În ziua de 17 decembrie 1912, se stingea din viață, la doar 61 de ani, după lupta cu o boală necruțătoare, cel mai important ministru român al educației, savantul matematician Spiru Haret, al cărui nume este purtat de un crater de pe partea nevăzută a Lunii.
Numit și „omul școlii”, Spiru Haret a fost matematician, fizician, sociolog, astronom, pedagog, om politic, academician, promotor al culturii, patriot luminat și organizator al învățământului. Și-a lăsat o puternică amprentă asupra domeniilor în care a activat, rămânând un model de neegalat în muncă, atitudine și comportament.
Personalitate ilustră, așezată în Panteonul valorilor românești, Spiru Haret a sfârșit un secol și l-a deschis pe celălalt, dedicându-și întreaga viață progresului omului și învățământului, pentru a se ajunge la făurirea României moderne. Nutrind o încredere nestrămutată în capacitățile creatoare ale poporului român, și-a consacrat existența cauzei ridicării acestuia pe o treaptă superioară de cultură și civilizație. A militat pentru democrație, pentru modernizarea societății românești, plecând de la premisa că un astfel de țel nu poate fi atins decât reorganizând întregul sistem de învățământ.
Biografia sa, precum și profilul de personalitate ce-l definește, ne relevă un om al faptelor și un destin căruia viața i-a oferit întâmplări dure, care însă i-au generat abnegație și i-au provocat acel spirit de luptă pentru a învinge.
S-a născut la 15 februarie 1851 la Iași, fiind primul din cei patru copii ai familiei Costache și Smaranda Haretu. Tatăl viitorului ministru era jurist la „Tribunalul criminalicesc” din Iași, dar în urma unui conflict cu șefii se vede nevoit să demisioneze. Familia care avea ca unică sursă de venit leafa tatălui, cunoaște momente grele. Însă, un an mai târziu acesta este numit, cu titlul provizoriu, judecător la tribunalul din Dorohoi, loc unde familia a cunoscut poate pentru prima oară o existență lipsită de griji. Aici a pășit Spiru Haret pragul școlii primare, la 18 mai 1859, cu o întârziere care nu l-a împiedicat să absolve clasa cu calificativul „eminenție”.
Această existență a fost însă brusc întreruptă de știrea destituirii din funcție a lui Costache Haret, datorată unui proces pierdut. Rămasă pe drumuri în plină iarnă, familia s-a întors la Iași. Aici a fost înscris la școala din „Sărărie”, unde a avut șansa de a întâlni un învățător de care a rămas legat sufletește toată viața.
Elev sărac, va concura apoi pentru o bursă la Liceul „Sfântul Sava” din București, unde va studia cu pasiune matematica și astronomia alcătuind împreună cu colegii săi manualele ce le lipseau, pe baza traducerilor din franceză și a studiului aprofundat. Așa a început să elaboreze adevărate lecții în domeniu, la un moment dat înlocuindu-și profesorul la activitatea din clasă.
Dar, lui Spiru Haret nu-i era predestinată o viață liniștită, deoarece, în februarie 1866, i-a decedat mama, iar un an mai târziu și-a pierdut și tatăl. Ca urmare a trebuit să-și aducă la București fratele și cele două surori, devenind, la numai 15 ani, tutore pentru aceștia. Modesta bursă de 700 de lei primiți anual nu erau suficienți, de aceea începe să de-a meditații la matematică, pentru a completa veniturile necesare îngrijirii celor trei minori.
Lupta cu greutățile materiale, la o vârstă când eforturile trebuie să se concentreze asupra învățăturii, nu a dăunat totuși pregătirii lui Haret. În primăvara anului 1869 și-a susținut cu aceeași strălucire examenul de bacalaureat, iar în toamnă a devenit student la Facultatea de Științe din București. În același timp au fost dați la învățătură și fratele și cele două surori, astfel crescând cheltuielile casei, fiind necesară suplimentarea resurselor financiare. Și-a căutat și alte angajamente remunerate, îmbunătățindu-și mijloacele de subzistență și dobândind o anumită autonomie economică.
Dar cruzimea sorții îi pregătea alte lovituri, fiindcă, la scurt timp, una dintre surori a decedat, apoi și fratele său a trecut la cele veșnice, rămânând doar el și una dintre surori. A mers mai departe, fără a fi răpus de cele două mari pierderi suferite și neabdicând de la programul său de studiu și de muncă.
Student cu posibilități materiale modeste, va munci ca profesor suplinitor, ca autor de articole științifice publicate în diferite reviste, iar în primăvara anului 1874 a trecut în mod strălucit examenul de licență. Grație prețuirii lui Titu Maiorescu va obține prin concurs o bursă de studii la Paris, în vederea obținerii titlului de doctor în științe.
Chiar în primul an de activitate postuniversitară, a obținut la Sorbona, licența în matematici, iar un an mai târziu (1876), și pe cea în fizică. Teza lui de doctorat, susținută în fața unei comisii prestigioase, a produs un ecou fulminant în lumea specialiștilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, făcându-l celebru și aducându-i oferta franceză de a fi profesor la Universitatea din Grenoble.
