„Dacã nu vom gãsi un etalon valoric cu care sã ierarhizãm pretuirea pe care o acordãm altora si nouã, lumea nu va putea face altceva decât sã continue a se scufunda în haos.” – Grigore. T. Popa
Unul din etaloanele valorice ale umanitãtii este, fãrã indoialã, familia. Din nefericire, in timpurile noastre, familia a ajuns teren de disputã intro societate in care irationalul pare sã castige teren, prin profesarea unor aberatii care nu rareori pot fi definite ca fiind contra naturii. Formulãri de tipul: ‘genul (feminin sau masculin, n.n.) nu mai este un dat biologic, ci este un construct social, prin care esti genul in care te identifici cã esti, genul pe care ti-l asumi din punct de vedere social ca rol’, par de-a dreptul halucinante pentru un om normal. Cum era si firesc, preluarea si dezvoltarea acestor aberatii nu puteau sã nu starneascã reactii din partea majoritãtii tãcute, cãreia i se asociazã, ca de obicei in momente grele, Biserica noastrã strãmoseascã si, in general, lumea crestinã. Iatã de ce o reluare a ceea ce este esential in relatia de cuplu si fundamental in definirea familiei se vãdeste mai necesarã ca niciodatã. În evolutia societãtii omenesti, familia a constituit din totdeauna structura in jurul cãreia s-a format si s-a mentinut cadrul dezvoltãrii sociale a neamului in particular si, intr-un sens mai larg, a natiunilor si popoarelor. Definitã ca microstructurã socialã bazatã pe unirea voluntarã a doi parteneri de sex opus, bãrbat si femeie (unire care are la bazã puternice resorturi biologice), prin modul cum se organizeazã (mai ales dupã aparitia copiilor), familia va constitui modelul organizãrii sociale pentru simplul fapt cã in sanul ei a apãrut o ierarhizare si o distributie foarte precisã a functiunilor, aspecte ce se vor regãsi ulterior in modul de organizare si functionare a structurilor societãtii. Notiunea de familie, in esenta ei, indiferent dacã este dupã modelul paterfamilias sau materfamilias, depãseste cu mult cadrul strict al coabitãrii dintre cei doi soti, ea presupunand automat si o implinire in timp prin copiii care in mod obisnuit rezultã din aceastã coabitare. Prin urmare, extensia familiei (mai ales prin aparitia copiilor) va determina o serie de tipuri de relatie care se creeazã in timp, astfel: pe linie directã, unde si legãturile biologice sunt si cele mai puternice, aceste relatii se realizeazã prin copii, nepoti, strãnepoti, ca si pe linie colateralã prin: frati, surori, unchi, mãtusi, nepoti si veri de diferite grade. Aceste legãturi, chiar dacã diminuã semnificativ, se extind spre cea de a treia categorie de rudenie, asa zisele rude prin incuscrire: sot – sotie, socru – soacrã, ginere – norã, cumnat – cumnatã, cuscru – cuscrã, tatã vitreg – mamã vitregã. Se adaugã acestor trei categorii cea de a patra, asa zisele rude conventionale: nasi, fini, cumetri, care lãrgesc si extind cadrul familial. Iatã cum perimetrul familial prin extensie capãtã o dimensiune socialã din ce in ce mai largã, ceea ce a fãcut ca in primele etape ale dezvoltãrii societãtii umane sã constituie nucleul organizãrii sociale prin formarea triburilor (neamurilor), gintilor, si apoi natiunilor, toate avand ca structurã de bazã familia. Ceea ce dã valoare deosebitã familiei, este faptul cã este zona existentialã in care se realizeazã continuitatea vietii. Într-adevãr familia este locul unde se deruleazã douã evenimente cruciale pentru existenta individului si a unei societãti date: nasterea » eveniment strict familial care sporeste familia; si moartea » care o descompleteazã si care, de asemenea, este un eveniment strict familial. Societatea ia act de aceste evenimente si oferã cadrul necesar desfãsurãrii lor, dar ele rãman evenimente care se consumã in