„Gândim la credință și cugetăm la știință.” – Nae Ionescu
Unde se vor opri toate acestea? pentru că în căutarea exuberantă a bunăstării omul pierde din ce în ce mai mult contactul cu realitatea. Strigătul de alarmă al timpurilor noastre este faptul că știința a ajuns în situația de a nu mai putea fi controlată și ceea ce este mai important știința nu poate reprima sau controla destul de eficient iraționalul care coexistă în om alături de emotivitatea sa pasională, iar acestea, separat sau împreună, amenință cu distrugerea chiar a bazelor spirituale ale științei. Pentru că posibilitățile tehnice, acumulările de forță brută cu potențial distrugător, devastarea oarbă a naturii, poluarea mediului cu consecința sa încălzirea globală a planetei, au creat tot atâtea riscuri pentru această firavă trestie gânditoare care este omul. Și toate acestea datorită capacității sale de a face știință, pentru că știința a adus odată cu efectul ei binefăcător pentru existența umană nenumărate riscuri, adevărate pericole, perturbând în primul rând echilibrul natural al mediului și în al doilea rând acumulând adevărate arsenale distructive.
Dincolo de știință!
Desigur, progresele științifice au cuprins în egală măsură macrocosmosul, deci lumea înconjurătoare animată sau inanimată, dar și microcosmosul ființei viețuitoare și îndeosebi a omului. Cunoașterea perfectă a structurii organismului uman (anatomia), dar și funcționarea lui (fiziologia), raporturile cu agresiunea externă fizică, chimică sau biologică (patologia), tratamentul unor boli (terapeutica), modalitățile de prezervare ale organismului față de agresiunea externă (igiena), au făcut ca durata medie de viață să depășească 80 ani, plecând de la 25-30 ani cât era în antichitate și apropiindu-se treptat de ceea ce este asigurat prin codul genetic (140 ani).
Devine necesară precizarea că la ora actuală știința, oricât de spectaculară pare prin realizările sale, nu a depășit nivelul cunoașterii reacțiilor fizicochimice și schimburilor de energie din natură, cuantificându-le doar și utilizându-le în scopuri practice. Dincolo de aceste aspecte știința nu a pătruns. Domenii ca latura instinctuală a comportamentului uman (de care am vorbit mai sus), gândirea, memoria, judecata, raționamentul, intuiția, revelația, sunt teritorii pe care știința nu a reușit să le pătrundă și sigur nu le va descifra în totalitate niciodată, oricât de multe speculații se fac astăzi pe aceste teme.
Vorbeam mai sus de incapacitatea științei de a pătrunde în intimitatea ființei umane la nivelul ei bazal, instinctiv. În câteva cuvinte aș vrea să schițez ce a reușit știința în domeniul biologiei și mai ales în domeniul medicinii, îndeosebi în domeniul neurofiziologiei. Se cunosc astăzi cu destulă precizie mecanismele de reglare intimă a proceselor metabolice în special la nivel fizico-chimic, relația anatomică și funcțională cortico-subcorticală, cu alte cuvinte între creierul reflexiv (scoarța cerebrală) și creierul impulsiv (creierul primitiv), circuitele reflexo-emotive, mecanismele prin care cele două teritorii cerebrale operează, se manifestă, și se condiționează reciproc.
S-a putut stabili cu destulă precizie că ideile, fie ele particulare sau generale, rezultate din cunoașterea senzorială, își au sediul în cortexul cerebral și constituie baza rațiunii și logicii umane, că această parte a creierului are efect inhibitor asupra creierului primitiv (temperându-i reactivitatea) și se manifestă tardiv pe măsură ce individul se dezvoltă și socializează. La rândul lor, emoțiile își au sediul în creierul impulsiv (creierul primitiv – în fapt structurile cerebrale arhaice), sunt bine constituite, fac parte din zestrea ereditară a individului și corespund nevoilor fundamentale ale acestuia. De aici și modul diferit de manifestare a emoțiilor, de la atitudine pașnică până la mobilizarea brutală a organismului în realizarea unor necesități de subzistență, apărare sau coabitare, cărora aceste emoții le corespund. Astfel, intuiția genială a lui Spencer că viața omului ca entitate biologică se derulează într-o confruntare permanentă între lumea ideilor și lumea emoțiilor, a fost pe deplin demonstrată cu instrumentele științei.
Interrelația dintre cele două componenete ale sistemului nervos realizează în ultimă instanță comportamentul individual, care va depinde întotdeauna de zestrea ereditară a individului (în plan emoțional și rațional), în relație directă cu ceea ce societatea oferă în plan material, spiritual și moral, cu alte cuvinte în planul civilizației, spiritualității, culturii și educației.
