„Lupta pentru independenţă este suma vieţii noastre istorice” (Mihai Eminescu)
Dorobanţii vasluieni, alături de întreaga armată română, s-au acoperit de glorie pe câmpurile de luptă ale Balcanilor şi au consfinţit prin jertfă independenţa absolută a patriei. În memoria celor care s-au jertfit pentru independenţa de stat a României, pe dealul Copou din Vaslui, în 1934, primarul liberal din acea vreme, Ioan Răşcanu, a ridicat un mausoleu care stă mărturie şi reprezintă un simbol al patriotismului vasluienilor în înfăptuirea statului naţional român. La centenarul războiului de independenţă, în 1977, în centrul oraşului s-a inaugurat un impresionant monument, cu basoreliefuri în bronz, imortalizând eroismul dorobanţilor vasluieni, cât şi actul prezentării de la tribună a Proclamaţiei de independenţă de ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu. De altminteri, cuşma de dorobanţi reprezintă şi azi emblema municipiului Vaslui, existentă la intrările în oraş şi pe clădirile reprezentative ale urbei.
De departe cel mai important erou al oraşului Vaslui, în războiul pentru neatârnare a fost Constantin Ţurcanu – aureolat în legendă şi istorie pentru faptele sale de vitejie. Constantin Ţurcanu, zis Peneş Curcanul, s-a născut la 1 martie 1854, în Vaslui, din părinţii Gheorghe şi Mărgărinta Ţurcanu. Era unicul copil al familiei Ţurcanu şi l-au dezmierdat Costache. Când împlinise 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi, la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cu sârguinţă cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care cunoştea rostul scrisului şi al cititului. Revenind acasă, vecinii îl rugau să le citească şi lor din ziarele sosite, „tocmai de la Bucureşti”. Astfel, în luna august 1864, Costache le-a citit vecinilor cu glas tare conţinutul „Legii rurale”, pe care cu câteva zile în urmă o semnase în capitala ţării, domnitorul Al.I.Cuza. Deseori, copiii sub îndrumarea lui Costache, se jucau de-a războiul, iar el făcea parte totdeauna din oastea lui Ştefan cel Mare, despre care-i povestise bunicul său.
În una din zile, pe la jumătatea lunii august a anului 1864, pe când se juca cu prietenul său Petrea Păciucă, zări pe şosea, venind dinspre Crasna, o caleaşcă, cum nu se mai văzuse vreodată, însoţită de un pâlc de călăreţi. Jocul cu copiii a fost oprit şi, curioşi, s-au apropriat de marginea şoselei, la intrarea în târgul Vasluiului. Alaiul era aşteptat de oficialităţile oraşului, cu pâine şi sare, după datina străbună. Din caleaşcă au coborât doi bărbaţi: domnitorul Al. I. Cuza şi ministrul Vasile Alecsandri, prieten al domnitorului. Apoi, sub privirile uimite ale copiilor, alaiul se puse în mişcare spre strada mare a târgului şi continuă mai departe, spre Soleşti, satul de obârşie a Doamnei Elena, soţia domnitorului, unde drumeţii aveau să poposească peste noapte.
Pentru a se putea întreţine, la vârsta de 18 ani, s-a angajat ca lucrător la şoseaua care se repara între Vaslui şi Soleşti. Când nu lucra la şosea, Costache îşi ajuta părinţii la munca câmpului, pe moşia boierească.
Costache crescuse voinic şi chipeş, avea un păr bogat, castaniu, ochi căprui şi un mers mândru. Când i-a venit vremea de a merge în armată, tatăl său, Gheorghe Ţurcanu, l-a condus la cazarma Batalionului 2, care făcea parte din Regimentul 7 Dorobanţi, cu sediul la Iaşi. Feciorul din Vaslui a fost repartizat in compania a V-a. Urmă un an de instrucţie la cataramă, „după care soldatului Constantin Ţurcanu i s-au prins galoanele de caporal şi a fost numit comandantul unui grup de recruţi.”
