„Filosof între regi și rege între filosofi”
(Din Diploma Academiei din Berlin-1714)
Anul 2023 este anul omagial dedicat lui Dimitrie Cantemir, personalitate complexă a culturii române şi europene, născută pe meleagurile vasluiene, care continuă să trezească interesul istoricilor şi cercetătorilor din diverse generaţii. În acest an, de grație divină, se împlinesc 350 de ani de la naştere și 300 de ani de la moartea sa. Domnitor și mare cărturar a fost una dintre marile personalități de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, de factură enciclopedică, numele său aflându-se pe fațada renumitei biblioteci Sainte-Geneviève din Paris, alături de alți savanți ai lumii. A fost deschizător de drumuri în numeroase domenii de creație, spirit iluminist de talie europeană, istoric, scriitor, geograf filosof, lingvist, muzicolog și compozitor cu o vastă activitate intelectuală. Domn Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 ; 1710 – 1711) și membru al Academiei de Științe din Berlin, George Călinescu îl aprecia ca „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.” Chiar dacă în unele chestiuni concrete nu a găsit cea mai bună soluție, a văzut cu ochii minții viitorul românilor și în speranța dobândirii independenței, a creat o operă monumentală, apreciată de învățații vremii.
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în satul Silișteni pe malul râului Elan, în ținutul Fălciu, comuna Dimitrie Cantemir, din județul Vaslui. După istoricul Sever Zotta s-ar fi născut la Iași, iar medievistul Sorin Gorovei într-un simpozion dedicat marii personalități, care a avut loc la Vaslui, în 2019 , considera că numele i-a fost dat de la Sfântul Zilei, Sfântul Dimitrie – izvorâtorul de mir și a fost botezat de Dumitrașcu Vodă. Era fiul domnitorului Moldovei, Constatntin Cantemir ( 1685-1693), și al Anei, născută Bantăș, fiind a treia soție a voivodului. Familia era de origine nobilă, tatăl său fiind un mic boier preocupat de cariera armelor.
Primele studii de limbă greacă, retorică, logică, filosofie și teologie ortodoxă le-a urmat în țară, sub conducerea învățatului grec Ieremia Cacavelas. Este trimis în 1688 la Constantinopol, ca ostatic al tatălui său pe lângă Imperiul Otoman, unde a stat 12 ani și frecventează cursurile Academiei grecești de pe lângă Patriarhia din Constantinopol, studiind limbile clasice, literatura antică, istoria, astronomia și filosofia. După terminarea studiilor, rămâne, cu mici întreruperi, în capitala Imperiului Otoman, ca reprezentant al fratelui său, Antioh Cantemir, până în 1710, păstrând strânse legături cu cercurile diplomatice de acolo, dar și cu cele culturale, grecești și turcești. A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Casandra, fiica domnului Țării Românești, Șerban Canaacuzino, care i-a dăruit, șase copii. După moartea acesteia, s-a căsătorit cu fiica unui principe rus, care i-a mai dăruit un copil.
La 10 decembrie 1710, Dimitrie Cantemir ajunge domn al Moldovei, ca un om credincios Porții Otomane. Domnia lui Cantemir s-a caracterizat prin încercarea de aplicare a ideilor sale de principe luminat. A încheiat la 13 aprilie 1711, la Luțk (Rusia), un tratat secret cu Petru cel Mare, în speranța eliberării țării de sub dominația otomană, în care se preciza integritatea granițelor și că ele vor fi apărate de oastea Moldovei. Întregul text al tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir și a fost semnat de Petru cel Mare. El conținea 17 articole, stipulându-se, printre altele, că domnia era recunoscută pe viață, iar scaunul Moldovei va fi transmis pe cale ereditară, în familia Cantemir. Era adeptul politicii autoritare și adversar al marii boierimi, împotrivindu-se anarhiei feudale și transforării țăranilor liberi în șerbi, existând chiar un conflict între Dimitrie Cantemir și marii boieri ai Moldovei, conflict care a izbucnit în timpul războiului ruso-turc din anii 1710-1711. Când Dimitrie vodă anunță că a trecut de partea rușilor, boierul Iordache Ruset îi strigă de față cu ceilalți boieri: ,,Te-ai cam grăbit, măria ta, cu chematul muscalilor”.
