AI CARTE, AI PARTE

În orice domeniu cultural este constituitã o mitologie a începuturilor, sustinutã de repere reale sau de deziderate. Astfel, de la Bãlcescu încoace ni se spune cã Mihai Vitezul a urmãrit fundamentarea unui stat national românesc, desi în vremea sa nu exista acest concept, prioritare fiind, în Evul Mediu, apartenenta socialã sau religioasã. Scurta reunire sub sceptrul sãu a celor trei principate a avut cu totul alte motivatii, cum se poate sti din studiul aprofundat al cronicilor si documentelor. Abia în 1793, în bãtãlia de la Valmy, generalul Kellerman a însufletit trupele Revolut iei Franceze cu lozinca „Vive la Nation“. Aceasta nu scade cu nimic meritele lui Mihai Viteazul în istoria noastrã; îi facem mai mult rãu dacã-i atribuim idealuri pe care nu putea sã le aibã la timpul respectiv, adicã visurile patriotice ale lui Nicolae Bãlcescu. La fel, cei mai multi dintre cei interesati de religie cred cã în Biblie scrie „Crede si nu cerceta“ desi, asa cum afirmã Gala Galaction, cel mai autorizat traducãtor roman al Sfintei cãrti, nicãieri nu existã aici un astfel de comandament. Moralizatorul îndemn din titlu, larg uzitat de învãtãtori si profesori, unii în mod sincer, altii din oportunism, se bazeazã si el pe o falsã interpretare a unei vechi zicale românesti. În primul rând, prin carte, în acest context nu este vorba de învãtãturã, ci de un document, un act de proprietate, o hotãrâre, un decret domnesc. Practic, se folosea curent termenul „carte gospod“. Toate documentele domnitorilor români referitoare la proprietãti începeau pe o formulã tip, pe care o întâlnim si la Stefan cel Mare, din care citãm „Din mila lui Dumnezeu, noi, Stefan Voievod, Domn al Tãrii Moldovei. Facem cunoscut, cu aceastã carte a noastrã, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, cã aceastã adevã- ratã slugã a noastrã Sima Gures ne-a slujit drept si credincios. De aceea, noi, vãzând dreapta si credincioasa lui slujbã cãtre noi, l-am miluit cu deosebita noastrã milã si i-am dat si iam întãrit în tara noastrã, în Moldova, jumãtate din sate pe Rebricea, anume jumãtate din Sârbi, partea de jos.“ (Documenta Romaniae Historica, vol III, pag. 342). Din analiza textului de mai sus reiese foarte clar sensul de act de proprietate al „cãrtii“, si „partea“ care se cuvine celui îndreptãtit. În procesele privitoare la contestarea drepturilor asupra unor mosii sau sate, argumentul suprem pentru câstigarea cauzei îl constituia prezentarea „cãrtii domnesti“, pierderea acesteia – erau exemplare unice – însemnând pierderea proprietãtii, de aici „Ai carte, ai parte“. Steliandru Dumistracel ne oferã un exemplu concludent în legãturã cu stabilirea hotarelor mosiei Serbãcani, Fãlciu: „au iesit banul Scarlatache la Gura Idriciului, cu rãdvanul, zicând ca sã-si hotãrascã mosia. Si vãzând pe un mosneag viind pe drum l-au asteptat; care mosneag au fost Darie cel Negru. Si întrebându-l banul sã-i spuie hotarale pe unde merg, el au zis cine nu are carte nu are nici parte. Banul l-au suduit si i-au zis sã se ducã de acole“ (Arhivele Statului Iasi, Spiridonia, 42/141 original). La rãscrucea secolelor XIX-XX, învãtãmântul pãtrunde fãrã prea mult succes si în mediu rural. Aici, nu prea exista un entuziasm deosebit pentru învãtãturã. Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei“ consemna faptul cã moldovenii din vremea lui considerau cã multã învãtãtura duce la nebunie, ceea ce mai cred unii si astãzi… Atunci a fost nevoie de un îndemn mobilizator, „Ai carte, Ai parte“, pentru a-i convinge pe fiii de tãrani cã îsi pot schimba soarta dedicându-se învãtã- turii, si, în unele cazuri, asa s-a si întâmplat. Din pãcate, privind în ansamblu societatea româneascã de-a lungul timpului, cei care au avut carte, în sensul de mai sus, nu au avut parte prea bunã. De exemplu, primii nostri mari cãrturari: Miron Costin a avut parte de tãierea capului, Nicolae Milescu Spãtarul si Dimitrie Cantemir au avut parte de exil, dar si mai aproape de zilele noastre, Mircea Eliade si Emil Cioran, românii care s-au impus cel mai mult în cultura universalã, au trebuit sã se exileze pentru a evita închisorile sau chiar executiile care-i asteptau în tarã, fiindcã au iubit prea mult România. În actualitatea imediatã, „Ai carte, Ai parte“, în interpretarea învãtãtoreascã, se înscrie între absurd si ridicol. Deja, chiar în timpul lui Ceau- sescu îsi pierduse din valabilitate. Încercam sã le explic unor liceeni, prin ’80, cã reusesti în viatã doar dacã tragi la saibã sau înveti carte, iar ei îmi replicau prin statutul excelent al vânzãtorilor de la cooperativele din satele lor, care nu fãceau nici una, nici alta. Recent, un coleg profesor dintr-un sat de „bruneti“, mi-a citat spusele unui elev: „Tata câstigã într-o noapte la nuntã cât luati dumneavoastrã salariul într-o lunã“. Chioscarii care au cersit prin Italia si Franta, politicienii care au furat si furã în continuare, fostii detinuti de drept comun în „orânduirea de tristã amintire“, care învârt acum miliarde de euro, sunt cei care au parte. Totusi, simt si ei nevoia de a avea carte si, rãmânând în continuare semianalfabeti, plãtesc licente la universitãti fantomã si obtin, cu bani ceva mai multi, doctorate stiin- tifico-fantastice, încât parcã ti-e rusine sã spui cã ai urmat cinstit o facultate la zi, într-o perioadã de severã selectie. Stiind cã, doar în scurte si îndepã rtate perioade, cei având carte au avut si parte de câte ceva, ne-am asumat la modul constient statutul de intelectuali, plãtind cu sfertul nostru de salariu desfãtãrile din Dubai si Caraibe ale îmbogãtitilor de la licitatii, de neatins cu mãsuri fiscale, si ale minunatelor blonde însotitoare, rãsplã- tite pe la 25 de ani cu câte un post de conducere în ministere. Dar cu atât mai minunati îmi par tinerii care, în ultimii ani, scriu cu adevãratã înversunare cãrti serioase într-o lume telenovelizatã si manelizatã, fãrã sã se astepte la vreo „parte“.

Dan Ravaru