Credința ca fenomen spiritual
Dualitatea existențială, acceptată astăzi în gândirea filosofică: materie și spirit, altfel spus, corp și suflet, din punctul de vedere al științei se rezumă la materie cu expresia sa cea mai înaltă, corpul ființei viețuitoare. Dincolo de materie știința nu mai poate opera decât prin ipoteze și speculații, deoarece cunoașterea fenomenelor spirituale (chiar dacă la bază au un suport material – creierul), este cu totul deosebită de cunoașterea fenomenelor fizice.
Dacă cunoașterea fizică, discursivă după cum spun filosofii, presupune două stadii și anume:
1.cunoașterea senzorială, prin simțuri (limitată și cu particularitate individuală) și 2.gândirea logică, care reține din cunoașterea senzorială numai ceea ce este comun obiectelor, fixându-se în noțiuni sau idei particulare (noțiunea de om, cal, floare, hârtie), iar apoi in idei generale sau abstracte, cu care rațiunea umană operează in domeniul lumii materiale, în lumea spirituală aceste etape sau stadii ale cunoașterii nemijlocite nu sunt posibile, pentru că aici operează alte principii. Aici cunoașterea este intuitivă, analogică și dogmatică. Acest tip de cunoaștere presupune credință, iubire și trăire, calități ce depășesc cu mult manifestările pur senzoriale și în egală măsură, logica umană.
Prin urmare fenomenele spirituale trebuiesc trăite pentru a fi înțelese. Se spune că trăirea este o cunoaștere originară, elementară, care nu poate fi nici cuantificată și nici explicată prin mijloacele științei. Trăirea se traduce doar prin manifestările sale exterioare și are la bază percepția instinctuală care, la rândul ei, nu poate fi determinată prin mijloacele științei. Cu toate acestea singura care deține instrumentul cunoașterii în domeniul spiritual este religia. Cunoașterea religioasă așează la temelia ei simbolul care, potrivit gândirii teologice, este un semn material care învăluie si dezvăluie o prezență spirituală. Potrivit lui Berdiaev „cunoașterea simbolică pătrunde evenimentul în tainele vieții divine căci simbolismul presupune abisul vieții dumnezeiești, infinitul ascuns dincolo de tot ceea ce este finit, viața de taină a lui Dumnezeu care nu e supusă puterii de pătrundere a inteligenței și nu poate fi formulată în chip logic”.
Simbolul arată mai mult prezența divinului în uman ca și a sacrului în natură. Principiul fundamental al cunoașterii simbolice (religioase) este credința, pentru că fiecare creatură dă marturie despre existența lui Dumnezeu prin însăși existența sa. Trebuie să recunoaștem că fără credință omul plutește în neant, pentru că numai prin credință el mărturisește permanent limitele sale, neputințele sale, speranțele sale și, în consecință, își însușește ceea ce credința îl învață prin cutumele și poruncile sale. Poate cel mai bine aceste aspecte se recunosc în moralitatea omului credincios, în principiile morale pe care și le însușește ca urmare a credinței sale.
Iată deci că domeniul spiritual, în care logica umană și știința ca emanație a acesteia, nu poate pătrunde, dar care face parte din viața fiecărui om, îi coordonează existența și-i permite conviețuirea în societate. Și pentru a ilustra acest lucru am să mă folosesc de afirmațiile unui mare om care a fost Grigore T. Popa, savant de talie internațională, profesor de anatomie la facultățile din Iași și București, cercetător asociat al universităților din Londra și Cambridge, fondatorul neuroendocrinologiei ca știință, originar din Șurăneștii Vasluiului (actuala localitate Emil Racoviță).
Într-un celebru discurs ținut sub cupola Ateneului Român în Aprilie 1947, când România era în plin proces de bolșevizare, întitulat «Morala creștină și timpurile actuale » având ca subtitlu „mai este posibilă astăzi credința în învățătura lui Iisus Hristos?”, legat de morala creștină afirma următoarele „este o morală revelată, dar pe lângă constrângerile externe pe care le recomandă, pe lângă viața veșnică pe care o promite, aduce un fond uman pur, o fuziune a omului cu divinitatea și care o face superioară celorlalte religii și morale. Domnirea divinului „precum în cer așa și pre pământ” înseamnă împlinirea legii morale și sociale în toată splendoarea frumosului, binelui și adevărului.
Învățătura lui Iisus a fost opera unui geniu cu cea mai profundă intuiție a sufletului uman, formulată pentru oameni simpli și pe înțelesul lor”.