Înfrângerea rușilor de turci la Stălinești, în iulie 1711, a determinat exilul domnitorului în Rusia și a însemnat sfârșitul unei orientări politice care să asigure o domnie în spiritul veacului. În 1722, participă la campania întreprinsă de Rusia împotriva Persiei. În acest timp, boala de diabet de care suferea se agravează și este nevoit să se întoarcă la reședința sa din Dimitrovka. În seara zilei de 21 august 1723, trece în lumea de dincolo, la vârsta de de 50 de ani. Corpul neînsuflețit a fost transportat la Moscova și a fost înmormântat într-o mică biserică, ctitorită de marele cărturar. Osemintele i-au fost aduse în țară, în 1935, la inițiativa lui Nicolae Iorga și au fost depuse în biserica Sfinții ,,Trei Ierarhi ” din Iași. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga și prea greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei ”
Contactul cu societatea rusă și reformele țarului Petru I, deschid în bibliografia cantemireană, seria unor lucrări fundamentale în care se resimt influențele iluminismului timpuriu, cultivate de cercurile Academiei ruse și atașate ideilor filosofului Leibnitz. A fost sfetnicul avizat al țarului în problemele lumii orientale, în special, dar și un cărturar atașat politicii de transformare a societății rusești. Mediul favorabil de la Curtea țarului a înlesnit activitatea științifică și dezvoltarea gândirii lui filosofice și social-politice. Prin erudiția sa, a stârnit curiozitatea și interesul Academiei din Berlin, fiind ales membru al acestui for științific, la propunerea filosofului german Leibnitz, la 11iulie 1714.
Opera lui Dimitrie Cantemir este extrem de diversă, pe măsura erudiției savantului poliglot, vorbitor a 12 limbi străine, între care araba și persana. Cărturarul este primul din spiritele enciclopedice ale neamului, urmat de savanții Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga și Mircea Eliade. Dimitrie Cantemir a redactat cele mai importante lucrări în limba latină, presărată cu multe moldovenisme. A scris în această limbă pentru Europa și posteritate, întucât în secolul al – XVIII-lea era o limbă de circulație internațională. Stilul este monoton și scrisul se citește ușor, nefiind latina, din vremea lui Cicero, în pofida românismelor din operele sale. Savantul nu a luat contact direct cu operele anticilor, ci prin intermediari. Lucrările sale au contribuit la cunoașterea în lume a Moldovei natale, pe care a iubit-o atât de mult și oglindesc cele mai importante probleme social – politice, economice și spirituale din acea vreme.
Menționăm câteva din lucrările fundamentale ale operei cantemirene. Astfel, o carte de educație creștină și de reflexie filosofică este ,, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea”, fiind prima lucrare românească originală de gândire religioasă în care întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare și face din om un stăpân al lumii, susținând importanța vieții spirituale asupra condiției biologice a omului.
În domeniul geografiei, a elaborat lucrări și hărți referitoare la Constantinopol și partea răsăriteană a Caucazului. Este autorul uneia dintre primele lucrări dedicate istoriei turcilor ,, Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman ” (1714-1716). Ea răspundea unei necesități politice, într-un moment în care criza imperiului era evidentă, apărând pe scena politică ,, problema orientală” . Cartea a fost o lucrare de căpătâi pentru diplomația europeană, timp de un secol, fiind tradusă în engleză, franceză și germană. A fost redactată în limba latină. În această lucrare, Dimitrie Cantemir relatează istoria Imperiului Otoman și analizează cauzele care ar duce la destrămarea sa. A insistat asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Cărturarul descrie evoluția politică a statului otoman, furnizând date importante în legătură cu biografiile a 19 sultani, de la Osman, întemeietorul Imperiului Otoman, până la Ahmed al III-lea, contemporan cu savantul român. Erau prezentate detalii interesante despre viața socială din imperiu. Prima parte a cărții se încheie pe la 1672, când imperiul intră în faza declinului politic și militar. Partea a doua a este consacrată decăderii Imperiului, (scăderii, după cum consideră autorul), fiind mai concisă decât prima, limitându-se la ultimele patru decenii ( 1672-1712), însă este mai valoroasă, cuprinzând observații personale ca martor ocular la o parte dintre evenimentele istorice descrise. Dimitrie Cantemir prezintă aspecte din viața cotidiană, obiceiurile și tradițiile turcilor, ceremoniile primirii ambasadorilor la Înalta Poartă, sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. Autorul a folosit numeroase proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt informațiile din armată, despre instituțiile statului otoman, dar și detalii inedite ale vieții de la palatul imperial, din școli, din viața ecleziastică, din muzică, literatura populară, despre monedele turcești etc.
