”Istoriile locale stau la baza istoriei
generale a unei națiuni.” – Nicolae Iorga
Personalitate de referință al spațiului cultural moldav, Theodor Codreanu avea să exceleze în domeniul criticii și istoriei literare cu o operă suficient de vastă care să îi asigură de pe acum un loc privilegiat în ierarhia valorică a culturii române. Eminescolog prin vocație, cu un simț înnăscut în percepția esențelor, ceea ce i-a și permis explorarea profundă a universului eminescian, Theodor Codreanu surprinde prin erudiție și prin utilizarea unei metodologii proprii, cea a dublului referențial, care îi permite abordarea antitezelor cu scopul de a sublinia valoarea discursului literar și nu numai.
Dincolo de inteligența spiritului polemic (vezi ”Eminescu incorrect politic”) se întrezărește intransigența criticului de profesie, nu rareori necruțător, scriitura lui Theodor Codreanu atestând un larg orizont cultural, ceea ce îi permite abordări și comparații docte, ca și dezvoltări ”în cercuri concentrice, prin conexiuni pluridisciplinare; literatură, istorie, sociologie, politologie, estetică, religie, știință, fără a-și pierde coerența interioară” (Teodor Pracsiu) și oferind acel cadru select al unei critici elegante (am adăuga noi), ce dă culoare și savoare lecturii.
Cu precădere studiile și cercetările sale în domeniul eminescologiei, traduse prin numeroase cărți publicate de-a lungul timpului, aveau să-l particularizeze în rândul tagmei selecte a eminescologilor, îndeosebi prin rafinamentul analizei, dar și prin subtilitatea abordării, reușind să demonstreze actualitatea gândirii geniului nostru tutelar în majoritatea temelor existențiale ale operei eminesciene. Finalitatea acestei intreprinderi de o viață este, nu numai plasarea poetului național în postura de arheu al culturii noastre, dar și însușirea modelului eminescian în tot ce are el mai valorors; stil, rigoare, proiecție literară și istorică, atitudine critică și nu rareori polemică. Și nici nu se putea altfel, pentru că Theodor Codreanu, a depășit demult etapa admirativ-adulativă, comună în abordarea poetului nostru, vizibilă mai ales în critică, încercând prin studii de profunzime să-i fixeze arheitatea în conștiința poporului nostru, studii care aveau să capete forma unor cărți de referință în eminescologie; Eminescu-Dialectica stilului 1984, Modelul ontologic eminescian 1992, Eminescu, martor al adevărului 2010, Eminescu în captivitatea ”nebuniei” 2013, Eminescu incorect politic 2017, ca să nu citez decât câteva din cele 17 volume dedicate lui Eminescu.
De altfel, însuși spiritul polemic, de o eleganță ce îl individualizează în lumea criticii, este unul argumentativ și neagresiv, fără accente imperative, lăsându-le autorilor recenzați posibilitatea îndreptării, corectării și chiar reorientării pentru viitoarele încercări. Pentru că, dincolo de criticul și istoricul literar, se vede de la distanță pedagogul care, cu înțelegere și răbdare, oferă sfătos și didacticist căile de urmat, așa încât, producția literară să aibă conținut și mesaj și, cel mai important, să stârnească interesul cititorului.
Profesorul Theodor Codreanu, fără să părăsească tărâmul criticii și istoriei literare, ni se înfățișează, de astă dată, cu o nouă carte întitulată simplu ”Scriitori vasluieni”, apărută la Editura bucureșteană Tritonic în toamna anului 2019, carte care după mărturisirea domniei sale ”s-a scris singură”. Autorul reușește să adune o serie de scrieri personale (de-a lungul a cincizeci de ani), care oglindesc bogăția culturală, literară și spirituală a Moldovei de mijloc, loc de joncțiune între pragmatismul și vitejia locuitorilor din Țara de Jos a Moldovei și inteligența și creativitatea celor din Țara de Sus a Moldovei, după cum afirma distinsul om de cultură Dan Ravaru în evocările sale istorice. Să mai adăugăm faptul că această carte apare cu sprijinul Bibliotecii Județene ”Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui, focar de cultură locală care, prin acest gest, își onorează și înobilează rolul și rostul în peisajul cultural vasluian.
