„Acum sunt bine, sunt sublocotenent si plec din nou sã caut glontul pe care va scrie glorie, sau… moarte pentru Tarã” Ecaterina Teodoroiu
În vremuri de restriste, de care poporul nostru a avut parte cu asupra de mãsurã in istoria sa multimilenarã, apar personalitãti de o asemenea anvergurã, incat reusesc prin devotamentul lor, prin dãruirea si identificarea lor cu aspiratiile cele mai intime ale poporului nostru, sã intruchipeze un ideal, o sperantã si cel mai adesea perspectiva unui viitor mai bun. Pentru Regatul Romaniei si pentru aspiratiile romanilor de a se regãsi in granitele unui stat puternic, Primul Rãzboi Mondial pãrea sã fie oportunitatea istoricã cea mai potrivitã in implinirea acestui vis din totdeauna. Declinul Imperiului Otoman care agoniza, miscãrile nationale care cãpãtau amploare si zguduiau din temelii Imperiul Austroungar, miscarea bolsevicã care zguduia la randul ei imensitatea Imperiului Tarist, pãreau un prilej favorabil implinirii idealului nostru national, al Unirii si Reintregirii Neamului. Pe de altã parte, succesul militar din campania celui de al II-lea Rãzboi Balcanic, cand armata romanã, sub comanda generalului Alexandru Averescu, ajunge la Sofia, ca si relatiile casei regale a Romaniei cu cele ale Greciei, Serbiei si Austriei (prin cãsãtoria celor trei fiice ale Regelui Ferdinand), alimentau aceleasi sperante de implinire a idealului national. Perceptia acestei realitãti era insã diferitã in societatea romaneascã, profund divizatã intre cele douã optiuni: in a fi de partea Antantei – care promitea reintregirea Romaniei (mai putin Rusia), sau de partea Puterilor Centrale, cu care Regatul Romaniei avea un tratat incã din 1883. Însãsi Casa Regalã era divizatã, avand in vedere originea germanã a Domnitorului si originea anglorusã a Reginei Maria, care incerca sã-si impunã punctul ei de vedere antantofil. Moartea regelui Carol I si urcarea pe tron a Regelui Ferdinand la data de 11 octombrie 1914, va adanci si mai mult aceastã crizã, soldatã panã la urmã cu declaratia de neutralitate care practic punea stavilã oricãrei impliniri istorice pe care romanii o asteptau. Idealul Unirii pãrea mai aproape ca oricand in 1916, cand conflictul dintre cele douã aliante europene (Antanta si Puterile Centrale) intrase intr-o fazã de rãzboi de pozitii si fiecare tabãrã era in cãutare de aliati. De aceea declaratia de rãzboi impotriva Austroungariei va starni un entuziasm popular de nedescris, validat si de primele victorii ale Armatelor I-a, a II-a si a IV-a pe teritoriul Ardealului. Replica Puterilor Centrale a fost de o duritate greu de imaginat, dizlocand pentru frontul romanesc cele mai bune unitãti germane si aliate in ideea exterminãrii acestui popor, la care se asociau vecinii nostri de la sud care nu puteau uita umilinta celui de al II-lea Rãzboi Balcanic. Dezastrul care a urmat, prin pierderea a 76,3% din teritoriul tãrii, retragerea armatelor din sud, vest si nord insotite de valurile de refugiati cãtre Moldova, represaliile de nedescris in teritoriile ocupate (mai ales in Transilvania si Oltenia) urmatã de ‘toamna pãtimirii noastre’, restrangerea statului la dimensiunea ‘triunghiului mortii’, epidemia de tifos exantematic si degringolada care cuprinsese trupele rusesti dupã revolutia bolsevicã, au creat o imagine cataclismicã pentru tarã si popor, in care speranta nu-si mai avea locul, indoiala si suspiciunea planau asupra oricui, viata si moartea erau la mana hazardului si totul pãrea fãrã viitor. În asemenea perioade de deznãdejde, pe care cu ipocrizie, dacã nu de-a dreptul cu cinism, unii istorici afirmã cã ‘istoria este cea mai frumoasã poveste’, cand de fapt este o tragedie in care nimic din ceea ce ar trebui sã insemne normalitate nu mai functioneazã, poporul deznãdãjduit cautã cu infrigurare un reazãm, o razã de sperantã care sã-l