Pentru cei care cunosc mai putin vremurile de dinainte de ’89, este mai dificil s nteleag si, mai ales, s guste umorul celor de mai sus. Trebuie deci s reamintesc sabotajul sui generis al tranilor, care evitau sub diferite pretexte s recolteze n mod efectiv si la timp productia agricol. Se recurgea pentru aceasta la elevi, soldati, studenti etc. n urma lor rmneau ns destule roade pe cmp si tranii si intensificau furturile (sau „lurile”) pe care le practicau n permanent, ca mijloc principal de supravietuire. De aici, anecdota cu sedinta de la C.A.P, cnd tranii ntreab:”Tovarse Presedinte, ne mai dati ceva sau rmnem cu ce-am luat noi?” Putem vorbi, deci, fr exagerare, de o adevrat rezistent prin umor, ceea ce se acord n general cu mentalitatea romnului, care face „haz de necaz”. Exista, desigur, si o „monitorizare” a textelor si evolutiilor scenice din partea „organelor” de specialitate. n ultimii ani, nu prea si mai ddeau interesul, atmosfera de lehamite se instaurase pretutindeni. Oricum, n cazuri mai deosebite, foarte rar, ni se cereau textele, care trebuiau prezentate nainte de spectacol. n aceste cazuri, cei de la comandamentul din gar pretindeau c au trimis textele comandamnetului de la Casa de Cultur, cei de aici pretindeau c nu le-au primit si totul se ncheia n coad de peste si cu eventuale invitatii la spectacole. Un episod remarcabil a fost legat de amatorul de atunci, mai interesant dect profesionistul de mai trziu, Doru Octavian Dumitru. nainte de Festivalul din 1982, am primit mai multe telefoane de la colegii de la Bacu, care ne rugau s nu l admitem la concursul de interpretare, fiindc „vorbeste prea mult”. Eu fiind cel care m ocupam de problema respectiv, i aprobam cu cea mai deplin ipocrizie si apoi, adunnd ct mai mult nevinovtie n glas, i rugam s-mi trimit o adres scris pentru ca s motivez, chipurile, respingerea n fata interpretului. Binenteles, o astfel de adres era imposibil de redactat, asa c Doru Octavian Dumitru s-a prezentat la Festival n deplin legalitate. Am fcut cunostint n fata Casei de Cultur si, cu totul surprinztor, m-a ntrebat unde este rsritul la Vaslui. Eu nu prea stiam; m-am informat de la altii, i-am oferit o orientare sigur, desi nu ntelegeam motivatia interesului su pentru punctele cardinale de la Vaslui. Explicatiile au aprut foarte clar n timpul evolutiei sale scenice. n postur de recitator, a reluat celebra replic a lui Stefan cel Mare din piesa lui Delavrancea, Apus de soare: „Moldova nu-i a mea, dar nici a voastr…” si, n acest moment, a artat accentuat cu mna ctre rsrit. Sprea lauda sa, publicul a nteles imediat substratul parafrazrii si, mai ales, al gestului si a izbucnit n aplauze frenetice. n continuare, rebelul Doru Octavian Dumitru s-a transformat ntrun dispecer national, care primea din tar triumftoarele bilanturi ale recoltrilor. Binen- teles, tot el transmitea si informat iile, asa c textul se prezenta astfel: „Alo, aici C.A.P. Amrstii de Jos, am recoltat 10.000 de hectare… Alo, aici Amrstii de Sus, am recoltat 20.000 de hectare s.a.m.d. n final, apelul alarmat al dispecerului: Opriti recoltatul, am depsit granitele trii…” n continuare, Doru Octavian Dumitru devenea unul dintre fericitii mineri ai patriei, exprimndu-si minunata stare sufleteasc si optimismul su permanent printr-un cuplet din care citez tot din memorie: „Nu mai pot de bucurie/ Cnd se surp-o galerie/ Dulce-i viata de miner… Juriul, tot spre onoarea sa, a fost la fel de receptiv ca publicul si i-a acordat celui care trebuia respins din start, pe criterii politice, premiul I. Am ntlnit si alte mprejur ri n care juriul a dovedit inteligent si demnitate. La ultima editie dinainte de ’89, am fcut parte din juriul sectiunii de literatur, reprezentnd Vasluiul mpreun cu domnul Pracsiu. Jurizarea s-a fcut la Bucuresti, n prezenta lui Valentin Silvestru si a altor umoristi en titre. ntre altele, primsem un set de epigrame, incendiare n perioada respectiv. De exemplu, n conditiile penuriei de carne, dirijat prioritar la export, Cornel Sofronie, autorul respectivelor epigrame, scria sub titlul Epitaf la Hamburg: „Aici zace Franz/ De origine neamt/ Si n el o vac/ De origine dac”. Cnd au intrat n discutie epigramele de genul celei de mai sus, neam uitat unii la altii, nu am spus nimic, si, n acord tacit, am acordat autorului premiul al IIIlea. n subsidiar, jurizarea de la Bucuresti a avut si alte note umoristice. Valentin Silvestru a tinut mortis s ne fac rost de un taxi, mie si domnului Pracsiu, deoarece se ntunecase. Dar noi nu doream deloc asa ceva, desi atunci ar fi fost o mare favoare. Din fericire, nu a reusit nici dndul, asa de rare erau taxiurile; n final, finantele noastre au rmas n bun stare…
(va urma)
Dan Ravaru