Într-o alcătuire foarte inspirată, Theodor Codreanu, pune față în față trecutul literar al respectivei zone din prima parte a cărții, întitulată sugestiv ”Efigii pe pânza vremii”, cu prezentul din a doua parte a volumului și el, sugestiv întitulat ”Voci ale prezentului”. 29 de personalități se regăsesc în prima parte a cărții, între care strălucesc nume consacrate istoric precum; Dimitrie Cantemir, Melchisedec Ștefănescu, Mihai Ralea, Ion Angheluș etc, acoperind o perioadă de 300 de ani în cuprinsul a 156 de pagini. Actualitatea prezentului nu pare mai puțin atractivă pentru autor, mai ales din perspective pe care i-o oferă pleiada de apariții noi în peisajul literar a unor autori de carte, nu neapărat literați, dar cu contribuții relevante pentru ambientul cultural al zonei. Aici autorul numără nu mai puțin de 41 de nume care, pe parcursul a 225 de pagini, acoperă toate palierele vârstei creatoare.
Remarcabil este faptul că autorul analizează cu aceiași seriozitate și acuratețe creațiile mai noi în domeniul poeziei, destul de dificil de abordat din cauza trendului modernist a versului alb și alcătuirilor criptate din poezia transmodernă. În acest context nu e de mirare că autorul încearcă o asemenea abordare, punând față în față valorile trecutului cu tendințele prezentului. Pentru Theodor Codreanu nu pare un demers dificil dacă privim lucrurile prin prisma faptului că autorul, prin preocupările sale, are o viziune de ansamblu asupra fenomenului creației literare, prin scris și participare critică.
Înainte de a pătrunde în conținutul cărții, trei remarci mi se par relevante pentru opera criticului Theodor Codreanu. În primul rând aplicarea cu rigurozitate a ceea ce pare să reprezinte ”criteriile codreniene” privind abordarea critică a operei literare. Fără a le dezvolta în esența lor, voi încerca doar să le enumăr, pentru că cititorul le va regăsi cu siguranță în lectura operei sale critice. Este vorba despre acuratețea stilului critic ca rezultat al unei analize atent elaborate, începând cu sublinierea importanței temei pe care o aprofundează, continuând cu încadrarea temei în epocă (ceea ce îi permite o dezvoltare fără temeri a temei), mesajul pe care opera sau autorul analizat îl transmite, ecoul în epocă (dacă este cazul și după) și nu în ultimul rând, locul în ierarhia genului. A doua remarcă ar fi că fiecare abordare critică, indiferent de motivație, este deopotrivă amplă prin extindere și profundă prin analiză, este dacă vreți o frescă a epocii în care apare. A treia remarcă, indubitabilă este erudiția criticului, absolut remarcabilă, cu trimiteri neașteptate și docte la spiritul epocii și reprezentanților ei.
În prima parte a cărții Theodor Codreanu pătrunde în semnificația primelor încercări literare din istoria culturii noastre. Este vorba de ”Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir pe care Theodor Codreanu o analizează în cheie mioritică. Miorița, producție anonimă intrată în cultura noastră, se regăsește în mai toate personajele Historiei cantemirene, fie mimând conflictul biblic fratricid (Cain și Abel), fie reluând tema sacrificială a Mioriței în care exegeții secolului al XIX-lea le pun în legătură cu neînțelegerile între cele două sau chiar trei țări românești, îndeosebi între Moldova și Țara Românească, mai bine zis între neamul Cantemireștilor, domnitori în Țara Moldovei și neamul Brâncoveneștilor, domnitori în Valahia.
Această gâlceavă capătă valoare istorică nu numai pentru faptul că au ținut despărțite două provincii românești în care înflorea déjà conștiința națională, dar deznodământul tragic (decapitarea Brâncoveniloi și autoexilul Cantemireștilor), vor marca istoria celor două provincii prin instituirea domniilor fanariote de către Înalta Poartă. Urmarea a fost că timp de 107 ani (1714-1821), evoluția istorică a celor două provincii românești va fi ținută în loc. Modalitatea de a prezenta ”vrajba părințască între fii” (pg 9) după modelul mioritic se regăsește în Istoria ieroglifică în imaginea ciobanului mioritic moldav (nobil, isteț și viteaz) întruchipat de Inorog, ca și imaginea dușmanului, întruchipat prin corb, care poartă în el imaginea vrajbei, prin faptul că întreține ”zavistia” (…) ”o jiganie cu multe capete și cu toate înghite pizma și deodată borăsc gâlceavă și vrajbă” (pg 11).
De aici și mesajul sacrificial pe care îl poartă corbul, pentru că vrajba crează un gol pe care se vede că națiunea nu îl poate umple, fiindcă lipsește conștiința națională. Alegoria, moarte – nuntă din Miorița se regăsește aici ca fiind cheia împăcării, numai că această împăcare se face cu costuri mari pentru nația română. Sfârșitul vrajbei nu va încheia disputa fratricidă, așa cum și-ar fi dorit Cantemir, prin mesajul mântuirii, adică unirea creștinească.
