„Biserica este maica spirituală a neamului românesc.”
Mihai Eminescu
În aprilie 1915, doi profesori de limbi străine, Grigore Bobenco şi Mihail Popescu de la Gimnaziul de băieţi „Mihail Kogălniceanu”, erau concentraţi și conducerea școlii a luat măsuri pentru suplinirea lor. Participarea României la Primul Război Mondial în vederea realizării idealului naţional a dus la întreruperea cursurilor timp de doi ani. Din 1914 şi până la sfârşitul războiului de întregire naţională, director al Gimnaziului a fost Elizeu Mavrodin, care a lăsat o frumoasă amintire elevilor prin bunătatea sa părintească. Din cauza războiului, localul şcolii a fost transformat în spital, iar cursurile s-au desfăşurat într-un spaţiu închiriat. Directorul a „îngrămădit în timpul războiului toată arhiva în podul casei sale”.
În anii războiului, în oraş a izbucnit o epidemie de tifos şi s-a luat. măsura constituirii de spitale regionale de Cruce Roşie. În Vaslui, amplasarea acestora este redată de registrele stării civile la secţiunea „morţi”, mult mai mulţi în 1917, decât în 1916. De menţionat că prin Staţia CFR Vaslui trecea spre front Trenul Sanitar nr. 19 în care şi-au găsit sfârşitul numeroşi militari. Prin gară veneau numeroase trenuri cu muniţie şi refugiaţi. Are loc şi o explozie la depozitul de dinamită din urbe.
Numărul foarte mare de refugiaţi determină închiderea şcolilor şi transformarea lor în spitale, cum a fost şi cazul Gimnaziului „Mihail Kogălniceanu”, devenit „spital pentru tifoizi”. Deşi şcoala s-a confruntat cu mari greutăţi, şi-a redeschis cursurile în noiembrie 1916 şi a funcţionat permanent în anii războiului în diverse case particulare. De această dată, Gimnaziul avea opt clase, inclusiv cursurile liceale, pentru a permite refugiaţilor continuarea studiilor şi ţinerea examenelor. Condiţiile de funcţionare erau grele: „lipsă de cărţi, frig în clasă, şcoala fără geamuri şi fără profesori titraţi”.
Problemele financiare şi de dotare a şcolii au fost suplinite prin dăruirea profesională a dascălilor şi interesul pentru învăţătură al elevilor. La conducerea Gimnaziului, în 1918 s-au aflat oameni de suflet, printre care Constantin Moisil, însă pentru puţin timp, deoarece în acelaşi an este numit director general al Arhivelor Naţionale din Bucureşti . Ultimul director al gimnaziului a fost Theodor Tomida, care continuă cu perseverenţă demersurile pentru ridicarea instituţiei la rangul de liceu. Reuşeşte acest lucru după 1923.
În primele decenii ale secolului XX, oraşul păşeşte greoi spre modernizare, sub raport social-economic, fiind încă o „comună urbană” de provincie. Este vizibil un oarecare avânt cultural. Se înfiinţează o tipografie după 1900 și seria publicaţiilor locale este inaugurată de „Ordinea” (Vaslui, 1902), de ziarul local al organizaţiei P.N.L. „Democratul” (Vaslui, Bârlad, 1906, 1911-1937). Lista continuă cu „Revista militară literară” (1913), „Vasluiul” – oficiosul Partidului Conservator din localitate (1914) „Propaganda”, „Poporul”, „Vocea Vasluiului”, „Cultura”, „Vlăstarul” şi alte publicaţii meteorice. Un loc aparte în rândul cadrelor didactice după război l-a avut revista „Învăţătorimea vasluiană” care cuprindea informaţii şi articole de un real interes pentru corpul profesoral.
În timpul Primului Război Mondial, oraşul Vaslui devine și un centru important al difuzării informaţiilor pentru că în parcul Copou s-a instalat un post naţional de transmisie radio, cu sprijinul cunoscutului savant în domeniul sonicităţii, Dragomir Hurmuzescu.
Atmosfera generală a urbei se înviorează prin prezenţa unor mari personalităţi culturale sau a unor oameni politici care stimulează ambiţiile autohtone. De exemplu, marele istoric Nicolae Iorga a vizitat de mai multe ori oraşul şi a conferenţiat la 2 mai 1916 pe tema „Învăţăturile trecutului”, expunere pe care o tipăreşte în „Neamul românesc literar”.
În 1914, la ceremonia de primire a jurământului cercetaşilor Gimnaziului din localitate, în pădurea Paiu, participă membrii familiei regale, principele Carol şi principele Nicolae. Cercetașii luau locul dorobanților care se înființaseră în rândul elevilor după 1877. Momente deosebite în afirmarea spirituală a urbei în vreme de război sunt și vizitele unor cunoscute personalităţi culturale, precum George Enescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, geograful Emanuelle de Martonne, Constantin Tănase etc.