Evenimentele se precipitau şi tinerii dorobanţi deveneau pe zi ce trece tot mai conştienţi de rolul pe care le rezerva istoria, acela de a pecetlui prin jertfă pe câmpul de bătălie neatârnarea ţării. La 1 februarie 1877, prin Decretul 2192, Regimentul 7, din care făcea parte şi Constantin Ţurcanu, şi-a luat denumirea de Regimentul 13 Dorobanţi-Iaşi, Vasluiul rămânând pe mai departe garnizoana unuia dintre batalioane.
Războiul împotriva Imperiului Otoman devenise iminent. Cu puţine zile înainte de 29 aprilie 1877, România declanşase mobilizare generală. Cele patru companii ale Batalionului din Vaslui pornesc spre Bucureşti, alăturându-se primului regiment ieşean şi au continuat drumul spre Piatra-Olt, apoi pe jos spre localităţile Dobroţeşti şi Bechet. Aici ei au patrulat pe linia Dunării.
La 20 iulie 1877, Divizia a IV-a, din care făcea parte şi Regimentul 13 Dorobanţi, a primit ordin să treacă toate trupele la sud de Dunăre în faţa cetăţii Nicopole. De aici, a primit ordin să se apropie de întăriturile otomane de la Griviţa 1. S-a remarcat comandantul de grupă, Constantin Ţucanu care a fost avansat la gradul de sergent. Pentru a putea cuceri reduta trebuia luat mai întâi redanul din faţa Griviţei 1.
Atacul asupra redanului a fost stabilit pentru dimineaţa zilei de 27 august 1877. Comandate de maiorul Dimitrie Leca, companiile a V-a şi a VII-a ale batalionului vasluian, alături de primul batalion ieşean, alcătuiau linia întâi de atac. Zărindu-l pe Constantin Ţurcanu, proaspăt sergent, maiorul l-a felicitat pentru avansare şi-i spusese prieteneşte: „Acum să te văd, curcanule, cum să-ţi cinsteşti gradul şi să-ţi duci grupa la izbândă.”
„Aveţi toată nădejdea-n noi, domnule maior”, răspunse hotărât sergentul, „n-o să facem Vasluiul nostru de ruşine”.
Veni şi ziua de asalt. La ceasurile trei după-amiază, artileria noastră îşi prelungi tirurile. La chemarea trompetei, sergentul şi căciularii lui porniră la atac. Au ajuns la marginea redanului. „Pe ei, flăcăi!, Ura! La baionetă, băieţi!” tună Ţurcanu. Ura! Rândurile otomanilor se subţiau mereu şi redanul fu cucerit de dorobanţi.
A doua zi, la 28 august 1877, drapelul Regimentului 13 Dorobanţi primi înalta distincţie „Steaua României”. Cu acel prilej comandantul batalionului prinse de pieptul sergentului Constantin Ţurcanu – Ordinul „Steaua României” cu spade, cinstindu-i-se astfel faptele de vitejie ale grupei sale de „curcani”. La 30 august 1877, a început marea încleştare pentru cucerirea redutei Griviţa 1 care căzu în mâinile bravilor ostaşi români. Apoi, prin lupte grele, s-au îndreptat spre cucerirea Griviţei 2, unde 41 de vasluieni au plătit cu viaţa acea încercare de cucerire a redutei.
La 7 octombrie 1877, atacul împotriva otomanilor pentru a cuceri reduta Griviţa 2 a fost reluat cu înverşunare. Deşi era noapte, dorobanţii reuşeau să oprească înaintarea otomană. Din cauza beznei şi a vălmăşagului încleştării, sergentul Constantin Ţurcanu pierde legătura cu puţinii oameni ce-i mai rămăseseră în grupă. În toiul bătăliei, deodată sergentul o durere sfâşietoare în spate. Fusese lovit de un iatagan. Îşi adună puterile şi se întoarse cu faţa spre adversar, cu arma ridicată deasupra capului. Un turc se pregătea să-l izbească din nou. Ţurcanu nu-i mai dădu răgaz. Îşi lovi duşmanul drept în frunte cu patul armei. Curând simţi că puterile îl părăsesc, căzând leşinat. Camarazii l-au văzut şi l-au scos din focul luptei. Astfel, a luat sfârşit întâia campanie a sergentului Constantin Ţurcanu pe pământul de la sud de Dunăre.