familie si apartin doar familiei. Este si motivul pentru care familia a reprezentat de-a lungul vremurilor o entitate la granitele cãreia panã si legea se oprea. Dar sã vedem care sunt resorturile intime care fac din familie o adevãratã redutã prin prisma istoriei. As recurge pentru inceput la definitia familiei din perspectiva biologicã si social istoricã. Asadar, din acest punct de vedere, familia s-ar putea defini ca o microcomunitate umanã intemeiatã prin cãsãtorie, ce uneste cei doi soti de sex opus (bãrbat si femeie) si descendentii lor directi, prin relatii stranse de ordin biologic, economic, psihologic, spiritual si juridic. Dacã primele patru (biologic, economic, psihologic si spiritual) sunt subordonate unor deziderate dincolo de ratiunea umanã, ultimul aspect, si anume cel juridic, apartine socialului. De aici si atitudinea mereu schimbãtoare din partea unor sisteme sociale, ideologii, doctrine, viziuni asupra viitorului, toate insã ca roade ale experientelor sociologice de-a lungul timpului si ca efecte ale ratiunii umane care, cel putin in privinta abordãrii familiei din perspectivã socialã, s-au dovedit defectuoase. În acest context, nu este de mirare cã pentru antinationalisti sau internationalisti (de regulã oameni fãrã patrie), globalisti, sau diverse asociatii contra naturii, distrugerea familiei a fost si este o tintã, pentru cã ei stiu foarte bine cã subminand familia, submineazã temelia unei natiuni si cã astfel pot distruge natiunea insãsi. Mai mult, politicile agresive de deznationalizare si asimilare fortatã practicatã de marile imperii, miscãrile culturale care insoteau valurile migratoare (prezente si astãzi) cum ar fi: panelenismul, panslavismul, pangermanismul, comunizarea omenirii din secolul al XX-lea a cãrei fatetã actualã este globalizarea sau mondializarea, au avut si au ca tintã subminarea familiei indiferent prin ce mijloace: directe sau indirecte, vizibile sau voalate, scopul fiind mereu acelasi. Paradoxul timpurilor noastre constã in faptul cã tocmai lumea civilizatã, lovitã astãzi de o adevãratã crizã demograficã, este promotoarea acestor tendinte distructive prin incercarea de a redefini familia, cu alte cuvinte de a reinventa roata. Promotorii acestor ‘inovatii’ transmoderniste si transgenderiste fac abstractie de faptul cã persistenta familiei in timp rezultã tocmai din cele patru functii esentiale ale familiei, care se constituie in deziderate imediate sau pe termen lung, atat in evolutia omului ca individ, cat si a speciei sale ca entitate. O simplã privire asupra acestora ne va lãmuri pe deplin de ce familia a fost de-a lungul timpului o adevãratã redutã impotriva vicisitudinilor vremurilor si a chezãsie pentru supravietuirea neamurilor. Prima si cea mai importantã este functia de reproducere si perpetuare a speciei in virtutea finalitãtii pe care orice fiintã vietuitoare, inclusiv specia umanã, o are in destinul ei imanent. Oricat de emancipatã ar fi o societate sau grup social, membrii acesteia nu se pot desprinde de aceastã prioritate existentialã situatã dincolo de ratiune ce tine de destin si predestinatie, iar negarea sau eludarea acestui adevãr fundamental ar duce implicit la anihilarea societãtii sau grupului social in cauzã. Aici este locul sã subliniem faptul cã orice altã abordare a acestui adevãr fundamental nu este decat un exercitiu intelectual generator de utopii existentiale, fãrã nici un suport in realitatea concretã. Însãsi evolutia individualã se indreaptã cãtre acest deziderat existential, ilustrat cum nu se poate mai bine, de pildã, prin preocuparea adolescentului (varsta maturãrii biologice) pentru realizarea sa in plan personal, varstã la care existenta, cariera si intemeierea unei familii devine