Dan Ravaru – în „Memorialul” său „Umoristic” (I)

“Cei care uită trecutul sunt condamnați să-l repete.” – George Santayana

Astăzi, la 40 de zile după obștescul sfârșit al celui care a fost și rămâne etnograful, folcloristul, istoricul, omul de cultură și nu în ultimul rând, umoristul Dan Ravaru, ni se pare oportun să reactualizăm un comentariu la apariția cărții sale „Memorial Umoristic” (Ed. PIM, Iași, 2014) din două motive: în primul rând, pentru că ni se dezvăluie un umor intelectual fin într-o istorie trăită, iar în al doilea rând, pentru că include multe elemente autobiografice în care autoironia nu lipsește.

Așadar, iată-ne la capătul unei generații de la una dintre cele mai dramatice schimbări de regim pe care zbuciumata noastră istorie le-a cunoscut. Experiment social până la urmă, sistemul comunist (căci despre el este vorba), care a înlănțuit această țară, avea să se adauge nesfârșitelor nenorociri pe care le-a cunoscut pe parcursul său istoric. Pentru că acest experiment, care avea să-i însângereze istoria, va cunoaște apogeul în primii 20 de ani de după cel de al II-lea război mondial, când dictaturii brutale a proletariatului condusă mai ales de alogeni, i se va asocia concursul larg a unor autohtoni, deopotrivă conducători și torționari.

Victimele acestui experiment social va depăși cifra de trei milioane, dacă socotim și victimele colaterale pricinuite de lichidarea claselor considerate din categoria “dușmani ai poporului” (burghezia, moșierimea, industriași, oameni de afaceri, intelectuali, clasa politică, jurnaliști etc). Ele vor depăși cu mult victimele celui de al II-lea război mondial în ambele direcții (est și vest), depășind de asemenea prin rafinamentul procedurilor și prin bestialitatea tratamentului practicat în centrele de detenție (pușcării, lagăre de muncă, penitenciare, centre de reeducare etc.) tot ce mintea omenească își poate imagina.

Dezastrului demografic generat de război și de primii 20 de ani de comunism, când se constată că populația României era la nivelul sfârșitului războiului, i-a urmat politica pronatalistă decretată în 1966, care va ridica treptat cifra populației peste 23 milioane, cea mai înaltă cifră atinsă vreodată de țara noastră în materie demografică. În optica regimului, industrializarea rapidă a țării, trecerea la agricultura colectivistă intensivă și extensivă și culturalizarea masivă dirijată în scopul obținerii omului nou, trebuiau să însemne pași însemnați pe calea emancipării societății, fără să conteze faptul că până în 1965 au fost plătite prin munca gratuită a sutelor de mii de oameni în regim de detenție sau lagăre de muncă, iar după 1970, prin imensele împrumuturi care vor secătui țara, ajungând la o scadență dureroasă la sfârșitul anilor 80, când se va realiza prăbușirea sângeroasă a unui regim declarat apoi ca ilegitim și criminal.

Dar cel mai ambițios proiect în cadrul acestor mari transformări, care aveau la origine doctrina marxistă și experiența sovietică, era crearea omului nou după modelul “homo sovieticus”, care nu se putea realiza decât prin cultură, motiv pentru care, după distrugerea intelectualității vechiului regim, trebuia neapărat să fie creată o nouă intelectualitate, care să corespundă “înaltelor principii” ale educației socialiste, un om “devotat partidului și patriei socialiste”.

Prin urmare, cultura devine o țintă strategică care viza acest aspect și va fi realizat prin patru mijloace: 1. alfabetizarea populației (procentul analfabeților era înspăimântător, mai ales în mediul rural), 2. culturalizarea maselor prin carte, 3. generalizarea învățământului, și 4. antrenarea unor mase cât mai largi în mișcarea culturală de masă sub diferite forme: festivaluri locale și naționale, coruri și ansambluri artistice, brigăzi artistice de amatori, cercuri și cenacluri literare, universități și școli populare de artă, la care se asociau editarea masivă de carte în domeniul științei, artei și culturii prin tiraje impresionante, toate însă sub o cenzură și un dirijism draconic.

Cultura din perspectivă umoristică

Fără a minimaliza, trebuie recunoscut faptul că efortul de culturalizare a maselor a fost poate cel mai mare succes al regimului comunist, din nefericire umbrit de ceea ce a însemnat regimul dictatorial, represiunea securisto-polițienească, îngrădirea libertăților, orientarea politico-ideologică a creației artistice, înregimentarea intelectualității și a creatorilor de artă, ceea ce amputa spiritul creator și avangardist în cultură.

Iată contextul din care binecunoscutul om de cultură al spațiului vasluian își extrage seva relatărilor sale, adunându-le în volumul evocat mai sus, intitulat, volum ce ar putea fi considerat mai degrabă șugubăț dacă n-ar avea în spate o imensă tristețe existențială. Iată cum un spirit fin, cu înclinație nativă spre latura anecdotică, reușește să transforme “tragicul în esență, în comicul în aparență” prin înșiruirea într-o tușă umoristică, bogat pigmentată cu amintiri hazlii, extrem de atractive, caracteristică doar oamenilor de spirit (pg 20).

