La data de 29 august 2020, exact când împlinea venerabila vârstă de 96 de ani, avea să-și încheie existența pământeană una din cele mai mari personalități ale medicinii românești, doctorul în științe medicale Ion Buzdugan, exemplu de devotament profesional și longevitate în exercitarea acestei nobile profesii, prin cei 65 de ani de activitate neîntreruptă pe altarul sănătății publice. Pentru că „în specialitatea sa avea să lupte, în linia întâi, cu cele mai teribile flageluri pe care România le-a cunoscut după cel de al doilea război mondial”. Cel puțin meleagurile Moldovei, dacă nu întreaga Românie, datorează extrem de mult acestui mare om, care și-a închinat întreaga viață domeniului sănătății publice.
S-a născut pe 29 august 1924, în comuna Dolhești, județul Iași, părinții: Gheorghe și Elena, țărani răzeși, mici proprietari de pământ, cu posibilități limitate de a-l purta prin școli. Școala primară o absolvă în satul natal, după care va frecventa cursurile Liceului „Cuza Vodă” din Huși, promoția 1944. Începând cu anul 1944, frecventează cursurile Facultății de Medicină din Iași, nu fără greutăți materiale, continuându-le apoi, cu scutire de frecvență pentru unele perioade, datorită implicării sale active, încă de pe atunci, în marile probleme epidemiologice ale Moldovei. Își va finaliza studiile în anul 1950, obținând diploma de medic ca absolvent al Facultății de Igienă în același an. Această situație particulară avea să-i marcheze destinul, întrucât chiar în calitate de student avea să intre în focul luptei antiepidemice, în zonele cele mai afectate din punct de vedere epidemic ale Moldovei.
Așa încât, pe 31 august 2020, ne luăm rămas bun de la unul din cei mai mari epidemiologi ai României, de la omul de știință, medicul și luptătorul pe baricadele sănătății publice în perioada cea mai grea din istoria sănătății publice românești, când țara era bântuită de molime endemo-epidemice devastatoare, când lupta în focar (cum spun epidemiologii) și activitatea antiepidemică impuneau riscuri majore și sacrificii pe măsură. De timpuriu, dr. Ion Buzdugan avea să îmbrățișeze domeniul sănătății publice, care l-a captivat atât de mult, încât încă din anii studenției (1946-1950) avea să fie pe rând „medic combatant” în focarul de tifos exantematic de la Erbiceni – Iași, în 1946, „medic malariolog” la Stația de Malarie de la Codăiești – Vaslui, în 1948, și medic șef Stația de Malarie” Săveni – Dorohoi, în 1949. Extern și intern clinic, cu frecvența periodic întreruptă de nevoile epidemiologice ale teritoriului, va absolvi Facultatea de Igienă a Instititului de Medicină din Iași în anul 1950.
Periplul său profesional a fost unul impresionant și gravitează în jurul centrelor de epidemiologie și Medicină Preventivă: Suceava, Botoșani, Iași, Vaslui, ca epidemiolog, conducător, coordonator, microbiolog și director al Laboratorului Institutului de Igienă din Iași timp de 27 de ani. Deși paleta preocupărilor și competențelor sale a fost extrem de largă, latura profesională a muncii în teren, ca epidemiolog, a fost un adevărat crez, de la care nu s-a abătut niciodată de-a lungul celor 65 de ani de activitate neîntreruptă pe acest permanent câmp de bătălie pe care îl reprezintă igiena și epidemiologia. Se poate afirma, cu certitudinea faptelor (pe care lumea și cercurile academice le-au uitat), că, începând cu anul 1946, când în România începea practic un război epidemiologic de proporții, având în vedere marile valuri epidemice care decimau populația țării secătuită deja de război, nu a existat acțiune zonală, regională sau națională la care să nu fi participat activ, având deja o notorietate recunoscută la nivel național.
