Scriitorul, eseistul și comentatorul politic Vasile Ernu a fost prin Vaslui. Și-a lăsat impresiile pe pagina sa de socializare, cu sute de aprecieri și comentarii. A vorbit despre spital, școală și viață, viața locuitorilor, și despre oamenii județului. Altfel decât o face presa națională, fără crime, violuri și sărăcie. Despre Spitalul Județean a spus că „aşa cum arată întregul ansamblul – infrastructura, organizarea şi cadrele – e clar un model de reușită”. Despre Zona Industrială a spus că „arată trist – ca după război”. Despre Liceul „Mihail Kogălniceanu”, profesori și elevi, a concluzionat: „Viitorul e în mâini bune – o cană cu apă sau must tot primim la bătrânețe”.
Vasile Ernu, scriitor, editor, eseist și comentator politic cunoscut, și-a marcat trecerea prin Vaslui, oraș și județ, lăsându-și impresiile pe pagina sa de socializare. Astfel, Vasluiul și oamenii săi au putut fi văzuți și altfel decât sunt prezentați în presa națională, care își amintește de acest județ doar când pot vorbi despre crime, violuri și sărăcie.
Vasile Ernu a fost la Spitalul Județean de Urgență, despre care a scris că „aşa cum arată întregul ansamblul – infrastructura, organizarea şi cadrele – e clar un model de reușită”. „Am ajuns în spital la Vaslui – m-am lecuit definitiv”, spune scriitorul. „Nu pacient ci ca om care în fiecare oraş în care merge trece pe la spital – să vadă cum e. Școala, Spitalul, Gara, Parcul, Piața etc – sunt pentru mine importante. O părere? Ce am văzut? Nu sunt specialist, nu sunt medic, dar am văzut multe spitale – prea multe. De fiecare dată mă duc cu strângere de inimă: acolo e multă suferință – cu excepția maternității – şi deseori spitalele noastre arată tare trist. A ţine în frâu un spital complex e o treabă tare complicată: am o soră care conduce o clinică importată din Chișinău. Ştiu de la ea multe. Am prieteni cu nume în sistemul medical care-mi spun multe”, scrie Vasile Ernu.
„De acum încolo când dați în Vaslui o iau personal”
„Am venit aici la Vaslui să văd spitalul central: cu teamă. Am văzut multe spitale județene cu o infrastructură jalnică. De curățenie nu mai zic: avem o problemă cronică cu asta. O să ziceți că exagerez cu Vaslui – dar eu nu am intrat în România într-un spital atât de complex – nu vorbesc de clinică – care să arate atât de bine, să fie atât de curat şi organizat. Sper că mai sunt dar eu nu am văzut. Vorbim de un mare spital județean de urgențe nu jucării private estetice – care are toate secțiile: e şi urgențe. Renovat, totul arată proaspăt, foarte curat – am intrat în multe secții: am ochiul format – nu merg după fente, știu unde să mă uit, crescut de farmaciști. Cel vechi (TBC), o clădire istorică cu parc imens – renovat în interior – mai așteaptă renovarea exterioară: între timp i se construia lift extern pentru un anumit tip de intervenții. Alături se mai construiește un corp nou. Iar în fată noul Ambulatoriu e deja ridicat – mai e de lucru în interior. Ascult de medicul prieten Ghirculescu – au personal? – Înainte am avut multe probleme. După mărirea salariilor lucrurile s-au așezat. Avem mulți medici din Basarabia. Iar autobusul care stă în fața spitalului duce şi aduce zilnic medicii din Iaşi angajați aici – spre 30 de medici. Dacă vor să locuiască aici primesc un apartament – 3 camere 200 lei chiria. Există chiar medic de la București mutat aici. No coment. Ah, mi-am găsit şi un coleg de studenție de la Iași – medicul Alexandru Bazatin: parcă ieri eram studenți în 90. Nu mă pronunț asupra calității actului medical – am discutat cu pacienți, păreau mulțumiți de ce li se întâmplă. Dar e o temă separată care necesită timp: de asta nu mă pronunț. Dar aşa cum arată întregul ansamblul – infrastructura, organizarea şi cadrele – e clar un model de reușită. Sunt probleme? Cu siguranță: e o mașinărie tare complexă. Dar sare în ochi ceva ce e greu de contestat: un model de succes a unui spital de stat care poate da clasă oricărui privat de la noi. La maternitate îţi vine să bocești de bucurie la cum arată. Zic ca tată”, scrie Vasile Ernu pe pagina sa de socializare.