Scriitorul Dan Ravaru, binecunoscut spațiului nostru cultural prin cele 11 cărți deja publicate (astăzi numărul lor se ridică la 22), reușește prin această nouă apariție să ne readucă în memorie, într-o manieră personală, vremuri nu demult apuse, care până la urmă, ne asigură cu umor autorul “se înscriu și ele într-un farmec al existenței” (pg 5). O surpriză plăcută, pentru că prin stil și abordare, autorul se abate de la scrierile anterioare, a căror tematică cuprind pagini de istorie locală, monografii și studii etnofolclorice legate de zona pe care, de la sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut, o cercetează de o manieră profesionistă și științifică, subliniindu-i bogăția spirituală.

Absolvent al Facultății de Filologie al Universității „Al. I. Cuza” Iași, promoția 1965, după 14 ani de profesorat la liceele din Puiești și Negrești, va ajunge la Centrul Județean pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale Vaslui, unde își va găsi vocația și își va pune în valoare talentul. Truditor în ale culturii încă din tinerețe, Dan Ravaru se apleacă asupra menirii sale pe care o înțelege dincolo de limitele funcționăresc birocratice, pătrunzându-i esența și extrăgând de aici perle de înțelepciune pe care le expune apoi ca valori național istorice.

Înainte de a pătrunde cartea în esența ei, nu putem să nu ne oprim asupra câtorva aspecte definitorii pentru scriitorul Dan Ravaru. Primul aspect este acela că Dan Ravaru ajunge să se identifice cu munca sa în domeniul culturii, absorbit efectiv până la fatalitate, din fericire exact în zona care alimentează orice cultură sănătoasă, adică: folclorul, tradiția, obiceiurile și tot ceea ce definește etnografic un popor, implicând cu asupra de măsură ceea ce Lucian Blaga spunea „etnicul este fatalitatea noastră”. Pentru că așa cum etnicul ne definește pe toți, tot așa și preocupările noastre ajung să ne definească pe fiecare din noi. Al doilea aspect este cel al omului înzestrat cu capacitatea de a pătrunde esența fenomenului cultural redându-l apoi cu acuratețe, dovadă cele 22 cărți publicate până acum.

Judecându-i retroactiv evoluția, nu putem trece cu vederea șansa enormă pe care a avut-o prin faptul că a reușit să pătrundă într-un sistem ermetic, greu accesibil, pentru că era vorba de cultură, domeniu căruia i se acorda maximum de atenție, pentru că avea ca țintă strategică formarea omul nou. De aici eforturile mari făcute de sistemul comunist în emanciparea culturală a poporului prin alfabetizarea integrală și accesul la cultură prin tiraje imense de cărți, aparținând deopotrivă culturii autohtone și universale, la prețuri derizorii, ceea ce a făcut ca biblioteca personală, sătească, comunală, școlară să devină o realitate obișnuită.

Aici se cuvine să amintim admirația marelui nostru savant și om de cultură Grigore T. Popa (patronul spiritual al Universității de Medicină Iași) pentru accesul la cultură în comunismul sovietic, admirație pe care o va plăti scump atunci când se va lovi de ea, pentru că ținta nu era obținerea unui om liber prin cultură, ci a unui surogat cultural de tip kafkian sau orwelian. Pentru că atât cartea, producția literară și mai ales actul de cultură erau atent supravegheate, aproape la fel ca securitatea națională.

Mai mult, Dan Ravaru are șansa să pătrundă în domenul culturii în perioada când curentul protocronist se afirma viguros. Scopul declarat al acestui curent era valorizarea tezaurului cultural și istoric în ideia afirmării identității naționale pentru un regim care își dorea o legitimitate istorică tocmai prin naționalismul pe care îl reprimase cu bestialitate la începuturile sale. Cu toate acestea, rămășițele epocii proletcultiste, mai ales prin amprenta lăsată asupra folclorului și tradițiilor noastre, vor constitui substratul multor momente satirice și anecdotice din cuprinsul cărții (pg 49). De asemenea, a avut șansa de a nu face parte din structurile de partid la nici un nivel, nici măcar la nivel bazal, ceea ce constituie un mare semn de întrebare pentru o zonă strategică atent supravegheată și dirijată de partid, mai ales că omniprezența și vigilența partidului erau extrem de vizibile (pg 10), pentru că nu-i așa? partidul e în toate / în toate câte sunt (George Lesnea). Avea să scape astfel îndoctrinării și obligațiilor partinice într-o zonă în care liber cugetătorul nu prea avea spațiu de manevră, rareori scăpând neîncorsetat de cutumele dogmatice ale partidului stat (pg 44). De altfel, se constată din lectura cărții că nimic nu este forțat, nimic nu pare să aibă de a face cu limbajul de lemn atât de caracteristic epocii respective. Din contra, narațiunea cărții este una simplă, cursivă, frumos articulată și cu senzația că ea curge de la sine (pg 76).

• Valeriu Lupu – doctor în științe medicale