A refuzat oferta și s-a întors în plină glorie de la Paris, unde i se oferise posibilitatea cercetării în domeniul în care tocmai își susținuse teza de doctorat. În țară a fost numit suplinitor la gimnaziul „Mihail Bravul”, iar la scurt timp a primit investitura de universitar, la catedra de mecanică rațională. A revenit în țară în perioada frământărilor, a nesiguranței sociale și economice, a exodului tinerilor de excepție.
Experiența lui însă se extinde primind, în 1881, funcția de conservator provizoriu al Muzeului de antichități, care-l poartă către alte zone de semnificație socială și oferă operei sale baza științifică și, mai ales, înalt spirit patriotic. Mulțumită pregătirii profesionale ocupă treptat funcții din ce în ce mai importante: inspector, deputat și ministru al instrucțiunii și cultelor, funcție pe care o deține în trei legislaturi.
Preocupat din ce în ce mai intens de problemele multe și grele ale învățământului românesc, va mărturisi cu durere, regretul de a părăsi preocupările științifice, dedicându-și, cu mare dăruire și eficiență, restul vieții reformării școlii românești.
În cele peste trei decenii de activitate, a declanșat amplul proces de modernizare al școlii românești, de la grădiniță până la învățământul superior, asigurând cei trei piloni materiali: infrastructura (prin construcția a 2000 de școli), curricula (planuri de învățământ, programe analitice, manuale), și resursa umană (pregătirea temeinică a cadrelor didactice).
În rolul de ministru a organizat comisii în vederea elaborării programelor analitice pentru școlile secundare, a întocmit regulamentele necesare întregului învățământ, a organizat serviciul statelor de funcțiuni privind încadrarea corpului didactic, a înființat școli de adulți și cantine școlare. Lui i se datorează organizarea grădinițelor de copii și împărțirea gratuită de manuale și rechizite elevilor săraci.
Haret a considerat școala ca fiind propria familie. A insistat asupra necesității unui învățământ atractiv, cu lecții vii și ilustrate, cu material didactic care să provoace sensibilitatea elevilor. Era împotriva expunerilor reci, străine de sufletele celor cărora li se adresau. Pentru a dezvolta un învățământ cu obiecte școlare „trăite”, și nu cu lecții fade, memorate mecanic, Haret a chemat scriitorii să se alăture proiectului său pedagogic și să contribuie la dezvoltarea „unei școli cu suflet românesc”.
A fost un foarte bun comunicator, atât în guvern și parlament, cât și în ziarele și revistele vremii, dar și în cele create de el pentru cadrele didactice. Conștient de existența inechităților sociale, economice și culturale, a pledat pentru împărțirea echitabilă a binelui social.
Spiru Haret a fost, mai înainte de toate, o inimă mare. Deși ocupa o funcție înaltă, acest lucru nu l-a împiedicat să se intereseze și să-i ajute pe cei amărâți. Copii sărmani îi trezeau interesul și mila, ajungând chiar să plătească din propriul salariu taxa școlară a unor fete orfane. Ridicarea țărănimii, pe toate tărâmurile, a fost programul său de activitate. A luptat împotriva nedreptăților care li se făceau, a încercat din răsputeri să elimine camăta, i-a ajutat pe agricultori să-și dezvolte modul de lucru.
În 1910 publică Mecanica socială, la Paris și București, utilizând, pentru prima oară, matematica, în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale. Este una din cele mai remarcabile lucrări de sociologie românească a perioadei sec. XX. Penetrația matematicii în toate științele, inclusiv în cele socio-umane, conferă operei sale noi valențe teoretice și aplicative.
Dar marile lui realizări nu sunt totuși în știință. El și-a părăsit aproape creația de specialitate, care ar fi putut fi atât de bogată, după atât de remarcabile începuturi, pentru a se pune „la dispoziția mediului social căruia aparținea”. Cu o viață împărțită între catedră, cercetare și inovație în politica educațională, Haret a fost un pionier, un reformator care a înțeles că temelia pe care se clădește viitorul unei națiuni este, fără îndoială, educația.
Atunci când Constantin Brâncuși a fost rugat să realizeze o machetă pentru statuia lui Spiru Haret, sculptorul a prezentat o fântână. În concepția artistului așa exista Haret: o fântână „un izvor de apă vie”, un simbol al cunoașterii perpetue, pe care poporul român a moștenit-o de la Spiru Haret, devenit în conștiința noastră, un reper asupra evoluției și modernizării societății românești.
Patrimoniul învățământului, științei și culturii românești are înscris cu litere de aur, la loc de cinste, numele său. Pildă de dăruire și devotament, opera lui a contribuit la îmbogățirea tezaurului nostru cultural care a ajuns și prin el să fie cunoscut peste hotare.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Spiru Haret. Șerban Orăscu. București : Editura Științifică și Enciclopedică, 1976. Spiru Haret – Repere fundamentale. Simpozion; coord.: Anastasia Dumitru, Olga Duțu. Constanța: InterArtes Press, 2012. Spiru C. Haret: haretismul ca fenomen social. Virgiliu Constantinescu-Galiceni. București: Editura Fundației „România de Mâine”, 2012. Spiru C. Haret-reformator al învățământului românesc. Prof. Eugen Orghidan. București: Media Publishing, 1994.