În Vaslui l-au impresionat și oamenii: „Şi rețineți un nume – ANA RINDER, managera Spitalului Județean de Urgență Vaslui. Când mi-a arătat tot procesul şi proiectele în desfășurare – de la bani UE la Minister şi CJ – am zis: dragă, cu un guvern compus din femei ca tine într-un mandat schimbi ţara din temelii. Şi eu nu mă impresionez uşor – dar cred că acest tip de manager şi ce a făcut ea cu echipa de acolo merită preluat, apreciat şi respectat. Dacă mai ia un mandat Ana Rinder se mută şi de Cluj aici.
Şi sunt mulţi oameni din aceștia în ţară care nu se văd dar fac minuni. Pe astfel de oameni se ţin multe în ţara asta. Să-i respectăm şi apreciem. Dar mai bine să fim sănătoși cum zic medicii, ceea ce vă doresc şi vouă – dar e bine să avem la îndemână un astfel de spital – nu se ştie. De acum încolo când dați în Vaslui o iau personal”.
„Scurtă istorie a dezindustrializării Vasluiului”
Astfel își intitulează scriitorul una dintre postări, povestind despre ce a găsit în Vaslui: „Orice adolescent din generația mea crescut la Vaslui în piață la Secu` știe ce e aia Mecanica şi Metallica. Însă doar la Vaslui adolescenții purtau tricouri cu Mecanica scrise în maniera siglei Metallica. De ce? Pentru că ascultau Metallica, idolii generației lor, dar erau mândri că părinții lor lucrează la Mecanica. Toți erau convinși că părinții lor – fiecare în parte – au făcut acea fântână arteziană Mecanica din oraş. Dar asta este doar o poveste din antichitatea târzie glorioasă a orașului Vaslui. Ne este mai uşor să credem că au existat semizei decât să acceptăm că la Vaslui au existat întreprinderi şi platforme industriale cu oameni supercalificați care construiau mecanisme complicate. Eu am fost şi am văzut: nu ştiu sigur dacă a existat Metallica dar vă pot depune mărturie că am văzut ruinele întreprinderii Mecanica, a platformei industriale şi ultimii ei supraviețuitori – vii şi activi”.
Scriitorul povestește despre ce a fost și ce a ajuns industria vasluiană: „Să o luam pe rând. Municipiul Vaslui avea o zonă industrială bine pusă la punct care absorbea aproape întreaga forţă de muncă a municipiului. Erau de notorietate societăţile Mecanica (piese pentru maşini şi utilaje), Moldosin (fire şi fibre sintetice), Hitrom (azbest şi materiale de izolaţie), AMC (aparate de măsură şi control), Movas (mobilă), la fel ca şi cele din domeniul industriei uşoare, Confecţii, Textila, Varotex, Vascovin s.a. plus industrie alimentară destulă. A venit o „molimă” şi nu a rămas nimic – s-a ales praful de 30 de ani de investiții ale statului, ale noastre a tuturor. A avult loc privatizarea – adică marele jaf postcomunist. Schemele privatizării, jefuirii şi distrugerii sunt cam aceleași: câțiva îmbogățiți şi zeci de mii de oameni lăsaţi fără job şi aruncați pe drumuri. Laba invizibilă a pieţei a fost nemiloasă – a făcut pulbere tot. Mecanica era un soi de „perlă” a platformei industriale: 5000 de angajați. Grosul – oameni supra calificați – nu erau căpșunari (cu tot respectul): ci oameni educați pe meserii deloc simple. Repet: forţă de muncă supercalificată care se produce cu ani grei de educație şi investiții structurale. Am văzut ultimul supraviețuitor: de 45 de ani lucrez aici. Acum mai suntem – 150, lucrăm pentru olandezi, cu aceleași ustensile. Cei mai calificați suntem pensionari – dar lucrăm pentru că nu mai există specialiști să ne înlocuiască. Murim noi, se termină totul.