Sergentul Constantin Ţurcanu a fost adus în ţară cu un grup de răniţi şi internat la Spitalul din Turnu-Măgurele. Aici s-a întâlnit din nou cu poetul Vasile Alecsandri. Acesta, alături de alţi intelectuali, şi-a pus talentul în slujba patriei, evocând în versuri înaripate eroismul legendar de care a dat dovadă ostaşul român.
Pe la jumătatea lunii octombrie 1877, poetul Vasile Alecsandri vizitează Spitalul de la Turnu Măgurele şi se opri la patul sergentului Constantin Ţurcanu, însoţit de doctori şi de doamnele care se oferiră voluntar să îngrijească răniţii. Ţurcanu îl recunoscu repede pe poet: aceeaşi faţă zâmbitoare, aceeaşi privire caldă pe care o întâlnise cu ani în urmă în vremea copilăriei sale la Vaslui.
Bardul s-a bucurat mult auzind că ostaşului i-a rămas în minte momentul când Vasile Alecsandri vizitase Vasluiul împreună cu domnitorul Al.I.Cuza. Aşezându-se pe marginea patului, poetul îl rugă pe sergent să-i povestească întâmplările din luptele la care luase parte. Ţurcanu a început să-şi depene domol gândurile.
A povestit cum a plecat din Vaslui cu cei nouă ostaşi din grupa lui, cum i-a poreclit în glumă un bătrân de pe la ei, spunându-le că-s mândri ca nişte „curcani”, cum apoi, în grele lupte în care s-au purtat cu vitejie, flăcăii au căzut pe rând, rămânând în cele din urmă doar el singur. Alecsandri a ascultat cu admiraţie şi interes vorbele sergentului pe pieptul căruia strălucea „Steaua României cu spade”, rezervată ofiţerilor.
La câteva săptămâni de la acea întâmplare, poetul publică în numărul din 1 ianuarie 1878 al revistei ieşene „Convorbiri literare”, cunoscutele sale poezii din ciclul intitulat „Ostaşii noştri”, închinat eroilor din războiul de independenţă. Printre aceste poezii se numără „Peneş Curcanul” scrisă la Mirceşti, în noiembrie 1877. În poezia „Peneş Curcanul”(poreclă dată de poet eroului vasluian şi transformată în renume), figura lui Constantin Ţurcanu este puternic conturată.
Tot eroului vasluian îi este dedicată şi poezia „ Sergentul” care întorcându-se din război rănit, i se va părea „mai lungă calea acum la-ntors acasă. Aici „Sergentul” ne este înfăţişat de poet aşa cum avea să-l imagineze el, întorcându-se la vatra strămoşească. La începutul lunii decembrie 1877, îndată ce Osman Paşa capitulase la Plevna, regimentul vasluian sosi în ţară pe la Turnu-Măgurele. În ziua de 31 decembrie 1877, dorobanţii vasluieni au luat parte la solemnitatea decorării drapelului de luptă al unităţii la Bucureşti.
La sfârşitul războiului, eroul din Vaslui purta pe piept ordinul „Steaua României cu spade”, medaliile „Trecerea Dunării”, „Independenţei”, medalia „Comemorativă rusă”. Deşi războiul se terminase, contingentul lui Constantin Ţurcanu continuă să fie menţinut sub arme.
La 8 octombrie 1878, sergentul Constantin Ţurcanu a trăit un eveniment de care avea să-şi amintească toată viaţa. A participat la Bucureşti împreună cu locotenent-colonelul Ion Petrovici, comandantul batalionului şi alţi 60 de ofiţeri şi gradaţi, reprezentând Regimentul 13 Dorobanţi, la parada ce primise numele „Întoarcerea triumfală a armatei române”. În 1880, pentru cinstirea meritelor deosebite ale batalionului vasluian, prin Decretul nr.163 din 15 aprilie 1880, s-a hotărât ca subunitatea să se transforme într-un regiment de sine stătător, cu denumirea de „Regimentul 7 Rahova nr.25 Vaslui”.
La 10 septembrie 1880 este lăsat la vatră, dar îşi păstrează căciula ostăşească cu pana de curcan, pe care o purtase în cei 5 ani de armată. Ajutat de tatăl său, se întoarce din nou la meseria pe care o practicase înainte de război, fiind numit în funcţia de picher pe şoseaua Vaslui-Soleşti.