Ceea ce a definit, sub aspect profesional, activitatea doctorului Buzdugan a fost profesionalismul său de excepție, devotamentul și corectitudinea în practicarea profesiei, intuiția și spiritul pragmatic, încât încă din tinerețe devenise un reper pentru epidemiologia românească. La orice alarmă epidemiologică, zonală sau națională, doctorul Buzdugan era consultat, sau chemat pentru rezolvarea situației. De altfel, a și fost unul din cei patru Inspectori Centrali de Stat care supervizau epidemiologia românească în anii 60 – 70 ai secolului trecut.
Meticulos în tot ceea ce făcea și extrem de corect în relația cu colegii și populația, din adnotările sale de jurnal reiese că a participat activ, în cei 65 de ani de activitate neîntreruptă, la prevenirea, investigarea și combaterea a peste 2.000 de evenimente majore de igienă și epidemiologie, ceea ce presupune un volum impresionant de muncă. Un singur exemplu îl consider evocator pentru susținerea acestei afirmații, la stingerea celor 800 de focare de poliomielită din 1956-1957din Moldova, la care a participat efectiv, a parcurs 45.000 de km într-o motocicletă cu ataș alergând de la un focar la altul.
Instruit într-o adevărată școală de epidemiologie, condusă de epigonii lui Victor Babeș și Ion Cantacuzino (cum a fost și cea de la Iași) și în calitatea sa de șef de laborator microbiologie din cadrul „Institutului de Igienă Iași”, preocuparea științifică devine cea de a doua coordonată majoră a activității sale. Obține titlul științific de doctor în științe medicale în 1975, cu teza „Contribuții la studiul particularităților epidemiologice a tifosului exantematic actual pe teritoriul Moldovei”, o adevărată enciclopedie în domeniu (500 de pagini), citată în toate tratatele europene de profil ale timpului.
A efectuat 368 de lucrări științifice în calitate de autor și coautor, publicate în țară și străinătate, toate izvorâte din activitatea din teren și laborator. Ca și în cazul activității profesionale, paleta preocupărilor științifice era extrem de variată, de la epidemiologia bolilor cu transmisie directă sau indirectă (tifos exantematic, febră tifoidă, malarie, poliomielită, holeră, cu întreg spectrul bolilor infecțioase majore), la zoonoze, parazitoze, infecții hidrice, toxiinfecții alimentare, igienă comunală, alimentară, a muncii, a mediului, iar în ultima perioadă de activitate, infecțiile nozocomiale. Om de teren, cu viziune pragmatică și cercetare aplicativă, a evitat viața academică, deși a lucrat, sau colaborat, cu nume de referință a epidemiologiei românești, precum academicienii Dimitrie Combiescu, Ionescu Mihăiești, Mihai Ciucă.
A organizat zeci de manifestări științifice și a participat activ la sute de asemenea manifestări în țară și străinătate. Alături de activitățile specifice pe care le presupune lupta în focar pentru stingerea focarului, alături de cerecetarea de laborator pe care activitatea antiepidemică o presupune, dr. Ion Buzdugan a avut o adevărată obsesie pentru activitatea de prevenție, în care credea nelimitat și neclintit, ca fiind unica posibilitate eficientă în lupta antiepidemică când nu există o terapie etiologică eficientă. A făcut pionierat din combaterea anofelidelor și pediculidelor în prevenția malariei și tifosului exantematic, a fost unul din inițiatorii calendarului național de vaccinare și a introdus registrul unic de vaccinări la nivelul unităților de asistență primară.
Tabloul nu ar fi complet dacă nu am menționa implicarea sa activă în activitatea de expertiză sanitară pentru construcția, reabilitarea și funcționarea majorității unităților sanitare din Moldova: spitale, policlinici, leagăne, azile, unități de recuperare, încât se poate spune că nu există oraș din Moldova care să nu poarte amprenta doctorului Buzdugan în privința obiectivelor pentru sănătate.