Îmi povestește cu o tristețe copleșitoare: în fiecare dimineață 10.000 de muncitori coboram aici pe întreaga platformă – se lucra la trei schimburi, la fiecare tură alţi 10.000, foc continuu, 8 ore pe zi fiecare tură. Toţi au dispărut la cules de căpșuni sau în comerț: toţi deprofesionalizați care încă nu au murit. Nu mai producem nimic – doar vindem şi consumăm. Ne vedeam atunci copiii după 8 ore de muncă, nu după 8 ani. Nu ştiu dacă înțelegeți? zice muncitorul tare trist. Zic, exagerați – că doar nu vreți înapoi. Nu, nu vreau, firește – erau multe probleme şi atunci – dar nu pot să mă fac că nu văd: au distrus tot, aveam domenii care funcționau bine, de perspectivă şi mai ales aveam oameni calificați care puteau face munci calificate. Am distrus fără să punem nimic în loc. Am pierdut tot dar mai ales am pierdut definitiv oamenii calificați – nu mai are cine să schimbe un bec. Haideți să vedeți cum arată tot. Arată trist – ca după război. Nu au trecut tancurile rusești pe aici dar arată cam ca în orașele ucrainene după bombardament. Şi am făcut-o noi cu mânuțele noastre şi cu ajutorul investitorilor strategici, zice inginerul veteran. Cam aşa – avem o vină imensă: a fost un mare jaf şi o mare tragedie pentru oameni. Efectele sociale teribile.
În 10 ani Vaslui a pierdut 30% din populație – în 20 de ani a fost distrusă toate întreprinderile şi toată platforma industrială demontată şi vândută la fier vechi. Chiar şi liniile de producție de sorginte americane şi germane cumpărate la finele lui 80 au fost vândute la fier vechi. Dar tragedia cea mai mare nu sunt liniile de producție, nu sunt clădirile – ci oamenii. Într-o zi va trebui să povestim şi să răspundem: ce s-a întâmplat în această epocă? Domeniul încă-şi așteaptă cercetătorii: istorici, sociologi, antropologi. Se vor face săpături arheologice sub molluri pentru a descoperi cu se se ocupau strămoșii noștri: waw – MECANICA. Şi noi credeam că ne tragem din culegători de căpșuni şi sparanghel. Repet: am lucrat în fabrică, am fugit de acolo, nu am cea mai mică nostalgie pentru munca industrială. Dar nu pot să mă fac că nu văd tragedia care se ascunde în spatele acestui imens jaf şi ce cataclisme şi tragedii sociale a produs.Mecanica cu litere de Metallica – asta să nu uităm dacă suntem din Vaslui. Mulțumesc ghidului meu – un om deosebit şi bun cunoscător a istoriei industriale a Vasluiului”.
Și totuși „viitorul e în mâini bune”
„Nu era în program dar mă bucur că am ajuns”, spune sciitorul, într-o altă postare, despre popasul făcut la Liceul „Mihail Kogălniceanu”, unde a fost impresionat și de clădire, și de dotări, dar și de profesori și elevi: „Am ajuns la liceul Mihail Kogălniceanul dinspre Copou, de pe cea mai frumoasă stradă din Vaslui. E unul dintre liceele lăudate ale Moldovei şi țării. Pe bună dreptate. Renovat şi aranjat impecabil – terenul de sport ca nou: jucau adolescenții baschet. Sala mare, amfiteatrul plin de adolescenți de liceu şi profesori. Am discutat cam o oră jumătate. Profesorii, cât am cunoscut, mi-au lăsat o impresie tare bună. Copiii însă nespus de isteți – cu întrebări super inteligente: să tot ai copii din aceștia. Au zâmbit compătimitor şi post ironic când am spus că generația lor mi se pare tare cuminte. Dar am clarificat şi asta: apele liniștite ascund mulți demoni. Fiecare generație cu demonii săi. Noi am avut destui – sper ei să treacă mai lin adolescența.M-am simțit tare bine aici. În ochii mei se putea citi doar atât: invidia că nu-s vasluian. Mulțumesc mult celor care au avut inițiativa – liceului şi lui Andrei Huiban (inspector școlar venit din Bârlad aici), Hiccup Bookshop că au adus cărți pentru public. Când am ieşit un tânăr cărui îi dădusem un autograf s-a urcat pe motocicletă şi a plecat – iubesc aici motoarele, am văzut şi multe fete pe motor. E o toamnă rece şi însorită la Vaslui. Viitorul e în mâini bune – o cană cu apă sau must tot primim la bătrânețe”.