Preoţi vasluieni în Primul Război Mondial
Ţăranii, învăţătorii şi preoţii vasluieni, la cea dintâi chemare la războiul de întregire, au plecat la luptă pentru Ţară, Credinţă şi Neam. Preotul şi-a luat la repezaelă Sfintele Vase: Sfîntul Antimis, Liturghierul şi Cădelniţa, fiind alături de soldații din tranşee. Era acolo, să-i slujească lui Dumnezeu în prima linie, să îmbărbăteze militarii la luptă. Preoţii acordau nu numai asistenţă religioasă, ci şi sprijin financiar. La iniţiativa lor, se făceau colecte de bani pentru cumpărarea de alimente şi înfiinţarea de cantine destinate copiilor orfani și ajutorării familiilor nevoiaşe, mai ales a celor din Moldova.
În 1915, Biserica Ortodoxă l-a numit ca protopop (supervizor) al preoţilor din armată pe iconomul Constantin Nazarie, profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu sarcina să organizeze serviciul militar de pe front. În calitate de Şef al Serviciului Militar Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române, condus de generalul C. Prezan, a pregătit o broşură cu 10 cuvântări model pentru a însufleţi soldaţii în luptă.
De multe ori, preoţii nu şi-au primit la timp solda oferită de armată, iar familiile lor sufereau de foame, de frig şi de tifos. Străini de situaţia propriilor familii nu erau. O ştiau din scrisori. Erau, însă, departe de casă şi în imposibilitatea de a le oferi ajutor imediat. Continuau să-şi facă datoria cu cea mai mare grijă şi implicare. Au fost situaţii când preoţii au luat arma în mână şi au strâns subunităţile care erau în degringoladă, întorcând pe soldaţi în linia întâi, la luptă. În plus, preoţii nu s-au temut de pericolul îmbolnăvirii de tifos exantematic sau de alte afecţiuni, neclintindu-se de lângă răniţi. Ei au fost şi învăţători, formând din venituri proprii biblioteci volante, extrem de căutate pe front. Au creştinat soldaţi şi au botezat copii. Nu doar prin predici au menţinut vie credinţa în inimile ostaşilor, ci şi prin exemplul personal. Astfel, pe front, se remarcă preoţii vasluieni, Petru Pieptu, din Tăcuta (Regimentul 3 Vânători), Constantin Moisiu din Munteni de Jos (Regimentul 7 Rahova), Ioan Gâdei, din Bârlad, Ilarion Dodu, din Băcani (Regimentul 6 Tecuci) etc.
Episcop de Huşi în anii Marelui Război a fost Nicodim Munteanu (1912-1923). S-a distins ca un bun orator, predicator şi liturghisitor. În anul 1917, a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. A suplinit scaunul de arhiepiscop al Moldovei, fiind numit arhiereu cu titlul de „Băcăoanul”. A fost cel de-al doilea Patriarh al României cu numele de Nicodim, în anii 1939-1949. A tradus Biblia din ebraică împreună cu Gala-Galaction şi prof. Vasile Radu.
Cunoscând meritele preoţimii ortodoxe în general, şi în special ale celei militare, generalul vasluian, Ioan Răşcanu, ministru de Război în 1921, menţiona: „Preoţimea militară a însoţit armata în timpul războiului și a fost mai presus de orice laudă. Ca adevăraţi apostoli, preoţii n-au părăsit nici un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele.
În concluzie, oraşul Vaslui, cunoaște la sfârșitul secolului XIX și începutul veacului XX, un proces lent de modernizare şi o revigorare a vieţii spirituale. La fel ca societatea românească, nu reuşeşte să parcurgă integral prima revoluţie industrială. Desigur, la Vaslui avem acum elite, dar exista şi o pătură agrară extrem de săracă şi înapoiată, care în 1907 a devastat localitatea, ca în epoca medievală. Avem manufacturi şi proprietari ai vetrei târgului, avem o combinaţie între arhaic şi modern, între Orient şi Occident, de fapt avem ceea ce întâlnim la nivelul întregii Românii, o lume în transformare, într-o schimbare rapidă la nivelul elitelor şi o schimbare lentă la nivelul populaţiei, care nu reuşeste decât cu greu să se adapteze la noile realităţi. Vasluiul era o mică Românie, un oraş în care noul se întâlneşte cu vechiul și modernismul pătrunde lent.
Prof. dr. Nicolae Ionescu
Bibliografie selectivă
– Andronic, Alexandru, Ciobanu, Mihai, Necula, Petru-Cronica Vasluiului, Editura Publirom, Bucureşti, 1999.
– Baban, Ioan, Univers cultural şi literar vasluian, Dicţionar, Editura Pim, Iaşi, 2008.
– Gh. Ghibănescu – Vasluiul – studiu şi documente, Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1926.
– Iorga, Nicolae – Istoria învăţământului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
– Dumitru, Marin, Alexandru, Cornelia – Liceul Mihail Kogălniceanu Vaslui – Centenar, Vaslui, 1990.
– Necula, Petru, Ciobanu, Mihai – Dicţionarul personalităţilor vasluiene, Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui – 2001.
– Paul Zahariuc în colaborare cu Lucian–aleriu Lefter, Vasluiul de la târg la oraş, Editura PIM, Iaşi, 2014.