Theodor Codreanu argumentează și demonstrează că această ”rămășiță semibarbară” din firea necivilizată și necoaptă a românului (cum o definește Eminescu în scrierile sale), se va regăsi de-a lungul istoriei acestui popor, pentru că așa cum constată și Dimitrie Bolintineanu ”nația română are un neamic puternic ce o ține neîncetat învinsă, răsturnată sub picioarele sale, ce-i suge viața, tinerețea, voința și orice mijloc de apărare. Acest neamic nu este nici străin, nici armat, nu este nici tractatele care regulează condiția politică a țărei. Acest neamic trăiește între noi, ne îmbată cu desfătările lui dătătoare de moarte, diriguie toate spiritele sub voința sa fatală, nici o clasă, nici o partidă, nici o coterie nu poate să îi rupă lanțurile lui și dacă vreunul a cercat să rupă acest jug a trebuit să cază îndată victimă calomniilor celor mai veștejitoare. Acest neamic este spiritul de divizie între români a cărui origini nu poate să aibă nimic nobil, nimic generous” (pg 14).
Egoism prădalnic și lipsă de caracter, eticheta Eminescu acest aspect înjositor pentru ”seminția nobilă” din care descindeau românii. Numai că gâlceava dintre Inorog (Cantemir) și corb (Brâncoveanu), dincolo de finalul nenorocit al amândorura, va aduce peste ambele țări domniile fanariote și implicit umplerea golurilor cu greci care au voit cu tot dinadinsul să îi facă pe români ”romei” sub steagul panelenismului, care flutura deasupra balcanilor, chiar și în plină dominație otomană. Nici nu era foarte greu, lucru demonstrat de întreaga noastră istorie medievală și modernă, când trădarea era cea de a doua față a unor nume sonore ale vremii. Să nu uităm cum a fost trădat voievodul primei Mari Uniri; Mihai Viteazul (părăsit ca din întâmplare de vitejii săi), ca și a artizanului României moderne Alexandru Ioan Cuza, când corifeii liberalismului românesc, I. C. Brătianu și C. A. Rosetti, negociau la Paris detronarea domnitorului în favoarea unui alogen, scenariul repetându-se de-a lungul istoriei de o manieră jenantă, încât poetul Adrian Păunescu, pe bună dreptate se întreabă; eu atât aș vrea să aflu, arătându-ne obrazul / unde-au fost atunci românii, când a fost tăiat Viteazul și concluzionează retoric tot printr-o întrebare; cum s-ajungi până la gâtul, voievodului de țară / dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?/
Apoi trădarea lui I. I. C Brătianu fiul și Alexandru Marghiloman (lordul Valah), prin semnarea tratatului de la Buftea în martie 1918 (cel mai înjositor și umilitor tratat din istoria României), ca să nu mai amintim de trădarea continuată a regelui Carol al II-lea (în perioada interbelică, când România pierde o treime din teritoriul ei) și a regelui Mihai I, la 23 august 1944, cu abdicarea forțată apoi la 30 decembrie 1947, în urma unui șantaj tipic comunist căruia nu i-a rezistat.
Năravul nu se va curma nici în timpurile moderne sau contemporane (vezi moartea lui Gh. Gheorghiu Dej și asasinarea lui Nicolae Ceaușescu) când personalități de teapa lui Gabriel Liiceanu și compania, își încovoaie coloana vertebrală într-un demers nedemn, de blamare a țării sale la Înalta Poartă de la Bruxelles, taman cum făceau boierii trădători ai țării la Înalta Poartă de la Stambul vreme de 500 de ani cât a durat suzeranitatea otomană.
”Ura de sine” a celor cu trup puternic dar cu ”mintea necoaptă” este exploatată și astăzi pentru că în istoria noastră, cel mai adesea, ”armiile de invazie” în principate erau călăuzite de români ambițioși ”avizi de putere, trădători și impostori” (pg 15). Din nefericire lecția Inorogului în disputa sa cu Corbul rămâne valabilă peste timp, urmărind acest popor ca un blestem. Așa că nu e de mirare că ”certele între Brâncoveni și Cantemiri aduseră domniile fanarioților” așa cum și astăzi neînțelegerile între români au adus în fruntea statului, partidelor, structurilor guvernamentale, serviciilor și chiar primăriilor oameni străini de neam și de țară, care nu au nimic comun cu limba, cultura, trecutul și viitorul acestei națiuni. Străini de orice empatie pentru acest popor, lipsindu-le cu desăvârșire sentimentul național, oploșiți prin diverse cotloane ale administrației și politicii românești pentru ”pita lui Vodă” (din vremea lui Eminescu), ca să nu mai vorbim de multinaționale, ei sunt gata oricând să trădeze țara și interesul național.