reprezinte in tot ceea ce el nãzuieste. În acele vremuri tragice, aceastã sperantã va fi intruchipatã de trei personalitãti care aveau sã devinã idoli nationali, ai armatei si poporului in suferintã. Este vorba de Ecaterina Teodoroiu, supranumitã ‘Eroina Neamului’ sau ‘Eroina de la Jiu’, Regina Maria, supranumitã ‘Mama Rãnitilor’, ‘Regina soldat’ sau ‘Regina Idealului National’, si generalul Alexandru Averescu, supranumit ‘Tatãl armatei’, ‘Taica tãranilor’ sau ‘Eroul de la Mãrãsti si Oituz’. Cateva trãsãturi comune ii vor reuni pe acesti oameni care, prin dãruirea lor exemplarã, vor deveni idolii unei natiuni ajunsã la disperare: – un curaj iesit din comun, panã la uitarea de sine, in a se expune unor pericole sau in a infrunta situatiile cele mai riscante, chiar in linia intai, in transee sau printre bolnavi si rãniti, – apropierea neingrãditã fatã de om, de suferinta si durerea lui, de necazurile lui, imbãrbãtandu-l si ridicandu-i moralul panã la sperantã, – optimismul si increderea pe care o iradiau in jur, alimentand convingãtor speranta intr-o Romanie Mare si liberã care negresit va veni, – si mai presus de toate, puterea exemplului personal. Aceste trãsãturi si multe altele de aceeasi noblete le vom regãsi la fiecare, indiferent de greutãtile momentului, de disperarea situatiei si de lipsa de perspectivã care lesne pot cuprinde si dobori un om obisnuit. Ecaterina Teodoroiu ‘Înainte bãieti, nu vã lãsati, sunteti cu mine’ În cãutarea glontului, ‘Eroina de la Jiu’, sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, va mãrsãlui vitejeste in fruntea plutonului sãu, impreunã cu divizia a 11-a din care fãcea parte, comandatã de generalul Ernest Brosteanu, spre zona Vrancei, unde aveau sã aibã loc glorioasele bãtãlii de la Mãrãsti si Oituz. Olteancã prin nastere, Ecaterina Teodoroiu vede lumina zilei pe 14 ianuarie 1894 intr-o familie de invãtãtor cu opt copii (cinci bãieti si trei fete), in comuna gorjanã Vãdeni, pe numele ei adevãrat Cãtãlina Vasile Toderoiu. La scoala primarã din Vãdeni va fi inmatriculatã cu numele consacrat in istorie, Ecaterina Teodoroiu. Dupã absolvirea scolii romano-germane din Targu Jiu, va continua studiile liceale la Bucuresti, pregãtindu-se pentru a deveni invãtãtoare, dar va sfarsi prin a se pregãti ca infirmierã, perioadã in care se inroleazã in randul cercetasilor din cohorta ‘Pãstorul Bucur’ din Bucuresti, iar la mobilizarea din vara anului 1916 se va fi inrola in cohorta ‘Domnul Tudor’ din Targu Jiu. Dand dovadã de dãruire, angajare si devotament in calitatea sa de cercetasã, va fi chematã la Bucuresti de Regina Maria, intalnire care o va marca profund, mai ales prin legãtura de suflet ce se va realiza in iarna anului 1916 si vara anului 1917. Hotãrarea de a lupta pe front o va lua dupã dezastrul care s-a abãtut asupra familiei sale, cand, tatãl sãu, sublocotenent in rezervã in regimentul 18 Gorj, cade prizonier, doi frati ofiteri in regimentul 7 Cãlãrasi, respectiv regimentul 5 Vanãtori cad pe campul de onoare si ultimul frate, Nicolae, sergent in compania 8-a a regimentului 18 Gorj, pe care-l insotea cu compania lui in calitate de cercetasã si infirmierã, cade lovit de un obuz dupã o intrevedere in care Ecaterina ii adusese ceva de ale gurii. ‘În ciuda interdictiei de a activa pe linia frontului – isi aminteste cãpitanul Liviu Teiusanu, fost comandant al Legiunii de Cercetasi -, Ecaterina a continuat sã rãmanã in linia intai, a imbrãcat o manta soldãteascã, capelã, ranitã si o puscã gãsitã pe camp, pe care o va purta cu sine chiar si in spital. Aceste mãrturii sunt intãrite de sergentul Safta Pavel din compania de mitraliere a aceluiasi regiment pe timpul retragerii spre Moldova. Hotãrarea nestrãmutatã de a lupta cu arma in manã o gãsim intr-o scrisoare adresatã comandantului diviziei a 11-a in care isi motiva gestul prin ‘faptul