„Istoria ieroglifică” scrisă la Constantinopol în limba română (1705), este considerată prima încercare de roman social – politic, alegoric și autobiografic. D. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din Țările Române. Această luptă alegorică este prezentată printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb, lucrarea cuprinzând cugetări, proverbe și versuri ale poeziei populare. După criticul George Călinescu, ,,Istoria ieroglifică” este un „adevărat Roman de Renard românesc” unde sunt demascate realitățile dezolante ale epocii, savantul găsind necesar ca prin scris să prezinte tot ce nu a putut să spună la vremea respectivă. Ne descrie lupta dintre diferite animale, fiecare reprezentative pentru o anumită clasă socială, folosind forma alegorică pentru a realiza o corespondență între patimile animalelor și caracterele oamenilor din Moldova și Țara Românească. Lucrarea este văzută și ca un pamflet împotriva Imperiului Otoman, fiind reprezentat ca o „imensă organizație bazată pe jefuirea supușilor și pe îmbogățirea demnitarilor”.
„Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor ” este ultima operă a lui Dimitrie Cantemir, scrisă, în latină, în 1722 și tradusă în limba română. Eeste o lucrare de sinteză și prezintă concepția lui Dimitrie Cantemir asupra formării poporului român și a limbii române, tratând, pe baza unei variate documentări, din peste 150 de izvoare române și străine, originile poporului român și evoluția sa până la cel de-al doilea descălecat, al întemeierii țărilor române, Muntenia și Moldova.. O copie a manuscrisului Hronicului a fost cumpărată de Inochentie Micu-Klein, episcopul luminat al românilor din Transilvania, care o va populariza și o va face să circule, lucrarea fiind folosită de corifeii Școlii Ardelene ( Petru Maior, Samuil Micu și Gheorghe Șincai), în lupta pntru afirmare națională a românilor. Ideea principală a Hronicului, este romanitatea poporului român. Autorul îi considera pe români ca urmași ai romanilor și numai ai romanilor, întrucât dacii ar fi fost exterminați în urma râzboaielor cu aceștia, susținând ca majoritatea istoricilor umaniști, reprezentanți ai iluminismului românesc, latinitatea pură a românilor. Rezultatele la care a ajuns istoriografia de după Cantemir nu confirmă această teorie, știindu-se, astăzi, că dacii au rămas și au fost romanizați, romanizarea constând în adoptarea limbii și culturii latine de către băștinași. Cartea este un monument de erudiție, însuși titlul lucrării fiind semnificativ, între romani și moldo-vlahi existând o identitate. Atitudinea critică, viziunea și argumentele susținute de autor sunt străbătute de un patriotism fierbinte, militant. A cuprins în raza scrisului său fenomenul românesc de pretutindeni și a căutat să integreze istoria românilor în cadrul celei universale. Această lucrare este un testament pe care îl transmite neamului său, susținând ideea unității poporului român, a latinității și continuității în Dacia. Autorul evidențiază noblețea neamului românesc, nu numai prin ascendența romană, dar și prin faptul că romanii erau purtătorii unei strălucite civilizații, menținând lumea cucerită nu numai prin sabie, ci și prin cultura lor.
„Descrierea Moldovei ”, scrisă în latină (1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin, reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei. Lucrarea are trei părți: o primă parte este consacrată descrierii geografiei, unde sunt prezentate relieful, bogățiile și organizarea administrativă a țării; partea a doua, se ocupă de viața politică, descriind pe larg forma de guvernământ, ceremonialul de la curtea domnească, obiceiurile, armata, justiția, finanțele, clasele sociale și politice; ultima parte, este consacrată tradițiilor, religiei, culturii, cuprinzând și un capitol despre limba și literatura moldoveană. În „Descrierea Moldovei”, principele cărturar, prezintă în manuscris prima hartă reală a Moldovei, conținând detalii geografice și informații administrative. Lucrarea are drept scop cunoașterea țării de lumea vremii sale, oferind informații istorice, imagini și detalii ale vieții politice,sociale, economice ale locuitorilor, fiind o primă scriere științifică a unui român. A folosit izvoare moldovenești, letopisețele cronicarilor și scrierile autorilor antici, ale lui Ptolemeu, Strabo, Eutropiu și Ammianus Marcelinus. Această lucrare reprezintă prima monografie de geografie românească.