Dintre marile nume ale ortodoxiei românești, Theodor Codreanu se oprește asupra personalității episcopului Melchisedec Ștefănescu, ierarhul care a păstorit succesiv trei eparhii; eparhia Hușilor 1861-1864 (ca arhiereu vicar), eparhia Dunării de Jos 1865-1879 și eparhia Romanului 1879-1892 (pg 15). Impresionează prin anvergura preocupărilor, prin implicarea politică, culturală și diplomatică a timpului (membru al divanului adhoc de la 1857 care în februarie hotărăște unirea principatelor), ministrul cultelor 1860, membru al Academiei Române, senator de drept în Senatul României), antemergător și sprijinitor al egumenismului românesc (pg 16).
Dar cea mai importantă realizare a sa este cea de pionier în domeniul istoriografiei, fiind primul istoriograf care folosește documentul istoric ca bază a fundamentării trecutului poporului român sub toate aspectele vieții reale; tradiție, cultură, spiritualitate, artă, evenimente, economie, administrație. Manifestă o adevărată pasiune pentru documentul istoric, către a cărui cercetare se îndreaptă, ca singurul izvor al istoriei adevărate a unui popor. Sub ablănduirea sa se înființează ”Chronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire”, inițiativă care semnează de fapt prima lucrare istoriografică zonală ce pune în evidență, prin documente; viața socială, politică, administrativă, spirituală și culturală a unei zone date (pg 19).
Deschizător de drumuri în istoriografia modernă, el anticipează rolul și mai ales valoarea istoriografiilor locale în alcătuirea istoriei naționale, așa cum va pleda mai târziu Nicolae Iorga că localismul istoric este esențial pentru istoria unui popor. Dincolo de valoarea istorică a lucrării sale, are și o autentică valoare literară, prin calitatea episcopului de ”bun argumentator și povestitor”, ceea ce face ca să fie inclusă deopotrivă în ”Dicționarul Teologic”, dar și în ”Dicționarul Literaturii Române de la începuturi până în present”.
Pagini deosebit de elogioase alocă Theodor Codreanu mentorului său spiritual, Mihai Ralea, a cărui operă a constituit și subiectul tezei sale de licență sub titlul ”Critica estetică a lui Mihai Ralea) (pg 48). Considerat ca cel care aduce în gândirea românească eleganța, subtilitatea și rafinamentul, Mihai Ralea abordează cu predilecție teme de psihologie umană și social în lucrări precum; ”Formarea ideii de personalitate”, ”Ipoteze și precizări în știința sufletului”, ”Explicarea omului” etc.
Dincolo de abordările filosofice originale, introduce noțiunea de realizare întârziată, adică o amânare a deciziei caracteristică omului și mai puțin animalelor care reacționează la nivel elementar, bazal, sau instinctual, fără a insista asupra rolului rațiunii, care presupune alegerea rațională, de regulă șovăelnică și dubitabilă. Estetician prin vocație și eseist prin talent, Mihai Ralea ar trebui restituit culturii în integralitatea operei sale, comchide istoricul și criticul literar Theodor Codreanu, pentru valoarea și coerența operei sale (pg 53).
Nu mai puțin consistente și bogate în conținut ideatic sunt paginile dedicate lui L M Arcade (1921-2001) născut în Vaslui și decedat la Paris, scriitoe adânc ancorat în realitățile satului românesc din perioada ”Cavalerilor”; arzători, luminători, pustiitori, gâtuitori, sfâșietori, năpăstuitori, spintecători și în final promițători (aluzie la comunizarea țăranului roman), o alegorie care preia unele din tezele fundamentale ale Țiganiadei lui Ion Budai Deleanu, transpunându-le în noile realități ale satului românesc (pg 59).
Cele trei nivele ale realității satului românesc; țăranii, țiganii și cavalerii, dincolo de conotațiile etnice, au un puternic impact social care conduce la un melanj apocalyptic, în care țiganii sunt mai români decît românii, iar românii mai țigani de,cât țiganii, cavalerii fiind asimilați într-o realitate greu de definit. În tot cazul, în tot acest amalgam social și etnic, va învinge răbdarea românului (prin amânarea răspunsului, sau răspunsului întârziat al lui Mihai Ralea) până la nașterea copilului primăverii, ca simbol al optimismului și speranței, dar nu înaintea apocalipsei generate de cavalerii luminători. Theodor Codreanu pune în valoare opera arcadiană, atât prin trimitere la reperele culturii vremii; Kafka, Mircea Eliade, Eugen Ionescu Gabriel Garcia Marquez, cât și prin prisma evoluțiilor neomarxiste și postmoderniste în care realitatea trebuie înțeleasă ca niveluri de realitate (pg 60). Remarcabile pentru opera lui L M Arcade rămân; Poveste cu țigani (1966), Revoluție culturală (1983) publicate la Paris și Teatru (1996) la Cartea Românească.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