După doi ani, în ziua de 15 ianuarie 1882, se căsătoreşte cu Rariţa Zaharia, fata iubită care l-a aşteptat cu dragoste şi bucurie în toată perioada când a fost soldat. Şi-au construit o căsuţă pe strada Gh. Lazăr nr.15. Aşa a intrat Constantin Ţucanu, modest şi cumpătat, în rosturile vieţii civile şi de familie.
În 1884, lucrând la repararea unui podeţ pe şoseaua Vaslui-Soleşti, Constantin Ţurcanu avea să se întâlnească a treia oară si pentru ultima dată cu Bardul de la Mirceşti. Dintr-o caleaşcă elegantă ce venea de la Iaşi, coborî un bărbat surâzător, trecut de mult de anii tinereţii şi se apropia cu paşi siguri de Ţurcanu. L-a îmbrăţişat şi exclamă bucuros: „Te cunosc, eroule!” Era Vasile Alecsandri și în acest an se împlinesc 200 de ani de la nașterea sa. Au stat de vorbă îndelung. Ţurcanu i-a mulţumit pentru tot ce a scris despre el şi despre ceilalţi luptători care pieriseră în vârtejul războiului.
Anii au trecut. Cerul Europei s-a întunecat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, la care eroul nostru a participat ca voluntar. Deşi avea vârsta de 62 de ani, Constantin Ţurcanu s-a prezentat în 1916, la Regiment, cerând să fie trimis pe front ca voluntar. După îndelungate discuţii, a reuşit să-l lămurească pe comandantul părţii sedentare a Regimentului 25 Rahova să-i aprobe plecarea pe front, ca voluntar, prin Ordinul nr.1 din 15.08.1916 a Decretului 2784. Şi-a îmbrăcat noua uniformă, refuzând şapca de infanterist, luând vechea lui căciulă de „curcan”. S-a prezentat pe frontul din Oituz, fiind în mijlocul militarilor tineri pe care-i sfătuia să aibă o comportare demnă în faţa vrăjmaşului. Acolo, la Oituz, se născu chemarea cuprinsă din cinci cuvinte: „Pe aici nu se trece” care a îmbărbătat pe toţi luptătorii români. Pe front s-a difuzat şi o foaie volantă cu numele eroului menită să-i încurajeze pe militari în luptă.
La sfârşitul războiului pentru reîntregirea neamului, eroul Constantin Ţurcanu purta pe pieptul său, alături de decoraţiile din anul 1877-1878 şi „Virtutea militară” – clasa I, „Medalia serviciului credincios” – clasa I, iar în 1931 prin înaltul Decret nr.3876, i ş-a conferit „Furajerele”, „Mihai Viteazul” şi „Virtutea Militară”. Deşi Constantin Ţurcanu, în mai 1918 a fost demobilizat, el cerea cu insistenţă să rămână în rândul armatei. De aceea, în 1922, comandantul Regimentului 25 Vaslui hotărăşte rămânerea lui în rândul cadrelor active până la sfârşitul vieţii, slujind ca port-drapel al regimentului. Pentru modul cum îşi executa misiunile, comandantul regimentului său propune ca Ţurcanu să fie avansat la gradul de sublocotenent în rezervă, propunere neadmisă de Ministerul de Război. I se acordă doar gradul de plutonier major prin ordinul 1028 din aprilie 1920.
La 15 noiembrie 1932, la vârsta de 72 de ani, inima lui Peneş Curcanul încetă să mai bată. Obosită, intră în veşnicul repaus, după ce bătuse la unison cu marea inimă a poporului român în momentele importante ale neamului nostru. O tristeţe cuprinse întregul regiment, de la comandant până la ultimul ostaş.
