„Orice război este ușor de început, dar se termină cu mare greutate”
(Sallustius)
Prof. dr. Nicolae Ionescu
Demersul nostru are în vedere evidenţierea problemelor dominante ale Moldovei, gravitatea lor pentru populaţia din zonă, caracterul propagandistic al unora dintre ele şi, desigur, eşecul lor. O primă problemă avută în vedere a fost aceea a situaţiei complexe, contradictorii, a Moldovei de nord în perioada martie- august 1944, din cauza ocupaţiei sovietice, fapt ce a dus la agravarea situaţiei social – economice şi politice cu tot felul de suferinţe (evacuări, distrugerea recoltei, dezorganizarea transporturilor etc). Totodată, această zonă avea un statut administrativ special, determinat de prezenţa trupelor sovietice încă din martie 1944 în judeţele Botoşani, Suceava, Dorohoi şi anumite părţi din judeţele Rădăuţi, Baia, Iaşi şi Roman unde se instalaseră noile autorităţi locale cu sprijinul Comandamentului Militar Sovietic, care se afla la Botoşani. Sovieticii n-au recurs la introducerea directă a administraţiei militare. În realitate, însă, chiar dacă dispoziţiile transmise trupelor sovietice nu dădeau dreptul de a se amesteca în treburile administraţiei româneşti, imixtiunea s-a produs dând zonei caracter de teritoriu ocupat. Din cauza stării de război şi a existenţei frontului Iaşi-Chişinău în apropiere, armata sovietică a exercitat un control general, populaţia fiind ţinută permanent sub observaţie şi noile autorităţi româneşti nu întreprindeau nici o acţiune fără a o consulta. În vreme ce zona centrală şi sudică a Moldovei trăia tensiunea cauzată de neprevăzut şi de nenorocirile ce păreau că nu se mai sfârşesc, în nordul provinciei locuitorii rămaşi pe loc, au trăit primii drama unei noi ocupaţii, cea rusă. Izolate de restul ţării, judeţele din nord au trebuit să-şi reorganizeze viaţa economică, politică şi administrativă în condiţiile prezenţei Armatei Roşii. Era o sarcină dificilă deoarece vechile autorităţi şi-au părăsit posturile, evacuându-se. Acţiunea de reorganizare pe diverse planuri interesa trupele sovietice preocupate de siguranţa în spatele frontului şi de victoriile în confruntările militare. De aceea, ocupanţii sovietici supravegheau cu străşnicie noile autorităţi locale. Situaţia specială a Nordului Moldovei s-a menţinut aproape şase luni, când zona a ieşit din starea de izolare şi s-au reluat legăturile cu autorităţile centrale de la Bucureşti.
O altă problemă este viața social-economică a Moldovei în primii ani postbelici. Regiunea, în comparaţie cu alte zone ale ţării, avea situaţia cea mai grea. Neglijată în trecut, cu o agricultură insuficient înzestrată cu maşini, unelte şi animale de muncă, înapoierea economică a Moldovei s-a accentuat în urma războiului deoarece, ea a fost teatrul operaţiunilor militare şi, în consecinţă, distrugerile au fost mai mari decât în restul ţării. Toate acestea au făcut ca economia Moldovei să prezinte în anii postbelici carenţe mari, ceea ce a atras după sine un nivel mai scăzut de trai al locuitorilor. Numeroasele rechiziţii (cereale, vite, produse alimentare etc.) şi obligaţii pe care populaţia trebuia să le suporte agravau situaţia acestui teritoriu.
Izbucnirea războiului germano-sovietic în vara anului 1941 a oferit României prilejul de a intra în conflict împotriva U.R.S.S. pentru eliberarea teritoriilor ocupate de trupele sovietice cu un an înainte. Dar în perioada 1941-1942, înaintarea trupelor germane şi române a fost oprită la Stalingrad.
