„Unirea națiunea a făcut-o!” – M. Kogălniceanu
Ziua de 24 ianuarie este sărbătorită de 162 de ani ca un eveniment de referință în istoria românilor. O perioadă, a fost şi zi naţională, până la venirea pe tron a regelui Carol I. Se realiza atunci un vis secular, pentru îndeplinirea căruia şi-au dat obolul de suferinţă şi sânge multe generaţii. Unirea avea la bază originea, istoria, limba, obiceiurile, idealurile şi aspiraţiile românilor de pretutindeni. La 1600, Mihai Viteazul o înfăptuia pentru scurt timp şi rămânea ca un ideal care se va împlini peste trei veacuri.
Unirea românilor s-a realizat în epoca modernă, pe etape, în cadrul unui proces îndelungat, început la 1859 cu dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, fiu al meleagurilor vasluiene. A continuat prin proclamarea Independenţei de stat a României la 9 mai 1877 şi unirea Dobrogei cu Țara la 14 noiembrie 1878, pentru a se încheia la sfârşitul Primului Război Mondial.
Generaţia Unirii e unică în istoria noastră. Este generaţia paşoptistă, care a participat la trei momente importante ale emancipării naționale: 1848, 1859 şi 1877. În fruntea ei s-a aflat mari personalităţi: Mihail Kogălniceanu, Al. I. Cuza, Ion C . Brătianu, Vasile Alecsandri, Costache Negri ş.a.. Unioniştii au depus jurământul pe Biblie şi pe icoana Sfintei Treimi, pentru că se avea în vedere unirea celor trei Ţări Româneşti. Dintre personalităţile vasluiene care au participat la măreţele evenimente menționăm pe Manolache Costache Epureanu, Alecu Cuza, Anastasie Panu, Lupu Costache, Mihail Jora, Petrache Mavrogheni, Andrei V. Ionescu etc.
Discursul lui Mihail Kogălniceanu la alegerea în unanimitate a lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, arăta importanţa momentului de început al unei etape de modernizare a statului : „… Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare, s-a înălțat însăși naționalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în țara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce țara dorește: la legi noi, oameni noi… Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi linguşire…”.
La 24 ianuarie 1859, Vaslie Boierescu, unul din fruntașii politici din Țara Românească, sublinia că “Europa ne-a ajutat. Trebuie să ne ajutăm singuri”, și muntenii l-au ales tot pe Cuza domn, punând Marile Puteri în faţa faptului împlinit. Acest act politic a fost considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul acelei înţelegeri nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite. A urmat o stăruitoare luptă diplomatică dusă de Cuza cu Marile Puteri pentru recunoaşterea unirii Moldovei cu Ţara Românească. A fost în mod clar un proiect comun între moldoveni care au dat Domnul, şi munteni, care au dat Capitala.
Domnia scurtă a lui Cuza a reprezentat un exemplu de urmat în politică: identificarea cu interesele neamului. A fost plină de reforme în toate segmentele societăţii, aducându-i sintagma de ctitor al României moderne. Atunci când situaţia economică internă şi cea internaţională devine nefavorabilă, domnitorul Al. I. Cuza, cu dezinvoltură, renunţă la putere, considerând că i s-a încheiat mandatul, spunând la abdicarea sa, la 11 februarie 1866: ”Să-i fie ţării mele mai bine fără mine, decât cu mine”. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în exil, murind la Heidelberg, în Germania. La înmormântarea sa, în 1873, la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu evidenţia faptul că domnia sa a fost una luminoasă în istoria neamului: ”Cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi a lui Alexandru Ioan Cuza”.
Astăzi, în România, patriotismul este în declin și în Europa se vorbeşte tot mai mult de inutilitatea unităţii naţionale. De aceea, într-o lume agitată, dezbinată, aflată în criză și afectată de Coronavirus, este necesar ca marile momente din istoria neamului să fie pilde de urmat pentru tineri, să ne dea încredere în viitor, iar spiritul unirii de la 1859 să nu fie înstrăinat.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Prof. Nicolae Ionescu
