(o evocare din perspectivã medicalã)
«Stim cã prin moartea martirilor Tara cîstigã pe verticalã o transcen dentã, o demnitate, o aureolã mântuitoare la Judecata Mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viata celor rãmasi în veci pustiitã.» – Stefan Fay
– continuare din numãrul trecutO dovadã a respectului si pretuirii pentru activitatea Misiunii Militare Franceze a fost si faptul cã, la intrarea triumfalã a Casei Regale si Armatei in Bucuresti, la sfarsitul rãzboiului, generalul Berthelot defila in dreapta regelui Ferdinand. Recunoasterea meritelor generalului Berthelot si a sacrificiilor Misiunii Militare Franceze se vor concretiza prin numeroase decoratii acordate, titlului de cetãtean de onoare al Romaniei, membru de onoare al Academiei Romane, o mosie pe teritoriul comunei Unirea, din judetul Hunedoara (pe care generalul o va dona Academiei Romane), comunã care, in 2001, va primi numele de comuna General Berthelot. Din nefericire, pacea de la Buftea va intrerupe activitatea Misiunii Militare Franceze, pe data de 9 martie 1918 nevoitã fiind sã se retragã. Va ajunge la Paris dupã douã luni de peregrinãri prin Rusia sovieticã. Cu generalul Berthelot, istoria noastrã se va reintalni curand, pentru cã el, in fruntea armatelor aliate, va face jonctiunea cu trupele romane la inceputul lunii noiembrie 1918 si va elibera teritoriul ocupat de germani si aliatii lor in 1916. Mai mult, va conduce o a doua Misiune Militarã Francezã in tara noastrã, in perioada 1 octombrie 19184 martie 1919. Regina Maria, sub al cãrei patronaj se afla serviciul sanitar al armatei, va colabora foarte strans cu Misiunea Sanitarã, starnind admiratia contemporanilor pentru abnegatia de care dãdea dovadã, expunandu-se fãrã fricã celor mai mari riscuri. ‘Din zori panã in amurg umblam printre ei, pretutindeni pe unde ar fi fost, prin orice murdãrie sau pericol de infectie. Niciodatã nu mi-am astupat urechile la un strigãt de ajutor’, iar Argetoianu, in memoriile sale, spunea cu admiratie: ‘Se poate afirma cã, in rãstimpul pribegiei noastre, Regina Maria a intrupat frumos aspiratiile cele mai inalte ale constiintei romanesti’. Va rãsplãti, la randul ei, curajul si dãruirea corpului medico-sanitar prin conferirea medaliei ‘Crucea Reginei Maria’.
Drama populatiei în teritoriile aflate sub ocupatie
Dacã in Moldova situatia medicosanitarã ajunsese sã fie sub control, nu acelasi lucru se poate spune despre situatia din teritoriile ocupate de germani, bulgari si otomani. Aici, epidemia de tifos exantematec bantuia cu violentã printre bãstinasi, pentru cã sub aspect medico-sanitar germanii se limitau doar la stricta supraveghere a propriilor trupe. Populatia romaneascã a fost lipsitã in totalitate de orice asistentã medicalã. Mai mult, toate spitalele rurale destinate asistentei spitalicesti pentru populatia din mediul rural au fost demontate si sistematic mutate. O mãrturie zguduitoare a jertfei populatiei din zonele ocupate de trupele germane si bulgare ne-o lasã tanãrul medic chirurg american John Breckinbridge Bayne, care, de-a lungul a 400 file de jurnal, descrie jaful, furturile, rechizitiile, confiscãrile de bunuri, lipsurilor de tot felul, restrictii si obligatii, lipsa asistentei medicale a populatiei si multe alte neajunsuri impuse de un regim de ocupatie a cãrui du ritate mergea panã la barbarie. Acest jurnal va constitui subiectul cãrtii lui Ernest Latham, ‘Un Destin ciudat, John Breckinbridge Bayne, un medic american pe frontul romanesc (1916-1919)’ (Ed. Vremea, 2016), in care este descrisã odiseea romaneascã a doctorului Bayne, un medic care se dedicã trup si suflet cauzei sãnãtãtii populatiei din zonele ocupate. Remarcabilã este atitudinea sa dupã retragerea trupelor romane, cand, rãmas singurul medic in Spitalul Militar Regina Elisabeta, va incropi din cei rãmasiangajati ai spitalului si administratiei si un grup de doamne voluntaredouã echipe cu care spitalul putea sã-si continuie activitatea, uzand de statutul sãu de cetãtean american, stat