Într-adevăr, pe frontul din răsărit, după victoria de la Stalingrad din februarie 1943, armatele sovietice şi-au continuat ofensiva în toate sectoarele, impunându-şi superioritatea. În februarie 1943, germanii au părăsit Caucazul, au pierdut oraşele Kursk, Orel, Harkov, Rostov şi se retrăgeau pe linia Niprului. La 17 octombrie 1943, linia Niprului era forţată, iar la 15 noiembrie acelaşi an, Kievul a fost evacuat de germani. Armatele sovietice şi-au continuat ofensiva pe linia Bugului. În bătăliile de pe frontul sovieto-german a participat mai departe şi Armata Română. Românii au luptat din greu în Cuban şi Crimeea. Retragerea trupelor române din Crimeea, de-a lungul ţărmului Mării Negre, s-a făcut în condiţii dificile şi în permanentă luptă cu inamicul.
Replierea armatelor germane şi române din Basarabia şi nordul Moldovei s-a înfăptuit, în iarna anilor 1943-1944, sub presiunea continuă a forţelor sovietice pe direcţiile Doneţ-Nipru-Nistru-Prut.
În martie 1944, după aproape trei ani de război, partea de est şi nord-est a României a devenit din nou teatru de acţiuni militare. Pătrunderea armatelor sovietice pe teritoriul naţional, în urma operaţiunilor „Proskurov-Cernăuţi”, Uman-Botoşani şi Odessa, desfăşurate de cele trei fronturi ucraineene, s-a produs înaintea adoptării şi punerii în aplicare a planului de măsuri privind apărarea pe Nistru. Mareşalul Ion Antonescu hotărâse, încă de la 10 ianuarie 1944, să se acţioneze intens pentru completarea fortificaţiilor pe linia Focşani-Nămoloasa-Brăila, iar Marele Stat Major concepuse un plan care prevedea apărarea în trei variante: 1) pe Nistru cu varianta Masivul Corneşti, în cooperare cu trupele germane; 2) pe Prut (pe aliniamentul Dealul Mare-Târgu Neamţ); 3) pe poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila. Însă, subestimarea posibilităţilor ofensive a fronturilor 1, 2, 3 ucraineene şi alţi factori de natură obiectivă şi subiectivă au făcut ca măsurile prevăzute să nu fie aplicate în timp util.
În ziua de 18 martie 1944, o grupare de forţe din compunerea Frontului 1 ucrainean, sub comanda generalului Konev, a trecut Nistrul, în sectorul Moghilev-Iampol, intrând în Basarabia. Odată cu trecerea trupelor sovietice dincolo de Nistru, începea pentru ţara noastră cea mai gravă perioadă a războiului, invazia teritoriului naţional.
În aceste împrejurări, la mijlocul lunii martie 1944, Corpul 4 Armată român a primit ordin să-şi desfăşoare forţele pe un aliniament care se întindea de la Târgu Neamţ, spre Strunga, până la Dealu Mare, cu misiunea de a întârzia, cât mai mult, înaintarea sovietică spre sud. La 15 martie 1944, Comandamentul Armatei a IV-a Române primea misiunea de a asigura evacuarea armatei şi a autorităţilor civile din zonele ameninţate de ofensiva sovietică. În aceste condiţii, centrul de comandă al Armatei a fost mutat de la Iaşi la Roman.
La 26 martie 1944, armatele sovietice au forţat Prutul în punctele Ripiceni, Şendreni şi Stânca, râu pe care Stalin îl considera ,, frontiera noastră de stat spre vest”, iar la 30 martie a fost ocupat Cernăuţiul, sovieticii apropiindu-se de trecătorile nordice ale Carpaţilor. Cad sub ocupaţie sovietică, oraşele Botoşani şi Dorohoi. După pătrunderea trupelor sovietice în oraşul Cernăuţi, având în vedere situaţia critică a frontului de sud german, mareşalul Antonescu a hotărât luarea măsurilor de repliere a trupelor pe un aliniament care mergea din Bucovina, de pe munţii de la vest de Siret-Baia-Târgu Frumos-nord de Iaşi-Masivul Corneşti-nord Chişinău-Tighina-Nistru până la Marea Neagră. În faţa acestei poziţii se afla Valea Prutului care era un obstacol natural important. Linia întărită din nordul Moldovei era ocupată, în întregime, de trupe româneşti. În acest sector era plasată Armata a IV-a aflată sub comanda generalului Mihai Racoviţă. Dincolo de Prut, spre răsărit, linia era ocupată de Armata a IV-a germană (comandată de generalul Maximilian Fretter-Pico), cu o mare densitate de trupe. De la Tighina până la Marea Neagră poziţiile erau ocupate de Armata a III-a română, cu o densitate mai slabă, comandată de generalul Petre Dumitrescu.
