Cu exceptia interdictiilor de a lucra, ce pot fi întâlnite frecvent si în cazul altor sãrbãtori, o notã dominantã a sãrbãtorii o constituie prezenta patronului justitiar Ignatie, care pedepseste cu asprime si fãrã potrivnicie pe cei ce nu respectã sãrbãtoarea. Ignatul porcilor, Inãtoarea sau Crãciunul tiganilor este cu sigurantã una dintre cele mai mari sãrbãtori de iarnã ale lunii decembrie, în care demonismul ritualic devine o certitudine. Reminiscentele ei, cu multiple detalii, pãstrate pânã în ziua noastrã, voalatã prin unele locuri de latura gastronomicã sau spectacularã, face din ziua de Ignat încã o datã dovadã a validitãtii sãrbãtorilor pãgâne în calendarul popular al tãranului român. Acum începe perioada sãrbãtorilor de iarnã, care impune interdictii specifice ale torsului si spãlatului.
Se povesteste despre acest dumnezeiesc Ignatie, de Dumnezeu purtãtorul, pe vremea când era încã prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vietuia în acea vreme cu oamenii pe pãmânt si învãta pe popoare despre împãrãtia lui Dumnezeu; atunci si pãrintii acestui prunc, stând acolo Sf. Mc. Ignatie Teoforul aproape în popor si ascultând cuvintele cele dumnezeiesti care ieseau din gura Mântuitorului, si având cu dânsii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dânsii si, chemând la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc si, cuprinzându-l, l-a luat pe mâini, zicând: „De nu vã veti întoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra în împãrãtia cerului; si cine va primi pe un copil ca acesta în numele meu, pe mine mã primestea. Pentru aceasta s-a numit sfântul Ignatie purtãtor de Dumnezeu, cã a fost purtat de mâinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtãtor de Dumnezeu si pentru aceasta cã el purta pe Dumnezeu în inima si în gura sa, fiind vas ales, asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor si împãratilor. În popor se povesteste cã Sf. Ignat este sfântul fãrã de cruce si fãrã de copii pânã la adânci bãtrânete. Dar abia atunci însã nevasta îi rãmâne grea, fãrã ca el sã stie. Fiind sãrac lipit, n-avea nici porc de Crãciun. Dar într-una din zile se întâlneste cu un strãin care ducea în târg o turmã de porci. Sf. Ignat îl întrebã cu cât vinde unul. Strãinul îi fãgãdui pe toti, numai cu conditia sã-i dea aceea ce el nu va sti ce are acasã. Era vorba de copilul din femeie, cãci strãinul se spune cã ar fi fost însusi diavolul. Sfântul a primit bucuros, cãci nu credea cã acasã sã aibã ceva despre care sã n-aibã deloc cunostintã. Cu aceastã învoire, ei se despãrtirã. Nu trecu mult, si Dumnezeu veni acasã la Ignat si îl certã pentru fapta ce fãcuse. Când sfântul auzi cã e vorba de copil, începu a se jeli cu toatã durerea sufletului, iar Domnul, vãzându-l, îl mângâie si îi promise cã-l va mântui. Seara, veni diavolul sã-si ia plata. Dar, ajutat de bunul Dumnezeu, reuseste sã pãcãleascã pe diavol, si astfel sã pãstreze copilul. Sf. Ignat e vestitorul Nasterii. Se tine pentru cã Nãscãtoarea de Dumnezeu a simtit prima oarã sarcina. Traditia popularã vorbeste cã Sf. Ignat ar fi fost frate cu Mos Crãciun. Pentru credinta lui în viitorul împãrat al lumii, pãgânii i-au tãiat mâinile de la încheieturi. Plângându-se cãtre Maica Domnului, când ea nãscuse pe Iisus în iesle, aceasta i-a spus sã-si spele boantele în scalda copilului. Ascultând-o, i-au crescut mâinile la loc. Sf. Ignat a venit la usa unui bãtrân si i-a spus cã dupã el vine si mosu-sãu Crãciun cu barba albã, sã taie tot omul câte un porc pentru copii. De aici în traditia noastrã popularã obiceiul ca în aceastã zi alt nimic sã nu facã oamenii decât sã-si taie fiecare câte un porc de ziua de Ignat. În trecutul îndepãrtat, se spune cã ar fi cerut jertfe umane; sacrificiul a fost înlocuit treptat cu cel animal (porcii sau gãinile, de preferat negre, fiind vorba de un patron al porcilor si al pãsãrilor), în unele cazuri fiind suficient chiar si un simulacru. În popor se spune cã cine nu taie porc sã taie cel putin o pasãre, sã întepe creasta de la o gãinã neagrã, ca sã dea sângele. E bine sã se vadã sânge în ziua de Ignat, cã numai asa casa si familia va fi feritã de boli. Sf. Ignat este sfântul care vindecã porcii de boalã grea, aratã si le spune porcilor cã au sã moarã si totodatã le ia sufletele. Sacrificiul ritual, instituit exemplar chiar de cãtre sfânt, este sustinut atât de obiceiul „pomana porculuia si implicit consumul ritualic al jertfei, cât si de credintele care justificã ritualul prin perpetuarea speciei animalului de sacrificiu. Prin unele zone ale tãrii, în aceastã zi erau sacrificati doar porcii negri, de la care se opreste sânge amestecat cu fãinã de mei si fiere, pentru vindecarea bolilor si a frigurilor, dar si pentru obtinerea de remedii magice, în timp ce jertfa sacramentalã se aducea mai târziu, în ajunul Crãciunului sau în functie de zonã, dupã Crãciun. În unele locuri, în aceastã zi (uneori chiar în ziua de