Înmormântarea a avut loc în cimitirul „Eternitatea” din apropierea parcului denumit „Copoul Vasluiului”. După doi ani, în 1934, asociaţia „Cultul Eroilor” a ridicat în acelaşi cimitir un impresionant monument. În faţa monumentului au fost aşezate mormintele a nouă dorobanţi, veterani ai Vasluiului din războiul de independenţă din anii 1877-1878, iar în mijlocul lor mormântul sergentului Constantin Ţurcanu. Se reconstituie astfel, în mod simbolic, pentru vecie, eroica grupă cântată de Vasile Alecsandri, în care însuşi legendarul Constantin Ţurcanu spusese comandantului său la Plevna următoarele cuvinte : „Aveţi toată nădejdea în noi, n-o să facem Vasluiul nostru de ruşine”, ducându-şi „camarazii din grupă la izbândă”.
Vasluiul, acest pământ de istorie şi legendă, îl preamăreşte pe eroul din Războiul de Independenţă din anii 1877-1878, păstrându-i neîntinată memoria şi îi evocă faptele cu recunoştinţă, transmiţându-i cu mândrie din generaţie în generaţie faptele de vitejie, ca pe o torţă aprinsă. Aceasta este, prin urmare, viaţa legendară a concitadinului nostru, existentă, în mare parte, în mentalul colectiv al locuitorilor urbei.
Desigur, Constantin Ţurcanu a existat ca personaj istoric şi a devenit un simbol, mai ales pentru vasluieni, fiind imortalizat de marele poet Vasile Alecsandri, în poezia „Peneş Curcanul” din ciclul „Ostaşii noştri”. Indiferent dacă portretul atât de frumos zugrăvit de Vasile Alecsandri, a reprezentat sau nu pe Constantin Ţurcanu, acesta rămâne, credem noi, o personalitate legendară şi chiar fabuloasă a Armatei Române.
La 144 de ani de la evenimentele din 1877-1878, literatura l-a impus pe Peneş Curcanul şi i-a dat substanţă istorică. Disputa în jurul numelui real continuă şi azi:
„Plecat-am nouă din Vaslui
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era zău, nimănui
În piept inima rece
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte;
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari,
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume…”
Câţi nu au învăţat, încă din primii ani de şcoală, aceste versuri din una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Vasile Alecsandri, închinată eroismului ostaşilor români din Războiul de Independenţă din 1877-1878?
Dintre variantele de identificare, cea mai răspândită este aceea conform căreia eroul din cunoscuta poezie ar fi Constantin Ţurcanu, ne apare în primul număr al revistei „Magazin istoric” din aprilie 1967. Peste câţiva ani, în 1970 – într o monografie publicată în 1970 de Gavrilă Sacadat, sunt consemnate chiar şi o serie de întâlniri între Vasile Alecsandri şi Constantin Ţurcanu, înainte şi după 1877, cum s-a arătat mai sus.
Corespondenţa poetului din anii 1877-1878, ştiri din presa timpului şi unele afirmaţii ale lui Constantin Ţurcanu, dovedesc că acesta s-a întâlnit cu Alecsandri. Gavrilă Sacadat afirma că una din întâlnirile lui Alecsandri cu Ţurcanu ar fi avut loc „pe la jumătatea lunii octombrie 1877”, în spitalul de campanie de la Turnu Măgurele, unde sergentul era rănit în urma luptei de la 7 octombrie, ultima la care luase parte Regimentul 13 Dorobanţi şi unde eroul vasluian se afla internat.
Adevărul este altul şi îl aflăm chiar din corespon denţa purtată de poet în această perioadă. Până la 13 octombrie 1877, V.Alecsandri s-a aflat la Mirceşti unde, la 9 octombrie, se oficiază în condiţii modeste, căsătoria fiicei sale, impuse de momentele grele prin care trecea ţara. Între 13-21 octombrie, poetul accepta invitaţia făcută de mai multe comitete ale doamnelor din Moldova, de a ţine o serie de conferinţe, urmând ca fondurile obţinute să fie destinate procurării celor necesare pentru ajutorarea ostaşilor români, răniţi pe front.
După încheierea turneului de conferinţe, Alecsandri îşi pune în aplicare o mai veche hotărâre: aceea de a scrie ceva „în cinstea ostaşilor eroi de pe front care au uimit lumea prin curajul dovedit la Griviţa”.