cã am fost rãnitã in luptã de un dusman care mi-a desfiintat familia si totodatã exprimandu-vã curãtenia sentimentelor mele de romancã care vrea cu arma in manã sã-si dezrobeascã coltul de patrie cotropit’. Faptele o indreptãteau intr-adevãr, pentru cã botezul focului il primise deja in bãtãlia de la Podul Jiului cand populatia civilã a orasului, jandarmii si fortele de ordine ale orasului au reusit sã impiedice pãtrunderea in oras a trupelor germane. O gãsim aici in calitate de luptãtoare, cercetasã si infirmierã. Din data de 7 octombrie 1916 (dupã pierderea fratelui sãu Nicolae), va lupta efectiv in transee. Documentele consemneazã curajul, sangele rece si spiritul de sacrificiu de care dãdea dovadã Ecaterina, intre care consemnãm douã momente extrem de relevante. Pe 18 octombrie 1916, la Bumbesti, cade prizonierã, dar reuseste sã impuste santinela cu un pistol ascuns in san si, desi rãnitã de douã gloante trase asupra ei, ajunge la companie si dezvãluie pozitia inamicului. Pe data de 6 noiembrie 1916, compania a 8-a comandatã de locotenent Gheorghe Ghiorghitoiu in timp ce se afla in mars spre comuna gorjanã Rãsina, este incercuitã de inamic. Ecaterina rãspunde in nemteste somatiei inamicului si impuscã cativa inamici, ceea ce va crea confuzie in randul acestuia, timp in care reuseste sã se salveze impreunã cu 15 soldati si comandantul companiei. Nouã zile mai tarziu, este rãnitã de un obuz la ambele picioare si coapsã, in luptele de la Bãrbãtesti – Filiasi. Pe toatã perioada retragerii spre Moldova, va fi spitalizatã la Craiova, Bucuresti si Iasi. La Spitalul ‘Regina Maria’ din Iasi, unde fusese trimisã de Spitalul ‘Dimitrie Drãghici’ din Vaslui, pentru cã gloriosul regiment 18 Gorj a fost incartiruit aici, il va cunoaste pe sublocotenentul Gheorghe Mãnoiu comandantul companiei a 7-a din regimentul 43/59, cãruia-i va cere protectie si ajutor pentru a continua lupta pe front. Va reusi sã obtinã doar dreptul de a ingriji rãnitii si bolnavii ca infirmierã in perioada de refacere a Diviziei a 11-a incartiruitã in localitãtile vasluiene Dãnesti si Codãiesti. Prin relatia cu Regina Maria, va reusi sã obtinã sare si tigãri, precum si alte lucruri trebuincioase soldatilor, iar prin atitudine si comportament, prin abnegatie si devotament, prin dãruire si spirit de sacrificiu, va starni admiratia comandantilor si soldatilor, fiind citatã si prezentatã soldatilor ‘ca un frumos exemplu de bravurã militarã’. Darzenia si cinstea acestei fecioare l-a determinat pe generalul Ernest Brosteanu (comandantul diviziei) sã dispunã printr-un ordin de zi ‘veti binevoi a cunoaste cã domnisoara cercetasã Ecaterina Teodoroiu e autorizatã a-si continua serviciul ce indeplineste la Compania a 7-a comandatã de sublocotenentul Gheorghe Mãnoiu, va fi consideratã si tratatã cu cea mai mare ingrijire, astfel cum meritã un suflet nobil, cinstit, demn si plin de sentimentul de sacrificiu al domniei sale’. Recunoasterea oficialã avea sã vinã curand, prin decorarea cu medalia de aur ‘Virtutea cercetãseascã’, motivatã prin faptul cã ‘Ecaterina Teodoroiu a fost o domnisoarã corectã, a dat dovadã de mult curaj, abnegatie panã la deznãdejde, iubire familialã, in plus convingerea indeplinirii legii cercetasilor meritand toatã admiratia acestei Jeanne dùArc a noastrã’. Va primi, de asemenea, medalia de rãzboi ‘Virtutea Militarã’ clasa a IIa ‘pentru vitejie si devotament pe campul de luptã; s-a distins in luptele Regimentului 18 Infanterie din 16 octombrie panã in 6 noiembrie 1916, dand probe de vãditã vitejie panã a fost rãnitã de un obuz la ambele picioare in apropiere de Filiasi’. Prin decret regal, va fi ridicatã la gradul de sublocotenent al Armatei Romane, intrand astfel in corpul ofiteresc la comanda unui pluton de infanterie din compania 7-a a regimentului 43/58 infanterie comandat de colonelul