cu care Germania nu era in rãzboi. În amintirile sale, un cuvant deosebit de mãgulitor are pentru doam nele voluntare si nu numai, care au rãmas la datorie: ‘Pe umerii lor avea sã cadã o mare sarcinã, iar povestea dãruirii lor, a renuntãrii de sine, a curajului inscrie o paginã strãlucitã in istoria Romaniei. La chemarea tãrii, ele au venit pe front si, pentru mine, colaborarea cu ele a fost un privilegiu profund inspirator’. O mãrturie importantã privind profilul acestui om vine din partea unui ostas pe care l-a ingrijit la Spitalul Militar Regina Elisabeta. ‘Un om inalt si puternic, frumos si elegant, simpatic, plin de viatã si bunãtate. Nu stia altã limbã decat limba tãrii sale. Îl vedeam stand in sala de operatii uneori panã la miezul noptii, incins si transpirat, muncind din greu fãrã incetare, fiindcã rãnitii erau adusi in numãr tot mai mare, si pe multi i-a intors din pragul mortii. Cat de multi din ostasii nostri sfartecati in luptã au rãmas in viatã datoritã lui (…). Multi rãniti il rugau si chiar insistau sã le amputeze mana sau piciorul ca sã nu mai sufere, dar el a fãcut putine amputãri, incercand, pe cat posibil, sã vindece, nu sã amputeze’. Va reusi sã mentinã spitalul in functiune panã in 1917, cand SUA declarã rãzboi Puterilor Centrale si devine automat prizonier de rãzboi. Chiar si atunci cand va avea acest statut de prizonier, germanii ii vor permite totusi sã lucreze ca medic in mediul rural, unde se va lupta cu epidemiile de tifos exantematic, malarie si holerã, de care el in susi se va imbolnãvi si va suferi timp de cateva sãptãmani. Dupã o scurtã vizitã in America, va reveni in Romania cu Misiunea Crucii Rosii Americane, in cadrul cãreia va construi un Spital Mobil la VoinestiIalomita, ce va deservi 42 de sate, concomitent cu actiuni filantropice de anvergurã pentru o populatie suferindã, epuizatã de rãzboi, foamete si molime. Epidemia de tifos continua pe tot teritoriul aflat sub ocupatie. Chiar si in Bucuresti, unde trupele de ocupatie au luat mãsuri severe de preventie (doar pentru ele, n.n.), scãpand astfel de molimã, epidemia continua sã facã victime in populatia autohtonã cu aceeasi intensitate. Situatia va continua panã in noiembrie 1918, cand trupele germane au fost alungate de Armata Francezã de Orient, venitã de la Salonic, comandatã de nimeni altul decat generalul Henri Mathias Berthelot, fostul comandant al Misiunii Militare Franceze, moment in care mãsurile sanitare se vor impune cu rigurozitate pentru sãvilirea epidemiei. Din aceastã atitudine inumanã a nemtilor (o adevãratã tragedie, la care cotropitorii asistau pasivi si cu satisfactie), savantul Ioan Cantacuzino va trage totusi concluzii stiintifice cand spune: ‘Acest procedeu inuman al germanilor fatã de populatia romaneascã comportã totusi lectii practice si demonstreazã cat de eficiente sunt metodele de profilaxie rationale, aplicate cu strictete in plin focar epidemic; in timp ce locuitorii din Bucuresti plãteau bolii un greu tribut, trupele germane, despãduchiate cu grijã si tinute departe de orice contact, au rãmas aproape neatinse de infectie’. Însusi Nicolae Iorga, referindu-se la barbaria germanã, intr-un articol intitulat ‘De ce omoarã copiii’ (Neamul Romanesc, 22 septembrie, 1916) gãseste urmãtoarea explicatie: ‘În dorinta lor de a fi stãpani, recurg la un rasism sãlbatic: zi de zi (romanii, n.n.) sã are, sã semene, sã culeagã, sã care, sã sape, sã taie, sã invartã, sã asude, sã sangereze pentru rasa nobilã, pentru supraoameni, pentru zei. Sclavii mai vechi vor fi vãtafii celorlalti. Cu totii vor fi pãstrati panã ce geniul german va gãsi masini capabile de a-i inlocui cu totul. Atunci, vor fi suprimati stiintific’. Iatã o mãrturie a epocii, care ar putea fi luatã si ca o profetie pentru ceea ce avea sã urmeze peste cateva decenii in expansionismul german, conform vechiului deziderat cuprins in sintagma ‘Drang nach osten’ ca brand al pangermanismului pe care acest popor il urmãreste incã din vremea cavalerilor teutoni.
