Din nefericire, acestor aspecte diletant pompieristice li s-au dat girul prin cele trei structuri administrative și științifice la nivel național (comitetul interministerial, consiliul științific și comitetul de comunicare strategică) și două platforme de raportare a deceselor, toate alcătuite din personalități obscure, bună parte dintre ele, și mai ales factorii de decizie, fără nici o tangență cu epidemiologia, eludându-se astfel, cu bună știință, latura practică a acestei științe.
Este poate și momentul să aruncăm o privire asupra restricțiilor impuse, a eficacității lor în lumea zilelor noastre și a impactului asupra individului și colectivității din care acesta face parte. Ne vom referi pe scurt la cele trei modalități uzitate în lupta epidemiologică și anume: carantina, portul măștii de protecție și distanțarea fizică.
Istoria carantinei și avatarurile ei
Una din cele mai vechi modalități de stopare a răspândirii epidemiilor, cunoscută încă din antichitate, este carantina. Ea s-a dovedit încă de la începuturi ca fiind măsura restrictivă cea mai greu de suportat, dar și de pus în practică. Acest aspect a devenit mai evident în timpurile noastre, pentru că lovește în libertatea de mișcare, de deplasare, de manifestare, de muncă, de aprovizionare, de instruire și socializare. Toate acestea vor atrage după sine frustrări de ordin economic, profesional, educațional, cultural, spiritual și social, cu repercusiuni majore asupra a tot ceea ce înseamnă normalitate în viața unui individ sau unei comunități.
Istoria carantinei începe odată cu zorii umanității, cu rezultate variabile în funcție de tipul de boală pentru care era instituită. Apare la începuturi (700-600 î.H) ca o izolare a celor cu anumite boli: de piele, de oase infectate, evacuări genitale, citate în Levitic (Metzra 14 – 15). Va prinde contur o mie de ani mai târziu (706-707 d.H)9 când spitalul construit în Damasc de califul Al Walid, în califatul său Omniad, cuprindea spații speciale (separat de restul bolnavilor) pentru bolnavii de lepră. După 724 de ani otomanii vor construi primul spital pentru leproși, la Edine, tot în ideea izolării acestora13.
Termenul de carantină (quaranta giorni – 40 de zile) apare pentru prima dată în epidemia de ciumă (moartea neagră) din Ragoza (astăzi Dubrovnic, pe coasta adriatică a Croației) între anii 1348 – 1351 când corăbiile erau ținute în larg 40 de zile pentru a avea siguranța că nici un marinar sau pasager nu are vreo boală molipsitoare (lipicioasă – în termenii timpului) care să contamineze localnicii.
Durata carantinei se pare că este de inspirație biblică: 40 de zile a rătăcit Moise prin deșertul Sinai sau 40 de zile a rezistat Iisus Hristos, tuturor ispitelor pe muntele Sinai16. Se cunosc două modele de carantină: modelul britanic înspirat de quarantini giorni și care are la origine teoria miasmelor prin care s-ar transmite boala molipsitoare. Îndepărtarea bolii, (sau ținerea la distanță), se făcea cu esențe de plante aromatice, dezinfecție cu apă de trandafir și oțet, de asemenea prin limitarea deplasărilor și evitarea locurilor aglomerate. În cadrul aceleeași teorii erau implicate și alinierea planetelor care ar influența apariția epidemiilor de gripă, motiv pentru care această boală era cunoscută la vremea aceea (ca și astăzi în lumea anglosaxonă) sub numele de influenza sau boala transpirației (sweating sickness sau sudor anglicus).
Al doilea model a fost modelul habsburgic (aplicat și în Principatele Române), care însemna carantinarea la graniță timp de trei până la cinci zile, în condiții normale și 14 până la 30 de zile în condiții de epidemie, cu dezinfecție prin fumigație, totul sub supraveghere sanitară și militară. Nerespectarea acestor reguli putea să însemne ocnă pe viață sau împușcarea de către străjeri16.