Perioada vasluiană a activității sale, care a durat nu mai puțin de 17 ani, avea să-mi ofere prilejul de a-l cunoaște mai bine în calitatea sa de epidemiolog în cadrul Inspectoratului Sanitar de Stat (1992-2001), apoi ca epidemiolog la Spitalul Județean de Urgență Vaslui, până în 2007, și Spitalul Municipal Huși, până în 2009, ca apoi să mai lucreze doi ani la Spitalul clinic de copii „Sfânta Maria Iași” (2009-2011), când se retrage definitiv la respectabila vârstă de 87 de ani, după o carieră de 65 ani, ceea ce reprezintă o longevitate absolută în domeniu. Și aici prestația sa a fost una de excepție, fiecare acțiune a sa punea în evidență o imensă experiență practică și științifică pusă în slujba sănătății publice, cu aceeași dăruire și intransigență din totdeuna. Nu pot să nu semnalez una dintre ultimele sale isprăvi epidemiologice, din 2002, când, în două săptâmâni, a reușit să stingă patru focare de rujeolă la Vaslui, Bârlad și județul Suceava (Siret și Zamostea) aspect care l-am adus ulterior la cunoștința ministrului Sănătății de atunci ca modalitate de lucru în focar (pentru că epidemia continua așa cum continuă și astăzi) dar, ca de obicei, a fost trecut la „și altele” așa cum fac și astăzi autoritățile noastre sanitare atotștiutoare.
Aveam să descopăr la domnia sa un tezaur de experiență consemnată cu grijă de-a lungul anilor, care cred că ar fi foarte instructivă pentru medici în general și epidemiologi, infecționiști și microbiologi în special, dar mai ales pentru istoria medicinei, pentru că această luptă doctorul Buzdugan a cîștigat-o prin implicare directă și dăruire, și nu prin constituirea a tot felul de structuri guvernamentale, comitete științifice, grupuri de comunicare strategică (?), implicări politice și media neavenite, jocuri de imagine și vedete medicale de circumstanță, servicii de terapie intensivă populate de figuri bizare și măsuri haotice menite să tulbure viața socială, dar și să inducă o stare de panică generalizată în ideea diabolică de a paraliza viața economică și socială. S-a implicat direct, fără reclamă și jocuri de imagine, așa cum bună parte din generația lui a făcut-o, rezolvând problemele punctual și eficient, conform cutumelor clasice pe care generația actuală ar trebui să le cunoască, sau să le învețe, pentru că sunt rezultatul unor îndelungi experiențe istorice, dureroase și nu rareori dezastruoase.
Dumnezeu i-a îngăduit încă nouă ani de viață, în care să-și așeze gândurile și activitatea într-o carte pe care m-am angajat să vadă lumina tiparului cât de curând, așa încât posteritatea să înțeleagă adevăratul rost al celui care trebuie să vegheze asupra sănătății publice, pe care trebuie să o apere cu decență, devotament și dăruire, așa cum doctorul Ion Buzdugan a făcut-o întreaga lui viață.
Acum, la o vârstă venerabilă, doctorul Ion Buzdugan părăsește lumea noastră zbuciumată pentru o lume poate mai bună, dar cu siguranță cu sentimentul înălțător al datoriei împlinite. M-aș fi așteptat astăzi ca instituții și structuri pe care le-a servit cu devoțiune, precum Institutul de Igienă și Sănătate Publică Iași, Laboratorul de microbiologie al aceluiași institut, Institutul de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” Iași, Institutul Național de Sănătate Publică din București, Direcțiile de Sănătate Publică și Inspectoratele Sanitare de Stat, sau Direcțiile de Medicină Preventivă din Iași, Suceava, Botoșani, Bacău, Neamț Vrancea, Galați să-i fi adus omagiul lor, ceea ce nu s-a întâmplat. Așa încât, cei puțini care i-am fost alături pe acest ultim drum, să-i dorim ca bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-l răsplătească pentru tot binele pe care l-a făptuit semenilor săi pe pământ.
• Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