Forţele sovietice ajunse pe Valea Prutului erau obosite, departe de bazele lor de aprovizionare şi ca atare ele ar fi putut fi oprite aici dacă unităţile româneşti ar fi fost aduse din vreme, în interior, unde se găseau pentru refacere şi reorganizare. Însă, cea mai mare parte a diviziilor române se aflau în Banat, Oltenia şi Muntenia, iar ordinul pentru transportul lor în Moldova nu s-a luat la timp.
Distanţa dintre linia frontului şi Nistru fiind, la începutul lunii martie, de aproape 140 km, era de aşteptat ca , în acest spaţiu, ofensiva sovietică să fie oprită de grupurile de armate germane din sud înainte de a fi ajuns la Nistru. Spărtura provocată de sovietici era însă foarte largă şi germanii nu aveau rezerve suficiente pentru a contraataca și a le închide calea. Această situaţie a obligat conducerea Comandamentului militar român să înceapă transporturile spre Moldova, de îndată ce s-a observat că germanii nu pot face faţă ruşilor, situaţie în care trebuiau să intervină trupele române pentru apărarea teritoriului lor.
Armatele sovietice, care alcătuiau fronturile 2 şi 3 ucraineene, au început, în cursul lunii aprilie 1944, ofensiva împotriva frontului moldo-basarabean. Această acţiune urmărea două ţeluri: unul politic, să exercite o presiune morală aupra românilor în vederea grăbirii hotărârii de a rupe alianţa cu Germania, şi altul militar, spre a observa îndeaproape liniile unde străpungerea ar avea mai multe şanse de succes.
În plan politic, după înfrângerea trupelor Axei la Stalingrad şi apropierea Armatei Roşii de graniţele ţării noastre, atât liderii partidelor istorice, cât şi reprezentanţii guvernului român au început să caute o cale pentru a ieşi din război. Cu cât devenea mai limpede că războiul va fi pierdut de Germania, tot mai mulţi oameni politici priveau spre vest, pentru sprijin în condiţiile apropierii operaţiunilor militare de ţara noastră.
Mai mult, la 30 septembrie 1943, Mareşalul Ion Antonescu a iniţiat primele tratative secrete cu Anglia. Prin ambasadorul britanic în Turcia, conducătorul statului informa că românii nu doresc ca Uniunea Sovietică să ocupe ţara. Anglia a decis să informeze din nou Moscova despre posibilitatea de a negocia un fel de aranjament comun cu România.
Sovieticii refuzau, în continuare, să abordeze direct situaţia României. Armatele lor înaintau spre vest și începeau să privească România ca pe o problemă de strict interes sovietic. Foreign Office-ul devenea tot mai îngrijorat de Stalin, care acţiona astfel încât să aibă complet mână liberă în România. Era teama guvernanţilor români că o ţară ca a noastră ar fi fost lăsată în sfera de influenţă sovietică, ceea ce s-a adeverit prin înţelegerea dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944.