Umanist cu multiple preocupări, Dimitrie Cantemir s-a ocupat și de muzică, fiind abil interpret al instrumentelor turcești, ney și tambur. El a inventat și un sistem de notație pentru muzica turcă. A fost un fin cunoscător al muzicii orientale, realizând un studiu despre muzica din Imperiul Otoman și a unor culegeri de cântece turcești, fiind primul orientalist român. De asemenea, a cules informații despre instrumentele muzicale, obiceiurile și datinile populare românești, dar și referiri asupra muzicii de ceremonial.
Savantul a fost și primul român autor de lucrări filosofice propriu-zise, scriind studii de logică și metafizică, fiind în cultura românească cel mai de seamă gânditor și om de știință umanist, iluminist. A fost membru al masoneriei ca și alți învățați, precum țarul Rusiei, Petru cel Mare. Gândirea lui filosofică, raționalistă, reflectă lupta dintre concepțiile religioase și cele laice. Dimitrie Cantemir, deschide în istoriografia noastră, preocuparea pentru istoria culturii, stabilind locul și rolul poporului român în istoria Europei. Privită în ansamblu, opera lui Dimitrie Cantemir are o întreită semnificație : a adus o contribuție substanțială la abordarea erudită a istoriografiei române, aducând scrisul cronicăresc până în epoca luminilor și a înscris creația spirituală românească în circuitul de valori europene. Regretatul scriitor basarabean, Nicolae Dabija, considera că opera sa realizează o sinteză între cultura Orientului și Occidentului.
Dimitrie Cantemir este asumat azi de mai multe țări: România, Republica Moldova, Turcia, Rusia, chiar și de Transnistria. Numele său a fost atribuit multor străzi din localități ale României și Republicii Moldova. În sudul Republicii Moldova există orașul și raionul Cantemir. Numeroase instituții de cultură și educație din ambele țări îi poartă, de asemenea, numele. În România a fost turnat un film, în regia lui Gheorghe Vitanidis, la fel și în Republica Moldova, în 1973. De curând, un parc și un muzeu din Istanbul au primit numele lui Dimitrie Cantemir. Această personalitate complexă a meleagurilor vasluiene a dat numele unei comune din județ, unor școli, fiind și patronul spiritual al unor instituții locale de referință.
Așadar, de peste trei secole, noi, românii despărțiți de granițe artificiale, ne-am întâlnit cu paginile scrise de prințul Dimitrie Cantemir și ne-am recunoscut, nu ca rude, ci ca fiind de același neam. L-am putea considera ,, unificatorul de Limbă și Conștiință Românească ” și nu e de mirare că în cultura română, numele lui Dimitrie Cantemir este cel mai vehiculat după cel al lui Mihai Eminescu, chiar dacă unora, de mult, nu le mai face plăcere .
Bibliografie selectivă
– Baban, Ioan, Univers cultural și literar vasluian, Dicționar, Editura PIM, Iași, 2008.
– Cantemir,Dimitrie, Hronicul vechimii moldo-vlahilor, Editura Albatros, București, 1981.
– Călinescu, George, Istoria literaturii române. Compendiu. Editura pentru literatură, București, 1968
– Cernovodeanu, Paul, Cantemir, Dimitrie, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor Brâncoveanu și Cantacuzinilor, București, Editura Minerva,1995.
– Ciobanu, Ștefan, Istoria literaturii române vechi, Chișnău, Editura Hyperion, 1992.
– Hurezeanu, Damian, Istoriografie generală și românească, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.
– Panaitescu, Petre, Dimitrie Cantemir, viața și opera, în Biblioteca istorică, III, Editura Academiei, București, 1958
– Țarălungă, Ecaterina, Dimitrie Cantemir. Contribuții documentare la un portret, Editura Minerva, București, 2004.
Prof. dr. Nicolae Ionescu