Rezultatul strădaniilor sale nu întârzie să se arate. După numai o lună scrie cunoscuta „Odă ostaşilor români”, iar la 1 decembrie 1877 îi trimite lui Iacob Negruzzi, spre a fi citită la „Junimea” şi apoi publicată în „Convorbiri literare” prima variantă a poeziei „Peneş Curcanul”, comunicându-i: „Iar m am apucat de făcut „stihuri”. Îţi trimit legenda lui Peneş Curcanul pentru numărul de la 1 ghenar… Răspunde-mi dacă Peneş a fost bine primit la „Junimea”. Şi, într-adevăr, poezia a întrunit numai aprecieri pozitive, aşa încât este publicată în numărul din 1 ianuarie 1878 al revistei.
Această primă variantă, poetul o datează „Mirceşti, august 1877”. De ce? Mai întâi, datorită unui vechi obicei al său de a-şi data poeziile după evenimentele cărora le erau dedicate, şi atunci acelea la care se referea erau primele lupte ale armatei române pe teritoriul Bulgariei, respectiv, cele din 27 şi 30 august 1877. Apoi, pentru că versurile erau dedicate Regimentului 13 Dorobanţi care se distinsese strălucit în luptele de la 27 august. Amănuntul acesta ne este relevat de o altă scrisoare trimisă de Alecsandri lui Iacob Negruzzi la 12 decembrie 1877, în care îi cere: „…să nu publice nici una din bucăţile mele înainte de a fi corectate de mine, căci am făcut în ele unele schimbări indispensabile. Aşa de pildă: în Peneş Curcanul, aş dori să înlocuiesc în strofa 19 „doi fraţi Călin”, prin „doi fraţi ieşeni”, fiindcă în Regimentul 13 de Dorobanţi erau şi ieşeni”. Iată deci, că însuşi poetul ne dă răspunsul la întrebarea cui i-a fost dedicat „Peneş Curcanul”, afirmând clar că este vorba de Regimentul 13 Dorobanţi.
Este drept că aceasta este coincidenţă, căci şi sergentul Constantin Ţurcanu făcea parte din regimentul menţionat, ceea ce a facilitat identificarea sa cu eroul lui V.Alecsandri.
În articolul „O baladă a războiului românesc” semnat de Beatty Kingston în ziarul englez „Graphic”, care preceda traducerea lui „Peneş Curcanul” în limba engleză în 1878, se făcea aprecierea că versurile „inspirate de ultimul război, în care armata română a jucat un rol strălucit”, cântau eroismul „dorobanţilor români sau miliţienilor” şi nu pe cel al unui erou anume, apreciere realistă şi apropiată de vederile poetului.
Următoarea întâlnire dintre Alecsandri şi Constantin Ţurcanu, imaginară ca şi cea de la Turnu-Măgurele din toamna lui 1877, se afirmă, foarte vag, în monografia datorată lui Gavrilă Sacadat care ar fi avut loc „într-o zi de la începutul verii anului 1884”, în apropiere de Soleşti, pe şoseaua Vaslui-Iaşi, pe care îşi desfăşura activitatea sa de picher Ţurcanu. Dar, după alte ştiri din presa vremii, la mijlocul lunii mai 1884, marele poet, era încă la Mirceşti, unde primeşte cu durere vestea morţii fratelui său, Iancu.
În vara aceluiaşi an, din cauza izbucnirii unei puternice epidemii de holeră, Alecsandri renunţă să mai plece în Franţa împreună cu soţia sa, pentru îngrijirea sănătăţii şi merge la băile de la Mehadia, din Transilvania. De acolo se întoarce abia la începutul lui septembrie, când, după o scurtă oprire la Bucureşti, la 7 septembrie 1884 se îndreaptă spre Mirceşti. O întâlnire a poetul cu Constantin Ţurcanu, ca atare, nu este menţionată de biografii lui Vasile Alecsandri.
În sfârşit, o ultimă legătură stabilită, în aceeaşi monografie, între Alecsandri şi Constantin Ţurcanu din Vaslui, devenit între timp, plutonier-major, datează din 1928. În acest an, la Mirceşti a fost construit un mausoleu în care au fost strămutate osemintele poetului din vechea criptă de lemn unde fusese înmormântat. Se afirma că la festivitatea de inaugurare a mausoleului, care a avut loc la 3 iunie 1928, Constantin Ţurcanu, împreună cu alţi nouă veterani din Războiul de Independenţă, ar fi refăcut grupa de „curcani”, purtând apoi pe umeri sicriul cu osemintele lui Alecsandri. Această informaţie a fost preluată din „Enciclopedia română – Minerva”, din 1930, fiind singura care o menţionează.