Un alt canal diplomatic român spre Moscova era prin Stockholm, unde ministrul român, Frederic Nanu purtase convorbiri, la începutul anului 1944, cu oficiali ai Legaţiei sovietice. „Unele cercuri” de putere din România şi-au exprimat interesul de a negocia o ieşire separată din război, printre aceştia fiind şi Mihai Antonescu. În februarie 1944, oficialii sovietici de la Stockholm au informat Bucureştiul că guvernul sovietic promitea să respecte suveranitatea şi independenţa României şi să o ajute să redobândească N-V Transilvaniei, dacă abandona războiul. Mihai Antonescu, pentru moment, n-a dat nici un fel de răspuns propunerilor sovietice, întrucât considera că România este mai în siguranţă dacă tratează cu Occidentul.
În acelaşi timp, Iuliu Maniu şi Ion Antonescu erau angajaţi într-o nouă iniţiativă de pace cu Marea Britanie şi SUA prin reprezentantul lor, Barbu Ştirbey la Cairo, unde se afla sediul Comandamentului Aliat din Orientul Mijlociu. Negocierile de la Cairo între Ştirbey şi Aliaţi au ajuns la un moment critic în aprilie 1944. U.R.S.S. şi-a asumat un rol mai activ, întrucât armatele sale ajunseseră la Prut. În scopul de a grăbi capitularea României, guvernul sovietic, prin Declaraţia din 2 aprilie, a anunţat că Uniunea Sovietică nu caută să dobândească vreo parte din teritoriul românesc sau să schimbe ordinea socială a ţării. Acesta informează că unităţile de înaintare ale Armatei Roşii, urmărind armatele germane şi trupele române aliate, au trecut în câteva puncte râul Prut şi au pătruns pe teritoriul românesc. Comandamentul Suprem al Armatei Roşii a ordonat unitaţilor sovietice să urmărească inamicul până la înfrângerea totală şi capitulare. În acelaşi timp, guvernul sovietic declară că nu urmăreşte scopuri de cucerire a teritoriului românesc sau de schimbare a regimului politic existent în România. Totodată, intrarea trupelor sovietice în România este, în exclusivitate dictată de necesitatea militară şi de continua rezistenţă opusă de trupele inamice.
La 12 aprilie, reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat lui Ştirbey condiţiile minimale ale ţării sale, care fuseseră formulate în consultare cu guvernele britanic şi american. Acestea au fost comunicate lui Ion Antonescu şi Iuliu Maniu, via Ankara, şi presupuneau ruptura completă de Germania şi lupta comună a Armatei Române cu cele aliate împotriva lui Hitler; restabilirea frontierei ruso-române din 22 iunie 1941; plata de despăgubiri faţă de U.R.S.S.; deplasarea nestânjenită a Armatei Roşii pe teritoriul românesc ş.a..
Guvernul Antonescu a respins, la 15 mai 1944, termenii propuşi de aliaţi. Ion şi Mihai Antonescu i-au interpretat drept o capitulare faţă de U.R.S.S. şi nu aveau nici o îndoială că o asemenea acţiune punea în pericol însăşi existenţa ţării. Menţionăm că opoziţia şi rezerva lui Ion Antonescu faţă de propunerile sovietice, din aprilie 1944, au fost generate, în principal, de pretenţiile sovietice privitoare la graniţa de la 1 iulie 1940, adică includerea în componenţa Uniunii Sovietice a Basarabiei şi a nordului Bucovinei. De altfel, oficialităţile române au încercat ca în această problemă, atât de delicată, ce consta în participarea României la război, să caute diferite soluţii, cum ar fi ca deciziile să fie luate la Conferinţa Păcii, eventual, susţinerea unui referendum sau alte posibilităţi. Sperau, de asemenea, că o schimbare favorabilă a războiului putea aduce trupele occidentale în România şi, de aceea, intenţionau să aştepte oricât de mult posibil înainte de a se angaja ei înşişi. Practic, negocierile au continuat până în preajma lui 23 august 1944.