Crãciun) sunt tãiati porcii, si nu în timpul postului, ca nu cumva sã se spurce vreun vas sau vreun blid cu carne de porc, si astfel sã se spurce cu de frupt si cei din casã. La tãiere nu trebuie sã stea în preajmã nimeni din cei care sunt milosi din fire, cãci se crede cã porcul moare cu greutate iar carnea unui asemenea porc nu va fi bunã. Când se înjunghie porcul, cel ce-l taie, precum si cei din jurul lui îsi fac cruce cu sânge, ca sã fie sãnãtosi si rosii peste an. Ca sã nu se stingã sãmânta porcilor, gospodina smulge pãrul de coama porcului, care, dupã ce este înmuiat în sânge, se pãstreazã. Cine vrea sã stie greutatea unui porc, sã-i cântãreascã numai capul; restul de carne va fi de zece ori mai greu decât capul. Porcii care se taie la Ignat, dupã ce se pârlesc, se cresteazã mai întâi la ceafã, ca o cruce, apoi se presarã sare, ca sã fie carnea lor primitã de Dumnezeu, când va da din ea de pomanã, si sã nu se strice. La Ignat, când se taie porcii, se bagã mai întâi cãpãtîna în casã, cu râtul înainte, ca sã meargã treaba bine si sã aibã parte de porci buni pentru anul viitor. Prin unele pãrti, lucrul este îngãduit numai dupã ce femeia a vãzut sânge de orice soi de vietate, ori sânge de porc negru. Traditia popularã spune cã în noaptea dinspre Ignat porcii ar visa mãrgele rosii la gât si cutit. Porcul care n-a fost tãiat în ziua de Ignat nu se mai îngrasã, nu mai pune carne pe el si se spune cã ar veni lupul si-l mãnâncã din bãtãturã. Din fiecare porc tãiat în aceastã zi i se dãruieste Sf. Ignat o bucatã de carne. Ignatul este o sãrbãtoare care se tine pentru sederea clostilor pe ouã si pentru a avea noroc si la pãsãri. În aceastã zi e obiceiul ca primul bãrbat sau femeie ce vine de dimineatã în casã se pune jos pe o mânã de paie, sã cloncãneascã ca o closcã, rãmânând cu ideea cã la cãderea clostilor, ele, sã stea pe ouã si sã scoatã toate ouãle puse. Fetele, pânã nu îsi fac un semn în frunte cu sânge de porc, mai ales negru, nu lucreazã la lucrurile de casã, zicând cã li se molesesc mâinile precum carnea de porc. Cine lucreazã în aceastã zi se spune cã porcii li se vor îmbolnãvi. Femeile nu lipesc, nu cos, nu taie cu foarfecele în aceastã zi ca sã nu nascã copiii palizi si pociti iar porcii sã nu râme prin bãtãturi sau sã rupã rufele peste an. Nu e iertat femeilor care alãpteazã ca sã toarcã, sub cuvânt cã „nu se cade a ridica furca înaintea cruciia si se cade a toarce numai babele si fetele. Când s-a îmbolnãvi cineva în aceastã zi se spune cã nu mai scapã de moarte. Cine lucreazã cade în boalã de ametealã, se loveste, face bube pe fatã, se taie sau se înteapã si igneazã (face niste convulsiuni), ca porcii când se taie. Sf. Ignat e rãu de incendiu, condusi de credinta cã sfântul a fost pus pe jeratic de tortionarii pãgâni. La tãiatul porcului, dupã grosimea splinei, se prevesteste greutatea iernii. Când peste tot e una de groasã, va fi iarna tot una de grea, de la început pânã la sfârsit; dacã-i la un capãt înainte sau înapoi mai groasã, iarna va fi la început sau la sfârsit grea. De va fi mai umflatã la mijloc, si iarna va fi mai grea la mijloc. De Ignat, femeile piseazã grâu, ca sã aibã de împãrtit la Crãciun. Se fac turte, numite scutecele Domnului Hristos, pe care le mãnâncã în ajunul Crãciunului cu miere si nucã. Începând de la Ignat si sfârsind cu zilele Crãciunului, prin unele pãrti, începând cu întâia zi a Crãciunului, tinerii umblã cu turca, capra sau brezaia pânã în ziua de Anul Nou când moare ritualic turca. Sã sperãm cã aceste frumoase traditii vor mai dãinui si peste ani.
* Dan Horgan
Bibliografie:
– Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Editura Paideia, 2001.
– Arthur Gorovei – „Credinti si superstitii ale poporului român”, Editura Grai si Suflet – Cultura Nationalã”, Bucuresti, 1995.
– Cornel Dan Niculae – „Leacuri si remedii magice din Carpati. Magia si fiintele fantastice din arhaicul românesc”, Editura Electra, 2011.
– Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român”, Editura Polirom, Iasi, 1998.
– Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti”, Editura Elion, Bucuresti, 2002.
– Ion Ghinoiu – „Zile si mituri. Calendarul tãranului român 2000”, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999.
– Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români”, Dictionar, Ed. Enciclopedicã, B., 2001.
– Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românesti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Stiucã – „Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele”, vol. II, Ed. Cartea de Buzunar, 2006.
– „Proloagele de la Ohrida”, Editura Cartea Ortodoxã, 2005.
– Romulus Vulcãnescu – „Mitologie Românã”, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români”, Editura aGrai si Suflet – Culturã Nationalã”, 2001.
– Tudor Pamfile – „Mitologia românã”, Editura ALL, Bucuresti, 1997.
– „Vietile Sfintilor”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.