Nici măsurile din interior nu erau mai puțin drastice. Aceste măsuri erau supravegheate de domnitorul timpului și implementate de agie (un fel de minister de interne) și constau în închiderea târgurilor vegetale și animale, evitarea activităților publice în spații închise, interzicerea serviciilor religioase, măsuri de prevenție individuale și obștești, toate izvorâte din experiențele anterioare și bun simț. Pentru Țările Românești, instituirea acestor restricții apare odată cu introducerea Regulamentului Organic (1829) care impunea oficial ca model de carantină modelul habsburgic. Pe lângă prevederile de mai sus, aveau o serie de ”băgări de seamă” privind igiena individuală și a locuinței ”fără osebire, să se ție curate și adăpostul și trupul”, iar pe lângă curățenia generală a ”ulițelor, maidanurilor și proprietăților” să se ”înzestreze bolnițele (spitalele vremii, n.n.) cu cele de trebuință”, să se ”rânduiască doftori la toate locurile suspecte”, iar ”spițeriile să fie deschise la verice ceas (orice oră, n.n.)” (din circulara domnească emisă în primăvara anului 1848)16.
Cu toate acestea, carantina nu și-a probat eficiența în nici o epocă. Pentru că dincolo de costurile extrem de mari pe care sistemul de carantinare le-a presupus dintotdeauna, au fost abuzurile din partea funcționarilor publici (aveau puteri sporite și discreționare) ce viciau și chiar zădărniceau rezultatele acțiunilor antiepidemice prin carantină. Astfel că, în 1859, carantina în principate a fost vremelnic întreruptă în principal pentru ineficiența ei, dar și pentru costurile mari și abuzurilor care se comiteau în numele ei.
Dacă rolul primordial al carantinei era împiedicarea răspândirii epidemiei, istoria acestei măsuri administrative arată sistematic ineficiența ei în marile epidemii și pandemii prin care omenirea a trecut de-a lungul vremurilor. Astfel, istoricul M. Barry care a studiat evoluția gripei spaniole (1919-1920) concluziona cu scepticism că ”în condiții de pandemie orice abordare are limitele ei, iar aplicarea lor pe masse (populație n.n.) într-o situație epidemiologică deja în curs nu poate întrerupe evoluția bolii”2. Acest aspect a fost demonstrat cu asupra de măsură și de evoluția acestei pandemii (cazul Suceava și Timișoara când răspândirea virusului devenea mai amplă pe măsură ce și restricțiile impuse de carantină deveneau mai drastice.
Mai trebuie remarcat faptul că impunerea unei carantine în adevăratul sens al cuvântului este absolut imposibilă în zilele noastre, pentru că vorbim de colectivități umane uriașe în contextul demografic actual (peste șapte miliarde de oameni, față de 1,3 miliarde în primul război mondial și șapte-opt sute de milioane în secolul al XVIII-lea), când mobilitatea populației și bunurilor pe toate căile (terestră, maritimă și aeriană) a devenit copleșitoare și indispensabilă, când coabitarea cu animalele a devenit o modă, fără să se țină cont de faptul că această coabitare favorizează saltul între specii ale microorganismelor specifice fiecăreia, astfel unele specii de virusuri devenind patogene și pentru om.
Prin urmare, carantina în condițiile zilelor noastre este total ineficientă, ba din contra, poate avea consecințe nedorite la nivel individual sau colectiv. Richard Mead afirma că ”un regim de carantină publică menținut la un nivel drastic pe termen lung are efect negativ atât asupra mentalității colective cât și asupra efortului de control epidemiologic” și într-adevăr, nu s-a observat niciun efect pozitiv asupra controlului epidemiologic al bolii în cazul nostru20. Răspândirea virusului a continuat nestingherită, în plus a creat o nevroză colectivă tradusă prin revolte populare peste tot în lume datorită efectelor negative în plan individual: iritabilitate până la irascibilitate și revoltă, astenie, tulburări de concentrare, cefalee, tulburări de înțelegere și comunicare.
O comparație istorică s-ar putea încerca cu pandemia de gripă Hong Kong (1968-1971) în care România a fost atinsă doar de al treilea val (din cauza izolării țării prin ”carantina comunistă”), ajuns la noi via Elveția-Finlanda-Ungaria, și care în parcursul ei pe mapamond a produs un număr comparabil de victime cu coronavirusul actual. Carantina nu a fost instituită nicăieri, prin urmare bursele nu s-au prăbușit, economia a funcționat, viața socială și culturală a continuat, școlile nu s-au închis, nu au existat asalturi de presă și nici manipulări politicianiste așa încât pandemia a trecut fără consecințe economico-sociale.
(va urma)
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