Relatările apărute în presa vremii despre evenimentul amintit nu o confirmă. Dimpotrivă, aşa cum reiese din articolul intitulat „La cripta lui Vasile Alecsandri” („Universul”, 23 mai 1928) încă la sfârşitul lunii mai, într-un cadru restrâns şi fără mult fast, osemintele poetului au fost strămutate, împreună cu cele ale părinţilor săi şi ale soţiei sale, Paulina, în mausoleul construit la Mirceşti. Două săptămâni mai târziu, „Adevărul” din 5 iunie 1928 relata cu lux de amănunte, sub titlul Pelerinajul Academiei la Mirceşti şi inaugurarea, la 3 iunie 1928, a mausoleului lui Vasile Alecsandri, „ridicat sub auspiciile Academiei cu sprijinul Ministerului Artelor”. Printre cei care luaseră cuvântul cu acest prilej era menţionat şi Mihail Sadoveanu. Într-adevăr, inaugurarea mausoleului a avut loc la 3 iunie 1928, după ce cu două săptămâni înainte osemintele poetului fuseseră deja strămutate. Aşadar, scena relatată de Enciclopedia „Minerva” nu a putut avea loc.
Dar, totuşi, Constantin Ţurcanu era recunoscut încă din timpul vieţii sale drept „Peneş Curcanul”, nume sub care îşi semna şi scrisorile. El era considerat atât la Vaslui, cât şi în întreaga ţară, drept eroul care l-a inspirat pe „bardul de la Mirceşti”. Însă, dacă Alecsandri nu l-a cunoscut pe Constantin Ţurcanu în timpul vieţii sale, iar veteranul vasluian nu a fost identificat cu „Peneş Curcanul”, atunci când a început, totuşi, să i se spună şi să-şi spună „Peneş Curcanul”?. Răspunsul ni-l oferă, însuşi, Constantin Ţurcanu.
Într-adevăr, în timpul şederii sale la băile Govora în 1928, probabil la solicitarea celor care doreau să păstreze o amintire de la „Peneş”, el a scris mai multe cărţi poştale ilustrate unde relata câteva din momentele mai însemnate ale participării sale la războiul pentru cucerirea independenţei şi la Primul Război Mondial, semnându-le „Plutonier-major Peneş Curcanu”. Într-una dintre ele, aflată la Muzeul Naţional de Istorie a României, după ce face referire la atacul din 7 octombrie 1877 asupra Griviţei 2, în timpul căruia el a fost rănit, dând amănunte despre întoarcerea sa de pe front, Constantin Ţurcanu încheie” …în 1916, … m-am înscris voluntar… în Resboiul mondial de unde am fost recunoscut de adevărat „Peneş Curcanu din Vaslui”. Iată, deci că, cel mai probabil, în timpul, sau la puţin timp după primul război mondial, s-a atribuit meritul de a fi eroul pe care l-a zugrăvit cu atâta măiestrie Alecsandri.
Desigur, la aceasta a concurat, cu siguranţă şi faptul că sergentul Constantin Ţurcanu nu numai că a supravieţuit războiului neatârnării, dar, deşi în vârstă de peste 62 de ani, s-a înscris voluntar şi a luptat ca veteran în al doilea război balcanic şi în Primul Război Mondial, constituind o pildă vie a eroismului şi patriotismului ostaşului român. A fost poate la mijloc şi dorinţa autorităţilor politice şi administrative locale (era Partidul Național Liberal la putere în 1924- n.n.) de a-l folosi ca pe o legendă vie, transformându-l în capital electoral în cursa pentru menținerea puterii. De altminteri, şi o plasă din fostul judeţ Vaslui, în anii interbelici, purta numele de Peneş Curcanul
Prin urmare, eroul vasluian, Constantin Ţurcanu a fost o personalitate controversată. Într-adevăr, legătura sa cu marele poet, Vasile Alecsandri, este contestată de unii istorici contemporani, precum Dan Berindei, Nichita Adăniloaie, Mioara Ioniţă etc., aceştia considerând că poetul i-a preamărit pe dorobanţii Regimentului 13 format din ieşeni şi vasluieni si nu un anumit erou. Sunt şi istorici, mai ales cei de pe meleagurile vasluiene, care relatează despre existenţa unor întâlniri între eroul vasluian Constantin Ţurcanu şi marele poet de la Mirceşti. Peste un an se vor împlini 90 de ani de la moartea sa şi acest erou vasluian a intrat de mult timp în mentalul colectiv. Mai multe străzi sau instituţii din judeţul Vaslui îi poartă numele.