Constantin Pomponiu, care isi va aminti de relatia Ecaterinei cu Regina Maria de care beneficia tot regimentul, dar mai ales de darzenia si comportamentul ei in fruntea plutonului pe care il comanda: ‘pãrea neobositã, desi purta carabinã, 160 de gloante, grenade de manã si ranitã’. În data de 4 august, pleacã pe front: ‘acum sunt bine, sunt sublocotenent si plec din nou sã caut glontul pe care scrie glorie, sau… moarte pentru Tarã’ Si l-a gãsit. Si nu unul, ci douã, care i-au strãpuns pieptul ei viteaz din care slobozea cu incrancenare indemnul cãtre camarazi: ‘Înainte, bãieti, nu vã lãsati, sunteti cu mine’. Era strigãtul pãmantului strãmosesc, era strigãtul strãmosilor neamului, era strigãtul unui popor care se gãsea in cea mai nãprasnicã cumpãnã a existentei sale, dincolo de care nu putea fi decat glorie sau moarte. Pentru cã, in caz de infrangere, perspectiva nu putea fi decat disparitia statului roman, inrobirea poporului care deja era efectivã pe 76,3% din suprafata regatului, rapturi teritoriale, exilul si dizolvarea Casei Regale, dizolvarea guvernului si a tuturor institutiilor statului. Bunã parte din aceste perspective sumbre vor fi incluse in armistitiul de la Focsani din noiembrie 1917 si, mai apoi, in ‘pacea punicã’ de la Buftea, din aprilie 1918. Asa incat pentru o armatã, pentru un popor si pentru un stat, altã alternativã nu exista, decat glorie sau moarte. Si gloria a venit prin eroicele lupte din vara anului 1917, cand soldatul roman a surprins lumea prin vitejia sa izvoratã din deznãdejdea mortii. Rugatã sã rãmanã la infirmerie, Ecaterina Teodoroiu va rãspunde simplu: ‘nu pot lãsa plutonul pe care l-am instruit, voi trece la Crucea Rosie dupã ce voi obtine o biruintã cu plutonul meu’. Pe data de 20 august 1917, ocupã pozitie pe Dealul Secului din Vrancea, in apropiere de localitatea Muncelu. Pe 22 august, dupã un atac prin surprindere al inamicului cu mitraliere, grenade de manã si bombardament de transee, generalul Ernest Brosteanu nota: ‘la ora 21.30, atacul a fost pe deplin respins producand pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de manã si baraj de artilerie. În aceastã luptã, am pierdut pe eroina noastrã, cercetasa Ecaterina Teodoroiu, care a cãzut vitejeste in capul plutonului, inbãrbãtandu-si soldatii’. Va fi inmormantatã cu paradã militarã in Valea Zãbrãuciorului, cu o cruce mare de stejar la cãpãtai din partea comandamentului diviziei a 11-a. ‘Lipsitã de orice trufie, de orice desartã ambitie, numai din dragostea de a apãra pãmantul Tãrii acesteia cotropitã de dusman, Ecaterina Teodoroiu a fost la inãltimea celor mai viteji apãrãtori ai tãrii sale si i-a intrecut prin puterea cu care infrangand slãbiciunea femeiascã a stiut sã dovedeascã vigoarea bãrbãteascã de trup si suflet si calitãtile intregi ale unui ostas indrãznet. Aceea care prin vitejia ei comunicativã a murit in clipa in care se descoperea spre a-si indemna ostasii cu vorbele – inainte, bãieti, nu vã lãsati, sunteti cu mine – are drept din clipa aceea la cinstirea vesnicã a unui neam neuitat de camarazi’, suna ordinul de zi nr 1/23 august 1917 al Regimentului 43/58 comandat de colonelul Constantin Pomponiu. Va fi reinhumatã, patru ani mai tarziu, intr-un cavou special din fata Primãriei Targu Jiu, deasupra cãruia strãjuieste statuia eroinei. Cortegiul funerar va insemna un vagon special, impodobit cu flori si verdeatã, intampinat cu onoruri militare si ceremonii in principalele orase; Focsani, Ramnicu Sãrat, Bucuresti, Craiova, Targu jiu. Natiunea isi cinstea eroina, poporul isi venera idolul – simbolul curajului si vitejiei. Pentru cã, intr-adevãr, Ecaterina Teodoroiu a fost si rãmane un exemplu de curaj, demnitate, dãruire, mandrie nationalã si dragoste de Neam si Tarã.
– continuare în numarul viitor –
* Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale
