru a aminti de minciuna care li s-a spus de către autorități. Într-adevăr, odată ajunși în Transnistria au fost puși la muncă, însă la muncă forțată, în favoarea statului român. Romii au fost cazați în bordeie, pe malul Bugului, în grajduri, cazărmi, școli, unii au fost așezați în casele ucrainenilor (câte 5-6 familii), iar alții au locuit pur și simplu sub cerul liber.
Rațiile de hrană care constau cel mai ades în mălai și cartofi erau insuficiente și adesea nici acestea nu le erau distribuite, fapt ce a condus la moartea a câtorva mii de deportați, în special a copiilor. Mulți dintre deportați au murit de tifos, boală favorizată de mizeria și păduchii în care au trăit cei 25.000 de romi deportați.
Distorsionarea istoriei, sub diferitele ei forme, este o armă redutabilă care alimentează ura, extremismul și xenofobia. Distorsionarea genocidului împotriva romilor nu este un fals istoric izolat, ecourile ei se resimt în prezent, influențând direct statutul social și sănătatea mentală ale comunităților de romi. Prejudecățile care persistă împotriva romilor, manifestându-se sub forma excluderii sociale, a discriminării și a segregărei, denotă o tulburătoare continuitate cu trecutul.
În memoria victimelor, pentru demnitatea supraviețuitorilor și pentru viitorul drepturilor omului și al legalității, să ne unim împotriva distorsionării crimelor epocii naziste. Să ne amintim de genocidul împotriva romilor, nu ca o notă de subsol uitată din istorie, ci ca un rapel puternic al pericolelor care însoțesc prejudecățile.
6 august 2025
Prof. Constantin Focșa
Felicitări, domnule profesor pentru pasiune, pentru un articol documentat și emoționant, care onorează memoria victimelor și ne reamintește, cu luciditate, pericolele prejudecăților și ale uitării istoriei.
Comentariile sunt închise.