În loc de concluzii
Importanta serviciilor sanitare in armatã este covarsitoare cand este vorba de conflicte armate sau rãzboi, pentru cã nu numai cã gestioneazã direct rezultatul dramatic al conflictului, care inseamnã vãtãmãri corporale produse de gloante, obuze, bombe, luptã corp la corp cu consecintele lor rãniri grave, mutilãri sau moarte (care si ea trebuie gestionatã), dar devine vitalã si pentru populatia civilã. Riscul enorm al epidemiilor de orice naturã, care pot izbucni oricand, se datoreazã in primul rand faptului cã starea de rãzboi creeazã conditiile necesare aparitiei si rãspandirii lor, ca sã nu mai vorbim de faptul cã scoate din luptã efective importante. Însãsi epidemia de tifos exantematic din iarna si primãvara anului 1917, care a fãcut 300.000 de victime, deopotrivã in populatia civilã si militarã, a fost apreciatã de generalul Constantin Kiritescu ca fiind echivalentã cu pierderile a 10 mari bãtãlii, iar istoria a arãtat cã, din cauza epidemiilor, au fost rãzboaie care s-au terminat inainte de a incepe sau au hotãrat rezultatul conflictului rãzboinic indiferent de tactica, dotarea sau vitejia combatantilor, ceea ce avea sã demonstreze cu asupra de mãsurã si Primul Rãzboi Mondial. Pentru Regatul Romaniei si pentru teritoriile romanesti in ansamblul lor, Primul Rãzboi Mondial a insemnat o jertfã imensã, plãtitã in egalã mãsurã de armatã si popor, de toatã suflarea romaneascã, indiferent de convingeri, apartenentã, sex, varstã, religie si chiar etnie. Jertfa a fost atat de mare, incat intrebarea ‘si cat de necesarã a fost?’ vine imediat. Rãspunsul nu poate fi decat unul foarte hotãrat: a fost mai mult decat necesarã. A fost drumul cãtre o implinire istoricã, iar Marea Unire vine ca o rãsplatã pentru Jertfa Neamului. Pentru cã ‘toamna pãtimirii noastre’, ‘tri unghiul mortii’, tributul de sange pe front, epidemiile, bolile si foametea, care au fãcut ca Romania sã piardã 3% din populatie (imediat dupã Franta, care pierde 3,6% din populatie) au fost realitãti trãite cu suferintã si durere de un popor intreg, dinlãuntrul si din afara granitelor, un adevã rat martiriu, pe care generatie dupã gene ratie trebuie sã-l cunoascã, sã-l comemoreze si sã-l cinsteascã ca pe o jertfã sfantã pe calea intregirii noastre ca Neam si Tarã.
* Valeriu Lupu doctor în stiinte medicale
Bibliografie: 1. Antoniu, Ioan N. – Organizarea si functionarea serviciului sanitar militar, Tipografia Marelui Stat Major, 1922; 2. Argetoianu, C. – Pentru cei de maine, amintiri din vremurile celor de ieri, vol. III, Buc. 1992; 3. Cantacuzino, Ioan – Lùepidemie de typhus exantematique en Roumain pendant la derniere Guerre, Societe de pathologie exotique, Paris, 1920; 4. Drang nach Osten – German History, Enciclopedia Britanicã, 1998; 5. Dumitriu, Petru – Cronica de familie, Ed. ESPLA, Buc. 1956; 6. Giurcã, Ion – Generalul Henri Mathias Berthelot – 150 de ani de la nastere, Gandirea Militarã Romanã, nr. 6/2011; 7. Iorga, Nicolae – De ce ne omoarã copiii, Neamul Romanesc, 22 sept. 1916; 8. Kiritescu, Constantin – Istoria Rãzboiului pentru intregirea Neamului, 1916-1919, Ed. Stiintificã si Enciclopedicã, Buc. 1989; 9. Lupu, Valeriu – Nicolae C. Paulescu – intre stiinta vietii si metafizica existentei, Ed. TipoMoldova, 2016; 10. Natham, Ernest – Un destin ciudat, J. Breckenridge Bayne, un american pe frontul Romanesc 1916-1919, Ed. Vremea, Buc. 2016; 11. Paulescu, Nicolae C. – Sinagoga si Biserica, fatã cu pacificarea omenirii, Tipografia Steaua Bucuresti, vol I, 1923; 12. Regina Maria – Povestea vietii mele, vol. III, Ed. Moldova, Iasi, 1991; 13. Rosetti, Radu – Mãrturisiri (1914- 1919), Ed. Modelom, Buc. 1997; 14. Stoica, Leontin – Serviciul Sanitar al Armatei Romane 1914-1919, Tezã Doctorat, Chisinãu, 2012; 15. Stefãnescu, Galati I. – Amintiri din rãzboi, Ed. Vatra Romaneascã, 1922.