În același discurs face un rechizitoriu necruțător asupra celor mai mari atentatori la morala creștină: darwinismul, marxismul și nazismul. Darwinismul – care prin evoluționismul său și mai ales prin lupta pentru supraviețuire ca și criteriu de selecție naturală, caută să justifice războaiele, considerând mila, umilința și iubirea de oameni ca fiind slăbiciuni. Materialismul ateu, promovat de socialiști, marxiști și comuniști, care a preluat din teoria lui Darwin principiul selecției naturale, ridicând lupta de clasă la rang de politică de stat. În virtutea acestui principiu își propune să distrugă clasele sociale și credința strămoșească, metodă prin care încearcă o egalizare a societății tocmai prin desființarea claselor sociale. Nu realizează în fapt decât o primitivizare socială, prin introducerea și impunerea așa zise-i morale comuniste (în fapt antiumană și războinică) la baza căreia stă ura de clasă, materializată prin sintagma «dușman al poporului » pentru oricine gândea și acționa altfel, atitudini care în final trebuiau să justifice teroarea de stat, fenomen ce se manifesta pretutindeni prin structuri și organisme specializate.
În sfârșit, nazismul prin promotorii săi cunoscuți ca filosofi imoraliști, în primul rând Nietsche care cultivă ideea supraomului, ura de rasă (rasismul), considerând morala creștină ca fiind o morală de sclavi, ea trebuind să fie înlocuită cu morala omului de rasă superioară. Prin urmare Nietsche, Marx și neodarwiniștii sunt considerați părinții dictatorilor contemporani.
Desigur că în vâltoarea evenimentelor din prima jumatate a secolului XX și mai ales după al-II-lea Război Mondial când invazia comunist-atee amenința Europa și când marea întrebare era încotro? marele savant o spune răspicat „Înapoi la morala creștină” pentru că „această morală ține seama atât de nevoile spiritului care râvnește spre transcendent (viață veșnică), cât și de nevoile conviețuirii oamenilor în societate, iar Iisus Hristos a înțeles cu o intuiție genială structura spiritului și valoarea omului, găsind forma cea mai pregnantă pentru a exprima complexitățile sufletului”.
Ce a urmat după aceste curajoase afirmații? retragerea titlurilor academice, înlăturarea de la catedră, hărțuirea din partea autorităților statului comunist, refuzul de ai acorda asistență medicală și moartea în subsolul facultății de medicină la un an după acest discurs.
În sfârșit, revin la afirmațiile lui Paulescu a cărui convingere creștină nu era atât prin educație, cât mai ales prin cercetarea lumii vii cu instrumentele științei și îndeosebi prin aplicarea logicii științifice și raționamentului prin anologie, ceea ce-i permite să ajungă la concluzia că – lumea vie este creația unei ființe atotputernice, unice și infinit înțelepte, de natură imaterială care este cauza primă și scopul ultim al vieții”
În același timp afirma cu tărie că între știință și religie nu există incompatibilitate, ci dimpotrivă, ele se completează reciproc ca o necesitate a armonizării între natural și supranatural. Este cu atât mai important astăzi când amprenta ateistă este atât de vizibilă mai ales la tineri, unde trăirea pragmatică și satisfacția clipei nu lasă loc trăirii spirituale, dar și la oamenii de știință care cunosc poate cel mai bine limitele științei lor. „De aceea – spunea Paulescu – pentru omul de știință nu este suficientă afirmația – cred că Dumnezeu există, ci știu că Dumnezeu este – (Scio Deum esse)”. Părerea că rațiunea umană este atotputernică și poate domina natura rămâne discutabilă cu toate progresele științei, pentru că omul încă nu a reușit să cunoască natura în ceea ce are ea esențial, cu atât mai puțin să o înțeleagă. Ar fi o greșeală fundamentală pentru că știința se limitează numai la schimburile de energie prin reacții fizico-chimice pe care le cuantifică și le folosește, dincolo de care însă nu poate trece pentru că instrumentele ei nu mai operează.
„Ne gândim la credință și cugetăm la știință” – spunea Nae Ionescu într-un discurs abordând problema științei și credinței în viața omului modern. În același context mai afirma că între știință și credință ar fi o prăpastie artificial creată de om, în fundul căreia s-ar afla bietul adevăr, iar această prăpastie ar fi suspendată pe o lamă de brici. Cât este deoparte a lamei de brici și cât este de cealaltă parte ? este o întrebare la care nu se poate răspunde.
Aș concluziona că omul zilelor noastre are nevoie de știință, indiferent dacă este creator sau utllizator, pentru că nu se poate concepe civilizația zilelor noastre fără aportul decisiv al științei. În egală măsură însă are nevoie de credință, pentru că numai credința reușește să-i împlinescă nevoia spirituală fără de care entitatea umană nu ar fi completă.
• Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