o dominantã. Acest ultim aspect nu este in fapt decat o tendintã naturalã, fireascã si chiar imperativã, bazatã pe puternice resorturi biologice, indeosebi instinctuale, pentru cã si omul, panã la urmã, este tot o fiintã vietuitoare. Celelalte trei functii ale familiei – producerea si acumularea mijloacelor de existentã – necesare familiei pentru subzistentã si dezvoltare, ceea ce face ca familia sã aibã un grad de independentã, perspectivã de emancipare, si ierarhizare in contextul social in care trãieste efectiv, functia de educatie si transmitere a experientei din generatie in generatie – in familie realizandu-se primii pasi in socializarea individului, controlul sfincterelor, insusirea limbii, traditiei si obiceiurilor, in sfarsit, armonizarea biologicului cu exigentele sociale odatã cu dezvoltarea limbajului si comportamentului elementar (cei sapte ani de acasã) si, nu in ultimul rand, protectia si solidaritatea de grup – functie care face din familie o structurã socialã solidã, in care resorturile biologice sunt extrem de puternice, confirmand vechea zicalã ‘sangele apã nu se face’. Douã aspecte esentiale se desprind din analiza celor patru functii: – primul aspect tine de latura biologicã, care rãmane constantã dea lungul istoriei umane si constã in procreerea si cresterea copiilor, deci a generatiei urmãtoare. Orice tendintã de subminare a familiei va afecta in primul rand latura biologicã, deci rezerva demograficã a unei natiuni. Concluzia este cã o societate care nu concurã la intemeierea si sustinerea familiei, in intelesul ei fundamental, se autocondamnã. – al doilea aspect tine de latura socialã, de regulã schimbãtoare, care imbracã caracterul modului de trai si stilului de viatã corespunzãtor unei societãti date intr-o epocã datã. Sigur cã aici se subsumeazã principiile morale, religioase, sistemul educational, tipul de economie si gradul de dezvoltare economicã, cadrul jurisdictional si nu in ultimul rand perceptia individualã si publicã cu privire la familie. Chiar dacã sub aspect social perceptia familiei a suferit modificãri in timp, determinate de gradul de culturã si civilizatie, de progresul tehnico- stiintific si implicit de progresul economico-social, latura biologicã a rãmas aceeasi de-a lungul timpului, ca o necesitate dincolo de ratiune. Or, aceastã finalitate biologicã pe care o presupune actul cãsãtoriei, adicã familia, are ca scop primordial nasterea si cresterea copiilor. Chiar dacã am rezuma semnificatia familiei numai la atat, si tot am constata cã ea atinge cotele maxime ale valorii, deoarece este modalitatea de a asigura vietii continuitatea si implicit transmiterea mesajului genetic generatiei viitoare, asigurandu-se astfel perenitatea unui neam. Asadar, prin actul de intemeiere a familiei, cãsãtoria capãtã valoare de simbol cu intreaga conotatie spiritualã, socialã si biologicã pe care o poartã. Si aceasta cu atat mai mult cu cat actul cãsãtoriei corespunde momentului de maturitate in evolutia fiintei umane. În ‘Viata de om’ (sintagmã care rezumã timpul biotic, cu alte cuvinte existenta pãmanteanã a individului), maturitatea si cãsãtoria reprezintã apogeul tripticului existential (copilãria, maturitatea si bãtranetea), in care se regãseste rostul biologic al fiecãrei fiinte umane pe parcursul existentei sale pãmantene. Pentru cã, prin prisma familiei, acestui triptic i se suprapune un alt triptic, existential de data aceasta: nastere – cãsãtorie – moarte, in care cãsãtoria, ca moment crucial in existenta individului, devine pasul necesar pe care orice individ (bãrbat sau femeie) il face pentru a-si implini destinul sãu si al speciei sale. Nu este de mirare cã de-a lungul istoriei familia ca institutie a fost aproape constant vexatã