În perioada 30 mai-7 iunie 1944 a avut loc o încercare de ofensivă germano-română cu scopul de a deplasa poziţia trupelor române mai spre nord, depărtând frontul de Iaşi. Atacul pornit de pe linia Stânca-Roznoveanu-Prut s-a lovit de poziţiile sovietice, bine întărite sfârşindu-se fără un rezultat notabil. După această dată, timp de două luni şi jumătate, frontul moldo-basarabean ce se întindea de la Munţii Bucovinei, la vest de Rădăuţi, Suceava şi Fălticeni, continuând, până aproape de Târgu Neamţ, cuprindea Paşcanii, Târgu Frumos şi trecea pe la nord de Iaşi şi Chişinău, a fost stabil şi relativ liniştit, deoarece de o parte şi de alta se aşteptau rezultatele negocierilor diplomatice. Singurele acţiuni de luptă din timpul verii anului 1944 au fost cele susţinute de aviaţia română în timpul incursiunilor împotriva frontului sovietic din nordul Moldovei, precum şi atacurile aviaţiei americane asupra Bucureştiului şi Iaşului. Astfel, în urma bombardamentului anglo-american din noaptea de 6-7 iunie 1944 a ars clădirea principală a Liceului Internat ,,Costache Negruzzi” din Iaşi, 95% din local fiind distrus, provocându-se pagube in valoare de 900 milioane lei. De asemenea, în zilele premergătoare actului de la 23 august 1944, martori oculari din Huşi îşi amintesc de manifestele răspândite de Armata Roşie prin care se anunţau iminentele bombardamente asupra oraşului dintre vii: „Huşule, oraş frumos/ Miercuri te întoarcem pe dos. Ce staţi sate supărate că aţi rămas nebombardate. Va veni miercuri şi joi, Când vă vom bombarda şi pe voi”.
Așadar, situaţia social-economică a Moldovei s-a agravat simţitor în primăvara şi vara anului 1944, deoarece teritoriul de la est de Carpaţi a fost zonă de confruntări militare cu mari distrugeri de bunuri materiale şi de pierderi omeneşti. Pe acest teritoriu s-au desfăşurat, în perioada aprilie-august 1944, operaţiunile frontului Iaşi-Chişinău care au provocat mari pagube locuitorilor. În oraşul Vaslui, în urma bombardamentelor aeriene din vara anului 1944, mai bine de 50% din imobile au fost deteriorate sau distruse. Din această cauză multe şcoli secundare au rămas fără local. Între acestea, erau: Liceul teoretic de fete si Liceul Industrial de fete, ambele cu o populaţie şcolară destul de mare. De aceea, se propunea Ministerului Educaţiei Naţionale ca Liceul de fete să funcţioneze în Cercul Militar „Mareşal Constantin Prezan” cu aprobarea Ministerului de război al cărui local era. De asemenea, clădirea Liceului ,,Mihail Kogălniceanu” a fost grav avariată în august 1944, iar femeia de serviciu, Elisabeta Iacob, a murit în timpul bombardamentelor, fiind rămasă la Vaslui pentru paza localului.
În acelaşi timp, partea de nord a Moldovei a fost folosită de sovietici pentru pregătirea ofensivei din 20 august 1944, frontul Iaşi-Chişinău înscriindu-se în marile fronturi ale celui de-al Doilea Război Mondial de o însemnătate militară deosebită. Totodată, în acestă zonă ocupată de ruși s-a creat o situaţie particulară din punct de vedere administrativ, social-economic și militar, determinată de ocupaţia sovietică, urmările războiului resimţindu-se mai puternic decât în restul ţării, teritoriul fiind întruchiparea „suferințelor înăbuşite” şi a experimentelor politice comuniste care se profilau la orizont.
Bibliografie selectivă
– D. J. A.N Botoșani, Iași, Suceava, Vaslui, Fondul Prefecturii.
– xxx-23 August 1944. Documente, vol. II, Bucureşti, 1984.
– Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Bucureşti , 2000.
– Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea. 1941-1944 ,Bucureşti, 1995.
– Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice ( 22 iunie 1941 -23 august 1944 ),Iaşi ,1998
-Constantin I. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, vol. II, Bucureşti, 1996.