Incontestabil este faptul că acest personaj legendar, erou al românilor în general, şi al Vasluiului, în special, trebuie să fie o pildă vie pentru tinerii de azi, faptele sale de vitejie să ne încălzească inimile şi să ne dea încredere în viitor, pentru a ridica pe noi culmi virtuţile ostăşeşti ale luptătorilor din 1877-1878, urmaşi demni şi drepţi ai plăieşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
ANEXE
Documente ale participării maselor populare vasluiene la susţinerea războiului de independenţă
„Subsemnatul, învăţător din comuna Laza, judeţul Vaslui (…) D.Atanasiu, având în vedere ca Român, starea financiară şi împrejurările ţările noastre (…) donez salariul meu cuvenit (…) începător de la 1 aprilie expirat şi până la ianuarie viitor 1878, în beneficiul armatei române („Monitorul Oficial”, 17 mai 1877);
„Comitetul Doamnelor române din Fălciu pe lângă scama (lână n.n.) şi efectele trimise Ministerului (…) am binevoit a mai trimite încă următoarele: 68 cămăşi, o plapumă, o saltea, 3 perine, lei 14…” („Monitorul Oficial”, 16 octombrie 1877).
„Domnii notaţi mai jos (din judeţul Vaslui) au binevoit a oferi armatei române următoarele: Constantin Dumitriu- o vită, Iorgu Motaş – o vită, Mihai Ciurea – o vită, Dimitrie Meleghi –4 vaci (lista continuă). Ministerul le aduce viile sale mulţumiri” („Monitorul Oficial”, 15 iunie, 1877).
Locuitorii comunei Bogdana, plasa Simila, judeţul Tutova, au oferit armatei 16 şervete, 2 cămăşi, 6 şi jumătate coţi pânză, 1 pereche iţari vechi şi o pereche de obele pentru care ministrul le mulţumeşte.
Locuitorii comunei Puntişeni, din judeţul Tutova, au oferit armatei 115 coţi pânză pentru cămăşi, 18 coţi pânză de saci şi 4 prosoape, pentru care ministerul le exprimă mulţumirile sale (,,Monitorul Oficial” –iulie 1877).
„Doamna Raluca S.Belloescu, din oraşul Bârlad, oferă pentru armata română 6 cojoace mari, 12 cămăşi, 6 perechi colţuni de lână…” („Monitorul Oficial”, 2 noiembrie 1877)
Bibliografie selectivă
I IZVOARE
1 Arhive
-Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui
-Fond Prefectura Judeţului Vaslui
2. Presa
-„Monitorul Oficial al României”, Bucureşti, 1877-1878
„Românul”,Bucureşti, 1877-1878
3. Documente publicate
-Independenţa României. Documente, 1-4, Bucureşti, 1977-1978.
II. Lucrări Generale :
-Berindei, Dan, (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003
– Cliveti, Gh. România şi crizele internaţionale (1853-1913), Editura Axa, Iaşi,1994
III Lucrări speciale:
– Ioan Mancaș Ioan,Ionescu Nicolae,Vasluienii în războiul de independență,1877- 1878, Editura Sfera, Bârlad, 2007.
Ioniţă, Mioara, Peneş Curcanul-erou fără chip,în „Magazin istoric” nr.5 /2000
Olteanu, Constantin, Masele populare şi războiul de Independenţă, Editura Militară, Bucureşti, 1977
Săcădat Gavrilă, „Peneş Curcanul”- Sergentul Constantin Ţurcanu, Editura Militară, Bucureşti, 1970.
Prof. dr. Nicolae Ionescu