si pusã in pericol de anumite doctrine si ideologii, mai ales acelea care-si propuneau crearea omului nou, fie ea fascistã, nazistã, comunistã si, astãzi, globalistã. Mijloacele cele mai uzitate au fost agresiunea materialã si in egalã mãsurã subminarea moralã prin tot felul de abordãri prin care se pare cã societatea de astãzi exceleazã. Este locul sã subliniem faptul cã religia, indeosebi crestinismul, a fost de la inceputurile sale si rãmane si astãzi sprijinul cel mai solid si eficient pentru familie, pentru cã a ridicat cãsãtoria la rang de tainã (una din cele sapte taine ale ortodoxiei), cu un ritual si ceremonial cu adanci semnificatii morale, spirituale si sociale. Pentru crestinism, familia este binecuvantatã de Dumnezeu, pentru cã prin ea se pãstreazã si perpetueazã harul si duhul de viatã. Nici Biserica Crestinã nu a fost scutitã de vexatiuni in misiunea ei de a incuraja si proteja familia. Procesul avea sã inceapã odatã cu Renasterea si Reforma (secolele al XV-lea si al XVI-lea) in spatiul Europei occidentale si avea sã devinã evident odatã cu aparitia societãtilor capitaliste si industriale, indeosebi in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea in acelasi spatiu, ca apoi sã se generalizeze. Pe de altã parte, este adevãrat cã reducerea dependentei vietii de familie fatã de economia domesticã, posibilitãtile incomparabil mai mari astãzi de a-si procura mijloacele de existentã necesare familiei, participarea efectivã a femeii la viata economicã si socialã in spatiul extrafamilial, puternic influentate de miscarea feministã si ideologiile liberale, au schimbat profund raporturile si distributia sarcinilor in cadrul grupului domestic pe care il formeazã familia. Secularizarea si laicizarea statelor nationale incepute in secolul al XIXlea si finalizate in secolul al XX-lea, doctrinele liberale, miscãrile feministe ca si ‘revolutia sexualã’ dupã 1960, aveau sã zdruncine semnificativ statutul social al familiei, dar si rolul bisericii in viata de familie, ajungandu-se ca astãzi unirea celor doi parteneri sã se transforme dintro relatie contractualã intr-o reuniune consensualã, in cadrul cãreia partenerii pot fi si de acelasi sex. În pofida acestor tendinte si vexatiuni, familia traditionalã, ca entitate socialã consacratã istoric, rãmane un deziderat biologic si social pentru orice individ, comunitate sau grup social, indiferent de mãrime sau grad de emancipare, pentru cã in ea se regãseste si se implineste. Prin urmare familia trebuie sprijinitã prin toate mijloacele, afirmatie motivatã mai ales prin faptul cã asigurã armonia si echilibrul social si, chiar mai important, perspectiva demograficã a respectivelor comunitãti si grupuri sociale. De asemenea, oferã cadrul ideal pentru socializarea fiintei umane, a perpetuãrii traditiei si culturii specifice, in sfarsit contribuie decisiv la mentinerea coeziunii etnice si nationale. Fatã de aceste imperative existentiale ale fiintei umane, ce pot reprezenta pretentiile miscãrilor de emancipare sexualã din zilele noastre mai mult decat o reeditare jalnicã a Sodomei si Gomorei din textele biblice? Ceea ce astãzi se doreste prin activitatea ‘Coalitiei pentru Familie’ si platforma ei de sprijin ‘Împreunã’ este tocmai mentinerea familiei in cadrul definitiei si statutului ei atestat si consacrat istoric, ca valoare fundamentalã si imuabilã a umanitãtii, in care generatiile care se succed sã se regãseascã in spiritul si traditia crestinã. Prin votul nostru la referendum pentru familia traditionalã, sã ne alãturãm Bisericii noastre care din totdeauna a ocrotit si binecuvantat unirea dintre bãrbat si femeie in spiritul moralei si dragostei crestine.
• Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale
