„Povestea pornește de la Forul și Columna lui Traian, ale căror lucrări s-au încheiat în anul 112 p. Chr, după cele două războaie victorioase duse împotriva dacilor. Se cunoaște că Forul și Columna au fost cele mai impozante dintre cele ridicate de împăraţii romani. Azi în ruină, ansamblul arhitectural ascunde încă o serie de enigme legate de statuile impresionante pe care Traian a decis să le dedice învinşilor, populaţiei daco-gete. Până la acest moment sunt cunoscute circa 200 de statui care reprezintă daci, acestea fiind cele mai numeroase din toate statuile care prezintă barbari (celți, germanici, gali). Toate au fost realizate pentru For în perioada lui Traian, când arta era la apogeu şi când portretistica ajunsese la cea mai înaltă expresie artistică. Şi în cazul portretelor este un lucru foarte interesant de remarcat, în afară de realismul roman al perioadei lui Traian, nu există niciun stereotip. Portretele sunt realizate fiecare după un model precis, viu, ca la arte plastice. În niciun caz nu există, ca în cazul zeităţilor, un stas”, transmite Muzeul „Vasile Pârvan” în invitația sa către bârlădeni, și nu numai, pentru a vizita expoziția care se deschide mâine.

„Un alt lucru care merită remarcat este faptul că o serie de statui de daci sunt făcute din porfir roşu. Din Antichitate sunt păstrate mai multe menţiuni că în porfir nu aveau voie să fie făcuţi decât împăraţii romani. Era considerată piatră regală şi era un monopol imperial pe această rocă magmatită, provenind din carierele din Egipt. Și privitor la înălțimea statuilor este o mare curiozitate. Statuile care reprezintă daci uneori depășesc în înălțime statuia împăratului! Importanţa acestor statui constă în primul rând că aduc o privire nouă asupra artei romane, dar şi asupra modului în care erau percepuţi dacii la momentul realizării Forului. Pe de altă parte, toate monumentele care sunt legate de perioada împăratului Traian sunt foarte importante nu doar pentru istoria artei în general, ci îndeosebi pentru România şi pentru cultura naţională. Să luăm, de pildă, Arcul din Benevento, ridicat tot de Traian. Benevento este o localitate lângă Napoli, în sudul Italiei. Pe acest arc apar, pe lângă împărat, soldaţi şi generali romani, şi divinităţi din Dacia. E ca şi cum Traian căuta o împăcare cu divinităţile dacice? Un lucru extrem de interesant este legat de faptul că acestor statui li s-a acordat o atenție sporită și în perioadele Renaşteri, Baroc, Rococo, Clasicism, Realism, Naturalism etc. Toţi artiştii mari au desenat după aceste reprezentări antice de geto-daci şi după reliefurile Columnei lui Traian. Statuile de daci şi reliefurile Columnei au fost desenate de italieni, francezi, olandezi, de toţi artiştii care veneau la Roma obligatoriu să-şi desăvârşească educaţia.

Publicul bârlădean va avea posibilitatea să cunoască toate aceste curiozități datorită modului în care mai vechea noastră cunoștință, domnul Vasile Diaconescu un împătimit călător prin întreaga lume care  încercat întodeauna să surprindă, cu ajutorul aparatului de fotografiat, oameni, culture, locuri, subiecte din întreaga lume. De această dată a realizat o adevărată muncă de cercetare și descoperire a prezenței dacilor în lumea romană. Fiind locuitor al Cetății Eterne a cutreierat toate locurile unde au fost semnalate statui reprezentând daci. Și nu s-a rezumat doar la Roma, ci a călătorit și în alte orașe și țări în care apar asemenea vestigii”, transmite instituția de cultură.

Prin intermediul acestei expoziții, vizitatorii au posibilitatea să cunoască și să încercesă răspundem la întrebarea „Care este motivul prezenței acestor reprezentări atât de numeroase, a strămoșilor noștri daci? Ce i-a determinat pe romani să facă atâtea trimiteri la daci?”.

Vernisajul expoziției va avea loc sâmbătă 30 mai ora 11.00 la sediul central al muzeului, din str. Vasile Pârvan nr. 1.

The post Expoziție de fotografie „Daci, Roma, Romanitate” la muzeul din Bârlad first appeared on Monitorul de Vaslui.

„Vasluieni uitați – români celebri!” este numele expoziției outdoor, care va avea loc pe esplanada Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, unde veți descoperi mai multe personalități născute pe aceste meleaguri, oameni care au contribuit la cultura românească și universală, dar despre care astăzi se vorbește mult prea puțin.

„Destine impresionante. Nume uitate. Povești redescoperite într-o atmosferă specială de Noaptea Muzeelor”, este prezentarea oferită de Muzeul Județean, cu precizarea că acesta este doar unul dintre momentele pregătite pentru 23 mai 2026, când între orele și 17:00 și 00:00 intrarea va fi liberă pentru vasluieni.

„Uneori, cele mai impresionante povești sunt cele pe care aproape le-am uitat”, transmit cei de la instituția de cultură vasluiană.

The post „Câte nume importante din Vaslui au fost uitate de timp?”  first appeared on Monitorul de Vaslui.

Încă din aprilie 2025, deputata Raisa Enachi a depus în Parlamentul României o propunere legislativă privind instituirea zilei de 10 ianuarie ca Zi Națională de Comemorare a Bătăliei de la Vaslui, Podul Înalt.

„Instituirea datei de 10 ianuarie ca Zi Națională dedicată comemorării Bătăliei de la Vaslui (Podul Înalt) reprezintă un demers firesc de recunoaștere și cinstire a unuia dintre cele mai importante momente din istoria noastră. Prin această zi comemorativă, memoria victoriei din 10 ianuarie 1475, obținută de Ștefan cel Mare, este așezată în locul cuvenit, nu doar ca un episod militar remarcabil, ci ca parte esențială a moștenirii noastre comune și a identității naționale”, argumenta Raisa Enachi, propunerea sa de comemorare a unei dintre cele mai mari victorii românești din toate timpurile.

„La 10 ianuarie 1475, Ștefan cel Mare a înfrânt armata otomană la Podul Înalt, într-un moment neașteptat al iernii. Victoria a avut ecou în întreaga creștinătate și a poziționat Moldova în centrul apărării Europei. Bătălia de la Vaslui nu a fost un accident, ci rezultatul unei strategii excelente, cunoașterii terenului, disciplinei și voinței politice de a apăra țara. Moldova a luptat pentru întreaga Europă, în timp ce alți principi preferau să aștepte sau să negocieze. În urma victoriei, Ștefan cel Mare a fost recunoscut drept apărător al creștinătății”, a explicat Raisa Enachi, care a subliniat că acest moment istoric nu beneficiază de recunoaștere oficială la nivel național, în ciuda importanței sale incontestabile și a reprezentării permanente a județului Vaslui în Parlament. „Vasluiul este, pe drept cuvânt, un loc al mândriei şi al memoriei, locul unde s-a scris istorie. Pentru comunitatea locală, Bătălia de la Vaslui nu este doar o lecţie din manuale, ci o parte vie a identităţii. Numeroase mărturii, documente şi tradiţii păstrează vie amintirea acelor zile, iar interesul constant al profesorilor, istoricilor şi instituţiilor culturale confirmă nevoia de a valorifica acest patrimoniu istoric într-o formă accesibilă şi coerentă, destinată mai ales generaţiilor tinere”, explica deputata Raisa Enachi motivele pentru care a decis să inițieze această propunere legislativă.

Practic, instituirea unei zile Naţionale dedicate comemorării Bătăliei de la Vaslui (Podul Înalt) va oferi un cadru legal organizat pentru promovarea cunoaşterii istorice, consolidarea respectului faţă de trecut şi reafirmarea valorilor care definesc identitatea poporului român. Propunerea nu prevede declararea unei zi libere legale, ci doar includerea acestei date în rândul zilelor oficiale comemorative, cu caracter educative și cultural, în care se vor putea organiza manifestări, lecții deschise, expoziții și activități tematice menite să aducă în atenția publică acest episod definitoriu al istoriei românilor.

„Această propunere legislativă reprezintă un demers de recunoaştere, cinstire şi educaţie istorică, prin care memoria Bătăliei de la Vaslui este onorată aşa cum se cuvine, ca parte din moştenirea noastră comună”, considera Raisa Enachi.

Propunerea legislativă inițiată de Raisa Enachi a primit anul trecut avize favorabile atât din partea Comisiei pentru Cultură, cât și a comisiei de fond a Camerei Deputaților.

The post 10 ianuarie a devenit Ziua Naţională de comemorare a Bătăliei de la Vaslui. Deputații au adoptat proiectul Raisei Enachi first appeared on Monitorul de Vaslui.

Într-o epocă în care Europa era zguduită de războaie, dictaturi și prăbușirea marilor dinastii, această figură regală a rămas un reper al demnității, al credinței și al devotamentului matern. Privită astăzi în perspectiva istoriei, Regina-mamă Elena se conturează nu doar ca o membră a Familiei Regale a României, ci ca una dintre cele mai luminoase conștiințe morale ale secolului XX românesc. În spatele coroanei s-a aflat o femeie sensibilă, profund religioasă, cultivată și echilibrată, care a traversat tragediile istoriei fără a-și pierde distincția sufletească.

Născută la 2 mai 1896, la Atena, Principesa Elena a Greciei și Danemarcei provenea dintr-una dintre cele mai prestigioase familii regale ale Europei. Era fiica principelui Constantin I, viitorul rege al Greciei, și a principesei Sofia a Prusiei, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Deși descindea din marile dinastii europene – greacă, daneză, germană, rusă și britanică – viața sa nu a fost o celebrare a rangului, ci un exercițiu continuu de reziliență.

În familie era alintată „Sitta”, poreclă venită din încercarea fratelui său Alexandru de a pronunța cuvântul englezesc „sister”. Crescută sub supravegherea unei guvernante englezoaice, principesa a avut o copilărie aparent idilică, între palatele Atenei și vacanțele petrecute în Germania sau pe iahtul regal. Dar liniștea acelei lumi aristocratice avea să fie spulberată de marile convulsii ale începutului de secol XX.

Încă din primii ani, educația sa a fost organizată cu o rigoare aproape militară. Zilele de studiu începeau la ora șapte dimineața, sub îndrumarea unor profesori particulari care îi predau limbi străine, gramatică, istorie, cultură generală și muzică. Această disciplină intelectuală i-a modelat caracterul și sensibilitatea, pregătind-o pentru responsabilitățile pe care statutul său avea să i le impună mai târziu. După vârsta de opt ani, formarea sa a continuat în cadrul cursurilor de vară ale unor școli britanice din Seaford și Eastbourne, experiență care i-a consolidat educația occidentală și i-a cultivat rafinamentul cultural.

De timpuriu, Elena a cunoscut experiența exilului. Instabilitatea politică a Greciei și conflictele interne au obligat familia regală să părăsească țara în repetate rânduri. Primul Război Mondial a adus cu sine dramatice tensiuni politice, iar ea a fost martora directă a bombardării Atenei și a amenințărilor îndreptate împotriva familiei sale. Toate aceste experiențe au maturizat-o timpuriu și au contribuit la formarea unei personalități rezervate, dar puternice.

În anul 1920, destinul Principesei Elena avea să se lege de România. În contextul apropierii dintre familiile regale română și greacă, aceasta a sosit la București la invitația Reginei Maria. Cu acest prilej l-a întâlnit pe principele moștenitor Carol al României, între cei doi înfiripându-se rapid o relație de atracție reciprocă. Momentul se petrecea într-o perioadă în care Carol încerca să depășească tensiunile provocate de căsătoria sa morganatică anterioară cu Ioana Maria „Zizi” Lambrino, relație anulată oficial de Casa Regală. Întâlnirea cu Elena deschidea astfel perspectiva unei noi direcții în viața sa dinastică și personală.

Pentru ea, aflată într-o perioadă de vulnerabilitate după moartea fratelui său Alexandru al Greciei, perspectiva unei noi vieți în România părea o eliberare. Carol părea fermecător, atent și profund îndrăgostit. Logodna a fost urmată de o nuntă fastuoasă la Atena, la 10 martie 1921, într-un decor mediteraneean care părea desprins dintr-un basm.

Regina Maria, fascinată de frumusețea și delicatețea viitoarei nurori, o descria cu admirație în jurnalul său. Tânăra principesă purta atunci celebra tiară grecească cu diamante, care avea să devină ulterior una dintre cele mai importante bijuterii ale Casei Regale a României. La sosirea în țară, a fost întâmpinată cu entuziasm de populație și a fost cucerită de frumusețea țării și de peisajele Sinaiei, unde cuplul princiar s-a stabilit la Castelul Foișor.

Vara anului 1921 avea să rămână una dintre cele mai fericite perioade a căsniciei lor. La 25 octombrie 1921, Elena l-a adus pe lume pe Mihai, viitorul rege al României. Nașterea a fost extrem de dificilă, iar viața mamei și a copilului a fost în pericol. Regina Maria, prezentă în acele momente dramatice, avea să descrie cu emoție lupta pentru salvarea lor. Venirea pe lume a lui Mihai a reprezentat o mare bucurie pentru întreaga țară și o speranță pentru continuitatea dinastiei.

Însă fericirea conjugală avea să se destrame rapid. Diferențele dintre cei doi deveneau tot mai evidente. Ea era rafinată, echilibrată și profund atașată familiei, în timp ce Carol avea un temperament impulsiv, aventuros și instabil. Relațiile extraconjugale ale principelui au început să afecteze grav căsnicia. În vreme ce Elena își îndeplinea cu discreție obligațiile oficiale și se dedica educației fiului său, Carol se îndepărta tot mai mult de familie.

Relația sa cu Elena Lupescu avea să provoace unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria monarhiei române. În noiembrie 1925, principele moștenitor a părăsit România și a renunțat la drepturile sale la tron, gest care a declanșat o profundă criză în familia regală și în viața Principesei Elena.

În 1926, Mihai a devenit moștenitorul tronului, iar întreaga existență a Elenei s-a concentrat asupra educării fiului său. După moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, Mihai a devenit rege al României, la doar cinci ani, iar Elena a primit titlul de „Principesa Mamă”. Imaginea copilului timid apropiindu-se instinctiv de mama sa în Parlament a rămas una dintre cele mai emoționante scene din istoria monarhiei române. În acei ani, Elena a reprezentat pentru Mihai nu doar mama iubitoare, ci și principalul sprijin moral și afectiv. Ea i-a insuflat simțul datoriei, modestia și credința care aveau să-l definească mai târziu ca suveran.

Divorțul lor a fost pronunțat în 1928. Deși profund rănită, Principesa și-a păstrat stăpânirea de sine și a refuzat să transforme drama personală într-un scandal public. Revenirea lui Carol pe tron, în 1930, a însemnat pentru Elena începutul unei noi perioade de marginalizare și restrângere a rolului său public. Îndepărtată treptat de la Curte și lipsită de orice influență oficială, aceasta a fost în cele din urmă constrânsă să părăsească România și să se stabilească la Villa Sparta, în Florența. Suveranul a exercitat presiuni pentru diminuarea statutului său și pentru îndepărtarea ei din viața publică a Casei Regale. În fața acestor presiuni, Elena a ales tăcerea și verticalitatea.

Exilul a fost cu atât mai dureros cu cât își vedea fiul, doar rareori și pentru scurte perioade. Această despărțire a rămas una dintre cele mai profunde suferințe ale vieții sale. Anii de tăcere și rugăciune petrecuți la Villa Sparta păreau să confirme un adevăr ilustrat de întreaga sa existență: nu rangul îl face mare pe om, ci felul în care îndură ceea ce nu poate schimba. Fără tron, fără copil lângă ea și fără dreptate vizibilă, a ales să rămână, totuși, demnă.

Destinul Reginei Elena s-a schimbat din nou în 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea și reinstalarea lui Mihai pe tron. În acest context, a revenit în țară și a fost recunoscută în calitate de Regină Mamă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas una dintre cele mai apropiate și influente prezențe din viața Regelui Mihai.

În contextul acelor vremuri întunecate și al politicilor antisemite, Elena avea să dovedească o extraordinară forță morală. În fața deportărilor și a măsurilor represive îndreptate împotriva evreilor, a mijlocit în repetate rânduri pe lângă Ion Antonescu pentru protejarea celor condamnați la deportare sau moarte. Numeroase mărturii confirmă faptul că demersurile sale au contribuit la salvarea multor evrei români. Printre cei pentru care a intervenit s-a numărat și Wilhelm Filderman, lider al comunității evreiești din România. 

Pentru aceste acte de curaj și umanitate, statul Israel i-a acordat postum titlul de „Drept între Popoare”, una dintre cele mai înalte distincții dedicate celor care au salvat evrei în timpul Holocaustului. A rămas una dintre puținele personalități regale europene distinsă cu această onoare. În anul 2021, la Petah Tikva, în Israel, a fost inaugurată o piațetă în memoria sa, singurul spațiu public din Israel dedicat unui monarh român.

După actul de la 23 august 1944 și instaurarea treptată a regimului comunist, monarhia română a intrat într-o perioadă dramatică. În decembrie 1947, regele Mihai a fost forțat să abdice, iar Elena și-a urmat fiul în exil, fără ezitare. Și-a petrecut ultimii ani între Florența, Lausanne și Versoix, în Elveția, într-o izolare aproape totală. Departe de țară și de lumea pe care o cunoscuse, Regina Elena a rămas până la sfârșit aceeași prezență elegantă și distinsă, marcată însă de nostalgia României și de suferințele trecutului.

S-a stins din viață la 28 noiembrie 1982, la Lausanne. Aproape patru decenii mai târziu, în octombrie 2019, rămășițele sale pământești au fost aduse în România și reînhumate la Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș, într-un gest simbolic de recuperare a moștenirii istorice. 

Regina Elena nu a fost o figură spectaculoasă în sensul clasic al regalității. Nu a condus armate, nu a dominat scena politică și nu a căutat gloria. Puterea ei a fost una tăcută: puterea demnității, a compasiunii și a fidelității față de valorile morale. Într-o lume sfâșiată de ambiții, trădări și violență, ea a rămas profund umană. A fost o mamă exemplară, o regină discretă și o femeie care a ales întotdeauna eleganța interioară în fața resentimentului.

Poate tocmai de aceea, dincolo de titluri și ceremonii, memoria ei continuă să inspire. La 130 de ani de la naștere, Regina Elena a României rămâne una dintre cele mai luminoase și mai tragice figuri ale istoriei noastre moderne – o regină care a pierdut aproape totul, dar care nu și-a pierdut niciodată noblețea interioară. Istoria a reținut-o nu pentru puterea pe care a avut-o, ci pentru umanitatea pe care nu și-a pierdut-o niciodată.

Bibliotecar, Luciana Macovei  

Bibliografie: Elena a României: Regina-mamă, regina suferinței și a speranței. Adrian Cioroianu, Alexandru Groza; București: Curtea Veche Publishing, 2018. Elena: Portretul unei Regine = Helen: Portrait of a Queen. Radu Principe de Hohenzollern-Veringen. București: RAO International Publishing Company, 2007. Regii și reginele României: O istorie ilustrată a Casei Regale. Boris Crăciun. Iași: Porțile Orientului, 1996.

The post Biblioteca Județeană: Personalitatea săptămânii – Regina Elena a României, un destin sub semnul demnității și al sacrificiului first appeared on Monitorul de Vaslui.

Primarul municipiului Vaslui a anunțată că în această dimineață a semnat autorizația de construire pentru reabilitarea Palatului Copiilor (Casa Mavrocordat), clădire declarată monument istoric care de peste 15 ani stă în paragină suferind un proces continuu de degredare.

„Acum niște ani, o echipă a Inspectoratului în Construcții a verificat imobilul și a ajuns la concluzii alarmante. La această dată, dacă nu se va acționa urgent, clădirea, de o frumusețe aparte, se va prăbuși. A durat ceva până am ajuns în acest punct deoarece a trebuit să ducem mai multe bătălii admnistrative legate de acea proprietate. Am răzbit! Prin acest proiect, administrația locală continuă investițiile în infrastructura educațională, urmărind crearea unor condiții moderne, eficiente energetic și sigure pentru elevii și cadrele didactice din oraș”, a declarat Lucian Braniște.

Palatul Mavrocordat situat pe bulevardul Ștefan cel Mare este una dintre clădirile cele mai reprezentative ale orașului, fiind construit între anii 1883 și 1892 de Gheorghe Mavrocordat, proprietarul fabricii de cărămidă și țiglă din Vaslui, descendent al familiei fanariote cu același nume. Palatul a fost apoi cumpărat în anul 1934 de statul român la insistențele mareșalului Constantin Prezan și transformat în Cercului Militar al Garnizoanei Vaslui. Începând cu anul 1956, aici a funcționat „Casa Pionierilor” și apoi „Palatul Copiilor”.

Palatul a fost ridicat din cărămidă și zid, dezvoltat pe un subsol parțial și un parter. Iese în evidență prin bogatele decorațiuni: capiteluri corintice, metope din ceramică smălțuită de culoare albastru deschis și altele, specific stilului eclectic, stil la mare căutare în acele vremuri. Pot fi văzute și elemente care aparțin Renașterii italiene, acestea caracterizându-se prin fierul forjat.

În 2004 este declarat monument istoric, însă litigiile din jurul proprietății asupra imobilului nu au permis un proces de restaurare.

The post „După lupte seculare…”: Primarul Vasluiului a anunțat intrarea în linie dreaptă pentru reabilitarea Palatului Copiilor first appeared on Monitorul de Vaslui.

Schimbările climatice aduc episoade extreme de îngheț și de ninsoare chiar și în luna aprilie la altitudini joase, așa cum arată cele întâmplate în 2017 și în mai mică măsură în 2023.

În acest articol, pe baza datelor Administrației Naționale de Metereologie, se vorbește despre cazurile în care s-a depus strat de zăpadă după a doua jumătate a primăverii și vor fi trecute în revistă localitățile din țară unde a nins târziu în primăvară.

A nins măcar o dată în aprilie

La toate stațiile meteo din țară s-a depus măcar o dată strat de zăpadă în aprilie în ultimii 64 de ani. Există doar două excepții, unde ultima dată a formări unui strat de zăpadăa fost la sfârșitul lui martie: Constanța – 28 martie 2013 și Mangalia – 30 martie 1969.

Pe 1 aprilie a nins cel mai târziu la stații precum Sulina și Drobeta Turnu Severin. La București, cel mai târziu strat de zăpadă a fost pe 17 aprilie 1996, iar la Cluj, pe 22 aprilie 2005.

La Iași, data extremă pentru strat de zăpadă a fost 23 aprilie 1997, iar la Sibiu, 27 aprilie 1984. În mare parte din Dobrogea foarte rar s-a depus strat de zăpadă după 7-8 aprilie, iar când s-a întâmplat a fost o dată la câteva zeci de ani.

Metereologii arată că la peste 2.000 m alt poate să ningă în orice lună a anului, în schimb, la 1.000-1.500 m pot fi extrem de rar ninsori în primele zile de iunie. La 1.700-1.900 metri altitudine poate ninge în mod excepțional în jurul datei de 25 iunie. La munte, stratul de zăpadă se poate menține și în iulie sau august în văi și depresiuni, mai ales dacă nu au fost luni anormal de calde. Există locuri în țară unde nu prea ajung razele solare și nici vântul nu ajunge să topească rapid stratul de omăt.

Bâlea Lac este stația meteo la care primăvara este cel mai gros strat de zăpadă în România: spre exemplu, pe 2 mai 1997 erau 388 cm, iar pe 2 mai 1982 erau 355 cm. Și la vârful Omu au fost ani în care stratul de zăpadă a depășit 3 metri grosime.

Numărul de zile cu strat de zăpadă a scăzut față de anii 70 și 80, mai ales că ninge tot mai rar în decembrie și în prima parte din ianuarie. În ultimii ani a nins la altitudini joase abia după 15 ianuarie și în luna februarie, iar ninsorile de martie au fost rare.

Ninsori surprinzătoare în România

Ninsorile de aprilie pot fi considerate fenomene extreme, iar dacă se întâmplă stratul de zăpadă nu poate să se mențină mai mult de câteva ore. Suficient însă pentru a afecta culturile sau pomii.

Un astfel de episod ieșit din comun a avut loc pe 8 mai 1989, când la Joseni s-a depus un strat de 5 cm de zăpadă. Chiar și pentru un pol al frigului a fost ceva cu totul special. Și la Baraolt a fost strat de zăpadă în acea zi. Pe 1 mai 1970 a fost strat de zăpadă la Brașov și Târgu Secuiesc, iar pe 8 mai 2011 a nins la Întorsura Buzăului.

Pe vremuri, în Europa centrală se credea că „Sfinții de Gheață” aduc un val de frig la mijlocul lunii mai și că plantele pot suferi grav dacă nu ții cont de acești sfinți.

Ninsori uimitor de târzii s-au produs la 14 mai, în 1980. În unele locuri s-a depus și un firav strat de zăpadă de 2-4 cm, dar nu a durat, maximele fiind pozitive.

La Bârnova, o comună de lângă Iași, în ultimii ani a fost de două ori strat de zăpadă de peste 50 cm în aprilie (în 2017 și 2023). În Bârnova zonele cu cea mai scăzută altitudine sunt la sub 200 m, iar cele mai înalte, la 400 m altitudine. Stația meteo se află la 396 m alt.

Din datele metereologilor se vede clar că au existat mai multe episoade de zăpezi târzii de primăvară în anii 60, 70 și 80, și tot mai puține după 2000. Valuri de căldură apar tot mai des și primăvara, iar luna aprilie a dovedit în ani precum 2016 sau 2018, că poate aduce multe zile cu temperaturi de vară.

Cronologia ninsorilor târzii de primăvară (1962-2023)

1962

La Fundata, în județuș Brașov (1.300 m alt) a fost strat de zăpadă pe 7 iunie.

1963

La Iași, stratul de zăpadă a ajuns la 14 cm în aprilie.

1964

La Corugea (Dobrogea) a nins pe 27 aprilie.

1965

Pe 4 mai a nins la Târgu Secuiesc

1967

În zilele de 24 și 25 aprilie a nins și s-a depus strat de zăpadă în mai multe locuri, mai ales în Transilvania, dar și la Câmpina, un loc cu climă foarte blândă. A nins și la Dej, dar și la Tg Mureș.

1968

Pe 10 aprilie s-a depus strat de zăpadă la Arad, dar și la Râmnicu Vâlcea.

1969

În 30 martie s-a depus strat de zăpadă la Mangalia, fapt excepțional pentru un loc cu climă blândă.

1970

Pe 1 mai a nins la Brașov și s-au depus 4 cm de zăpadă. Tot atunci s-a depus strat de zăpadă la Tg Secuiesc.

1972

Pe 28 iunie s-a depus strat de zăpadă la stația meteo Lăcăuți, din munții Vrancei

1973

S-a depus strat de zăpadă pe data de 22 aprilie la Holod, în județul Bihor.

1974

Pe 18 aprilie s-a depus strat de zăpadă la Blaj, iar la mijloc de iunie a fost strat de zăpadă și la sub 1.500 m alt (Păltiniș, Cuntu, Semenic).

1976

Fenomen foarte rar pentru ultima zi de aprilie: la Miercurea Ciuc și Rădăuți s-a depus strat de zăpadă.

1980

Un val de frig excepțional a adus zăpadă la jumătatea lunii mai și la altitudini foarte reduse. Pe 14 mai s-a depus strat de zăpadă la Suceava și în stațiunea Ocna Șugatag. Tot atunci a nins și la Bacău, la Piatra Neamț, la Cotnari și la Târgu Neamț (unde s-a depus și strat de zăpadă de 4 cm).

1981

Între 18 și 20 aprilie s-a depus strat de zăpadă în multe locuri: Craiova, Ploiești, Titu, Băilești, Calafat, Slatina. La Calafat grosimea stratului de zăpadă a fost de 3 cm, fapt extraordinar pentru o localitate unde constant se înregistrează printre cele mai ridicate temperaturi din țară. La Ploiești nu doar că a fost strat de zăpadă, dar maxima zilei a fost de numai +2 grade.

1982

La Oradea s-a depus strat de zăpadă pe 27 aprilie, iar o zi mai târziu s-a repetat fenomenul și la Satu Mare și Baia Mare. Pe 23 aprilie s-a depus strat de zăpadă în două localități din Oltenia: Polovragi și Târgu Logrești. În luna mai, stratul de zăpadă avea 59 cm la stațiunea Păltiniș de lângă Sibiu (1.454 m alt).

1984

Pe 27 și 28 aprilie au fost ninsori extrem de târzii și s-a depus strat de zăpadă la Sibiu, Făgăraș, Drăgășani, Târgoviște, Pitești și Curtea de Argeș. A fost cel mai târziu episod de ninsoare care a cuprins aproape toată țară atât de târziu în primăvară.

Pe 1 mai erau 40 cm de zăpadă la Sinaia (cota 1500).

1985

Pe 25 aprilie s-a depus strat de zăpadă la Oravița și minima a fost de -0,5 C. A fost doar 1 cm, însă într-un loc unde vremea este extrem de blândă, chiar și iarna, fiindcă au fost 22 C în ianuarie și 21 C în decembrie.

Pe 19 iunie s-a depus cel mai târziu strat de zăpadă la cota 1500 din Sinaia.

1986

La jumătatea lui aprilie s-a depus strat de zăpadă de 3 cm în cel mai vestic oraș al României: Sânnicolau Mare

1987

Pe 9 mai a nins pentru foarte scurt timp la Brașov, Cluj, Petroșani și Voineasa. La Cluj minima a fost de 0,7 C.

1988

Pe 16 aprilie s-a depus strat de zăpadă la Sebeș, Buzău, Călărași, Bacău, Hârșova și Medgidia, iar ziua următoare a fost zăpadă și la Adamclisi. Pe 25 aprilie s-a depus strat de zăpadă la Târgu Ocna

1989

Zilele de 7 și 8 mai au fost aparte, fiindcă s-a depus strat de zăpadă la Joseni, Baraolt și Zalău. La Făgăraș și Baia Mare a nins pentru scurt timp. La Joseni, stratul de zăpadă a fost de 5 cm pe 8 mai, minima a fost de 0,2 C, dar maxima a ajuns la 8 grade, astfel că zăpada s-a topit repede.

1991

Pe 1 iunie încă persista un firav strat de zăpadă la Predeal, 4 cm. Frigul și zăpada sosiseră pe 25 mai, iar pe 27 stratul de zăpadă era de 35 cm. Au fost șapte zile consecutive cu strat de zăpadă la Predeal. Tot în 1991, la Păltiniș (Sibiu) erau 53 cm de zăpadă pe 28 mai și stratul persista până pe 1 iunie (16 cm).

La vârful Omu erau 223 cm de zăpadă pe 2 iunie, stratul topindu-se abia pe 25 iunie, în timp ce pe 17 iunie încă avea peste un metru grosime.

Pe 21 aprilie s-a pus strat de zăpadă la Voineasa.

1992

Pe 12 aprilie a nins la Vaslui, ca și în alte orașe ale Moldovei, Iași, Focșani și Tecuri. La Giurgiu s-a depus strat de zăpadă, iar la Băilești, o săptămână mai târziu. Minima a fost de -0,7 C la Giurgiu, în timp ce doi ani mai târziu minima nopții nu scădea sub +16 C.

1995

Pe 1 aprilie a nins la Sulina, loc cu o climă deosebit de blândă unde rar ninge după a doua jumătate din februarie

La Baia Mare stratul de zăpadă a ajuns la 28 cm la jumătatea lunii.

1996

Anul 1996 a fost ieșit din comun, fiindcă a adus mai multe zile consecutive cu strat de zăpadă în aprilie: șapte la Brașov, două la Sibiu, patru la Câmpina, trei la București și patru la Bacău.

În aprilie 1996 au fost 44 cm la Brașov și tot atunci au fost 33 cm la Câmpina, 16 cm la Sibiu și 21 cm la Bacău. Data de 16 aprilie a adus recorduri pentru cel mai târziu strat de zăpadă în multe locuri: București, Urziceni, Turnu Măgurele, Alexandria, Videle, Bechet, Caracal și Deva. Pe data de 16 a nins și în Crișana.

În 1996 a nins în mare parte a țării pe 15 aprilie, a doua zi de Paște. În București intre 15 și 18 aprilie minima a fost de sub 1 grad. Pe 25 aprilie temperaturile erau caracteristice verii (26 de grade și 29 de grade două zile mai târziu), încă o dovadă că vremea poate fi super-capricioasă.

La Sinaia cota 1500 a fost strat de zăpadă toată luna, cu un maxim de 116 cm pe data de 16.

1997

Pe 22 aprilie la Vaslui s-a depus un strat consistent de zăpadă. A fost unul dintre anii cu ninsori foarte târzii. Pe 23 aprilie ningea bine la Iași, Bacău, Botoșani, Roman, Cotnari și Piatra Neamț. După jumătatea lui aprilie s-a depus strat de zăpadă la Râmnicu Vâlcea și Dej, la Târgu Mureș (16 cm), dar și în Crișana. Pe 20 aprilie s-a depus cel mai târziu strat de zăpadă la Dumbrăveni, lângă Sighișoara.

La Sibiu a nins de mai multe ori în aprilie 1997, astfel că stratul de zăpadă a fost de 12 cm pe 8 aprilie, de 15 cm pe 12 aprilie și de 11 cm pe 17 aprilie.

La Stâna de Vale (1.117 m alt) stratul de zăpadă a depășit un metru în prima decadă a lunii aprilie și a atins 117 cm pe 18 aprilie. Stratul de zăpadă s-a topit, însă abia în luna mai (pe 1 mai erau 21 cm).

La Predeal a fost strat de zăpadă consistent toată luna, cu maxim de 126 cm. În prima zi de mai 1997, erau 35 cm strat de zăpadă la Predeal și în aceeași lună a nins și pe data de 29.

Grosimea maximă a stratului de zăpadă măsurată la stațiile meteo din țară a fost de 395 cm şi s-a înregistrat în luna aprilie la Bâlea Lac, când s-au produs şi câteva avalanşe de mari proporţii care au rupt stâlpii de înaltă tensiune, au făcut victime umane şi au deteriorat Cabana Paltinul.

2000

Pe 21 martie, la stația meteo Semenic s-a înregistrat o grosime record a stratului de zăpadă (235 cm). Stația se găsește la o altitudine de 1432 m.

2002

Pe 7 aprilie a nins la Adjud

2003

Pe 6 aprilie s-a depus strat de zăpadă la Timișoara, iar două zile mai târziu la Tulcea, Sf Gheorghe Deltă și Jurilovca. La Drobeta Turnu Severin au fost -3 C pe data de 7 aprilie, iar o zi mai târziu a fost strat de zăpadă la Moldova Veche.

2005

Pe 22 aprilie s-a depus strat de zăpadă la Cluj, Caransebeș (2 cm) și Lugoj.

2011

Pe 8 mai s-a depus cel mai târziu strat de zăpadă la Întorsura Buzăului.

2013

Pe 28 martie s-a depus strat de zăpadă la Constanța (3 cm).

2017

Perioada 20-22 aprilie a adus temperaturi foarte scăzute și strat de zăpadă în locuri precum Galați, Tecuci, Focșani, Bârlad, Pătârlagele, Râmnicu Sărat și Petroșani. A nins și în Delta Dunării, dar și în Bărăgan și în zone restrânse din Muntenia. Pe 21 aprilie 2017 erau 59 cm la Bârnova, nu departe de Iași, iar acolo stratul de zăpadă s-a topit după șase zile.

Tot atunci, la Predeal erau 50 de cm de zăpadă, la Brașov erau 15 cm, iar la Întorsura Buzăului 24 cm.

2020

Pe 1 aprilie s-a depus strat de zăpadă la Târgu Jiu și la Drobeta Turnu Severin ( 2 cm), oraș în care au fost +29,2 C pe 1 aprilie 2024.

2023

În dimineața zilei de 6 aprilie 2023, la stația meteo din comuna Bârnova, la câțiva km de Iași, grosimea stratului de zăpadă a atins 57 cm, deloc puțin pentru luna aprilie. La Iași erau 35 cm, la Cotnari 39 cm, iar la Darabani, 32 cm. Pe 7 aprilie, stratul de zăpadă era de 55 cm la Bârnova, 35 cm la Cotnari și 27 cm la Iași.

The post Se mai poate întoarce zăpada la Vaslui? Pe 22 aprilie 1997 ningea consistent, ca și pe 21 aprilie 1992. O istorie a ninsorilor surprinzătoare de primăvară first appeared on Monitorul de Vaslui.

Bibliotecile publice și-au dovedit utilitatea încă din vechime, pe măsură ce informațiile, cunoștințele, observațiile etc. sunt structurate: grupate pe diferite tipuri de suport (lut ars, piatră, os, piei de animale, papirus etc.); pe domenii de activitate; pe categorii de potențiali beneficiari.

Am participat la evenimente festive în diferite locuri din această țară unde se sărbătoreau 100-125-150 de ani de bibliotecă publică, de ființare a unui lăcaș special dedicat cărții.

De fiecare dată m-am întrebat cu ce am greșit noi, aici la Vaslui, de nu avem o tradiție, o rădăcină veche în tezaurizarea informațiilor în cărți, reviste, produse cartografice, documente de arhivă grupate, adunate într-o instituție?

Să fie de vină istoria potrivnică și poziția noastră în calea tuturor răutăților, să fie nivelul de trai din zonă, lipsa unor deschizători de drumuri sau ce altceva?

Am trecut peste supărări și am încercat să merg spre trecut, pe firul evoluției sociale, economice, administrative pentru a depista începuturile, germenii unei activități coerente privind lectura publică într-un cadru instituțional, guvernat de către stat.

În Arhivele județului Vaslui, cu un sprijin deosebit din partea devotaților slujitori ai acestei instituții, am găsit un Referat de aprobare a cheltuielilor din 20 octombrie 1949, un referat prin care se solicitau fonduri pentru înzestrarea bibliotecii. Face mențiunea că nu exista o bibliotecă de sine stătătoare, ci această activitate se desfășura în cadrul secției de învățământ și cultură a județului Vaslui.

În luna noiembrie 1949, găsim borderourile cu lista de cărți achiziționate de la Centrul de Difuzare a Cărții, pentru Comitetul Provizoriu al jud. Vaslui – Secția Artă și Cultură.

Am putea afirma că acestea au fost firavele începuturi. Însă, abia în 1951, prin Hotărârea de Guvern nr. 1542, se înființează Biblioteca Raională Vaslui (ca bibliotecă publică în adevăratul sens al cuvântului).  

Fondul de carte cu care pleca la drum era de aproximativ 6000 de documente, redistribuite de la bibliotecile mai importante din țară sau de la donatori particulari.

Înființarea bibliotecilor raionale în România, inspirată de modelul sovietic, avea drept scop răspândirea culturii și civilizației de tip comunist în rândul populației. Deși bibliotecile din URSS aveau rădăcini în modelul bibliotecilor din antichitate dar și în bibliotecile din Vestul Europei, fondul de carte nu avea un caracter enciclopedic și învățăturile promovate erau total diferite de cele specifice unei biblioteci care chiar să faciliteze un acces liber la cultură și educație. Trebuie să înțelegem că apariția bibliotecilor publice reprezintă un pas important, în măsura în care rolul lor era pozitiv și favoriza dezvoltarea culturală, profesională, intelectuală, sprijinea șlefuirea personalității și nu servirea unor doctrine. Bibliotecile raionale/județene din România, până în 1989, aveau un rol de promovare a culturii socialiste, a comunismului și de formare a „omului nou”, oferind o deschidere atent controlată către cultura universală.

Biblioteca Raională își avea inițial sediul pe str. I.C. Frimu, în trei mici cămăruțe neadecvate pentru o bibliotecă. Reorganizarea administrativ-teritorială din 1968 consolidează rolul bibliotecii publice. Instituția se mută în actualul sediu al Tribunalului Vaslui, tot pe strada I.C. Frimu și devine bibliotecă județeană.

În 1972, biblioteca se mută în actualul sediu, o clădire cu spații mai generoase, care permit un flux al cititorilor și favorizează dezvoltarea lecturii pe categorii de vârste: apare sală de împrumut pentru copii, sală de împrumut pentru adulți, sală de lectură și, mai târziu, mediateca.

În 1991, instituția capătă denumirea de Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui, printr-un act juridic emis de către Prefectura județului Vaslui. Festivitatea de dezvelire a plăcii memoriale Nicolae Milescu Spătarul are loc în 1992, la 29 ianuarie.

Astfel, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui are 75 de ani de viață ca bibliotecă raională/județeană și 35 de ani sub denumirea actuală. Două repere importante care marchează istoria și evoluția acestei instituții culturale, un simbol al păstrării și promovării valorilor culturale în comunitatea vasluiană.

Mergând tot pe firul istoriei vom vedea într-un material viitor implicarea societății civile în organizarea lecturii și accesului liber, necondiționat, apolitic la educație și dezvoltare intelectuală prin lectură.

Voicu Gelu BICHINEȚ

The post Pe firul istoriei first appeared on Monitorul de Vaslui.

Evenimentul va avea loc în sala Multimedia a Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, iar obiectivul conferinței este de a prezenta publicului larg momente cruciale din istorie, atât pe plan intern, cât și internațional, din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Astfel, sesiunea de comunicări are ca temă centrală „Marele Război”, așa cum este cunoscut în istoriografie Primul Război Mondial, eveniment care a zguduit din temelii conștiința contemporanilor și a reprezentat o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială.

„Un rol esențial în cadrul manifestării va reveni semnificației istorice a momentului 27 martie/9 aprilie 1918 – Unirea Basarabiei cu România, punct de cotitură remarcabil, al cărui caracter unic a îndemnat contemporanii la reflecție și a schimbat cursul istoriei și destinul nobil al poporului român”, transmite instituția, care preciează că manifestarea va reuni specialiști din instituții academice din Statele Unite ale Americii, Ucraina, Republica Moldova și România, care vor aborda teme ce vor creiona o imagine complexă a acestor evenimente.

Prezintă:

– Prof. univ. dr. habil. Ion GUMENÂI, Facultatea de Istorie și Filosofie – Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău, Republica Moldova – Precursorii Unirii: personalități ale mediului confesional și susținerea ideii românismului;

– Prof. univ. dr. Mykola MYKHAILUTSA, Institutul Maritim de Științe Umaniste, Universitatea Națională Maritimă din Odessa, Ucraina/Dr. Oleg Grigorievici BOJAN, Institutul de Istorie a Ucrainei, Academia Națională de Științe a Ucrainei, Kiev, Ucraina – Delegații din partea Basarabiei la Consiliul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse (1917-1918): fapte puțin cunoscute din biografia pastorală a Patriarhului Nicodim Munteanu;

– Prof. univ. dr. Cătălin TURLIUC, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română – Filiala Iași, România – Autodeterminarea națională și asociaționismul fraternalist modern;

– Prof. univ. dr. Viktor Anatoliyovych SAVCHENKO, Universitatea Națională Pedagogică din Ucraina de Sud „K. D. Ushynsky”,Odessa, Ucraina – Ultimele bătălii ale Marelui Război: ofensiva armatei române în Basarabia de Sud și pe Nistru în ianuarie-februarie 1918;

– Prof. univ. dr. Oleksandr RUSNAK, Universitatea Națională „Yuriy Fedkovych” din Cernăuți, Ucraina – Sigiliul starostelui județului Hotin al Statului Ucrainean – o nouă sursă pentru istoria proceselor administrative din Basarabia în 1918;

– Cercet. șt. Eugen CERNENCHI, Institutul de Istorie, Academia de Științe a Moldovei, Chișinău, Republica Moldova – Operațiuni militare ale Puterilor Centrale pe teritoriul Basarabiei în timpul Primului Război Mondial;

– Conf. univ. dr. Teodor CANDU, Universitatea de Stat din Moldova; Muzeul Național de Etnologie și Istorie Naturală, Chișinău, Republica Moldova – Integrarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia în cadrul BOR după 1918;

– Custode principal de fonduri Tudor CIOBANU, Agenția Națională a Arhivelor, Chișinău, Republica Moldova – Salvgardarea patrimoniului arhivistic din Basarabia în anii imediat următori Unirii;

– Cercet. șt. III dr. Corneliu CIUCANU, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română – Filiala Iași, România – Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România la Conferința Păcii de la Paris (1919-1920). Între „reticența” foștilor aliați și ostilitatea bolșevică și albgardistă;

– Cercet. șt. III dr. Marian-Ionuț HARIUC, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Academia Română – Filiala Iași, România – Franța și Tratatul Basarabiei în primii ani interbelici. Câteva reflecții pe marginea unor documente diplomatice franceze;

– Dr. Silviu B. MOLDOVAN, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității/Institutul de Istorie ,,A, D. Xenopol”, Academia Română – Filiala Iași – Reverberațiile Unirii Basarabiei cu Regatul României: cazul Pantelimon Halippa;

– Prof. dr. Paul. E. MICHELSON, Universitatea Huntington, Indiana, Statele Unite ale Americii/Membru de Onoare al Academiei Române – Premisele Primului Război Mondial: Cazul românesc.

The post Muzeul Județean organizează Conferința internațională Primul război mondial – Primul război total (1914-1918) first appeared on Monitorul de Vaslui.

Primăria municipiului Bârlad invită comunitatea locală să participe la evenimentul „Omagiu Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în orașul natal”, organizat pentru a cinsti memoria uneia dintre cele mai importante personalități ale istoriei naționale.

„Născut la Bârlad, pe 20 martie 1820, Alexandru Ioan Cuza, artizanul Unirii Principatelor Române și inițiatorul marilor reforme moderne, rămâne o figură emblematică a destinului național și o mândrie a orașului nostru”, comunică municipalitatea bârlădeană motivația pentru a organiza manifestarea de vineri, 20 martie 2026, care va avea loc la Cercul Militar Bârlad și va reuni reprezentanți ai mediului universitar și cultural, „într-un moment de recunoștință și respect față de fiul Bârladului care a contribuit decisiv la modernizarea României”.

„Vă așteptăm să ne fiți alături pentru a-l comemora pe Domnitorul Alexandru Ioan Cuza!”, transmite Primăria Bârlad, care precizează că la bustul domnitorului se vor putea depune flori și buchete de flori.

The post Bârlădenii, invitați să-l omagieze cum se cuvine pe Domnitorul Unirii first appeared on Monitorul de Vaslui.

Ziua de 24 ianuarie este sărbătorită de 167 de ani  ca un eveniment de referință  în istoria românilor. O perioadă, a fost şi zi naţională până la venirea pe tron a regelui Carol I. Se realiza atunci un vis secular pentru îndeplinirea căruia şi-au dat obolul de suferinţă şi sânge multe generaţii. Unirea avea la bază originea, istoria, limba, obiceiurile, idealurile şi aspiraţiile românilor de pretutindeni. La 1600, Mihai Viteazul o înfăptuia pentru scurt timp şi rămânea ca un ideal care se va împlini peste trei veacuri.

Revoluția de la 1848 a adus la ordinea zilei marile probleme ale regenerării naționale și a arătat că unirea românilor este posibilă, pe etape, într-un context favorabil, mai întâi, a Moldovei cu Valahia. Prin urmare, Unirea românilor s-a realizat în epoca modernă,  treptat, în cadrul unui proces îndelungat, început la 1859 cu dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, fiu al meleagurilor vasluiene.  A continuat prin proclamarea Independenţei de stat a României  la  9 mai 1877 şi unirea Dobrogei cu Țara la 14 noiembrie 1878,  pentru a se încheia la sfârşitul Primului Război Mondial.

Unul dintre reprezentanții de frunte ai generației Unirii au fost Alexandru Ioan Cuza și viața sa politică s-a împletit cu marile evenimente de la mijlocul secolului XIX. Descendent dintr-o veche familie moldovenească cu tradiții revoluționare, Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, după cei mai mulți istorici la Bârlad, între care, amintim pe Alexandru D.Xenopol și Constantin C. Giurescu, iar după alții (Ion Lupașcu, N. Iorga, Lucia Borș), la Huși, sau chiar la Galați, după I.G. Valentineanu. Tatăl viitorului domnitor  a fost în câteva rânduri ispravnic de Fălciu și Galați, deputat de două ori în Obșteasca Adunare a Moldovei. După terminarea cursurilor primare, Alexandru Ioan Cuza este trimis la Iași, la pensionul francez condus de Victor Cuenim, unde are colegi pe Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Matei Millo. Între ei, se va lega, mai târziu, nu numai o statornică prietenie, dar și comunitatea ideilor revoluționare puse în slujba propășirii patriei.

Alexandru Ioan Cuza își continuă studiile la Paris, în  anii 1834-1839. Se întoarce în țară cu promovarea examenului de  Bacalaureat în litere și cu titlul de membru al „Societății economiștilor din Paris”, fără a-și termina studiile juridice. La Paris, cunoaște numeroși tineri revoluționari din ambele Principate, însușindu-și ideile înaintate ale epocii. Aveau în comun studiile la  renumite universități  din Franța și Germania, contactul cu lumea occidentală, cu dezbaterile vremii și imaginarul politic occidental. În Occident, intelectualii români  au descoperit o lume nouă , fiind fascinați de personalitățile întâlnite și atrași de ideile naționalismului, ale liberalismului. Ei ajung la concluzia că se poate organiza o societate pe principii diferite și că e  datoria lor ca întorși acasă să pună în practică aceste idei.

În toamna anului 1837, Cuza intră în armată cu gradul de cadet. Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, primește o educație europeană și devine ofițer în armata moldovenească. S-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu, în aprilie 1844, ceremonia religioasă având loc la biserica din Solești, județul Vaslui.     

Revoluția de la 1848 din Moldova îi prilejuiește lui Alexandru Ioan Cuza afirmarea în arena luptei politice. Este alături de membrii mișcării naționale din Moldova, cerând – la întrunirea de la Hotelul „Petersburg” din Iasi – înfăptuirea reformelor din „Petiția-Proclamație”, redactată de poetul Vasile Alecsandri. După înăbușirea mișcării a fost  arestat, împreună cu alți revoluționari, Cuza urmând să fie trimis în exil în Turcia. Reușește  cu sprijinul soției, să obțină pașaport austriac, trece în Transilvania, unde a participat  la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3-5 mai 1848.

De la Blaj pleacă în Bucovina, unde face parte din Comitetul revolutionar moldovean împreună cu Costache Negri, Vasile Alecsandri, Petrache Cazimir și susține cererile lui Mihail Kogălniceanu din „Dorințele partidei naționale din Moldova”, care era  un adevărat program de luptă pentru desființarea robiei, a boierescului, de împroprietărire a țăranilor, de  abolire a privilegiilor boierești, egalitate în drepturi a locuitorilor, un guvern reprezentativ, constituțional, iar Unirea Moldovei cu Țara Romanească era  considerată „cheia bolții fară de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. 

După o călătorie la Viena, Paris și Constantinopol, Alexandru  Ioan Cuza se întoarce în țară împreună cu noul domn al Moldovei, numit în locul domnitorului Mihail Sturdza, anume Grigore Alexandru Ghica. Recent, rămășițele sale pământești au fost aduse la Iași, de la Paris. Avea ca soră pe Elena Șubin, proprietara moșiei Vaslui. În 1849, Cuza  era numit președinte al Judecătoriei Covurlui, funcție pe care o deține până în anul 1851, când devine director în  Ministerul de Interne din Iași și peste puțin timp pârcălab de Galați. În aceste demnități s-a remarcat printr-un respect desăvârșit al legii, printr-o cinste exemplară, meritele sale ca judecător și administrator fiind apreciate public de către domnitor.

După încetarea domniei lui Grigore Alexandru  Ghica, Cuza este îndepărtat  din funcția de pârcălab de caimacamul Teodor Balș, adversar al unioniștilor. Însă, Mihail Kogălniceanu, i-a replicat acestuia importanța unirii moldovenilor cu muntenii: „Poate să crească troscăt pe străzile Iașilor, numai unirea să se facă”. Noul caimacam, Nicolae Vogoride era și el împotriva Unirii, dar vrând să-și facă partizani, îl numește din nou pe Cuza pârcălab de Covurlui cu reședința la Galați. Pentru a-l apropia și mai mult, îl reintegrează în armată ca sublocotenent. După patru zile devine căpitan  și apoi maior după numai cinci zile. Era o ridicare meteorică, o înaintare în grad  cu totul excepțională, în afara oricăror reguli, care a stârnit vâlvă și comentarii în epocă. Vogoride își închipuia că, promovându-l pe Cuza atât de rapid în grade superioare, și-a asigurat  în persoana acestuia un om  devotat. S-a înșelat, deoarece Cuza, nu înțelegea să renunțe la convingerile sale unioniste, pentru care luptase la 1848, de dragul unor avantaje materiale, ceea ce duce la îndepărtarea lui din Galați, tocmai în timpul alegerilor pentru Divanul ad-hoc.      

Izbucnirea războiului Crimeii, între Rusia și Turcia (1853-1856), încheiat cu Congresul de Pace de la Paris din martie 1856, internaționalizează problema Unirii Principatelor. În  acest areopag european se pune pentru prima dată  chestiunea unirii românilor de către Franța prin ministrul său de externe, contele Walevski, nepotul lui Napoleon I. Ca urmare a opoziției Austriei și Turciei, se trece la consultarea românilor prin înființarea de adunări ad-hoc unde  intrau  pentru prima dată reprezentanții  țăranilor, precum Ion Roată și Tănase Constantin. Aceștia, înțeleg importanța solidarității naționale, în detrimentul problemelor sociale. Totodată, Principatele treceau  sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene, înlăturându-se protectoratul singular al Rusiei, menținându-se însă, suzeranitatea otomană. Alegerile  pentru adunările ad-hoc sunt falsificate în  Moldova de caimacmul Nicolae Vogoride cu sprijinul Porții Otomane și Austriei. În semn de protest față de măsluirea alegerilor, Cuza și-a dat demisia din funcția de pârcălab și prin intermediul Cocuței Vogoride, soția caimacamului, este publicată corespondența cu Austria privind falsificarea lor în Moldova.  Se crease o criză pe plan internațional. De aceea, în august 1857 are loc o întrevedere între împăratul Franței, Napoleon al – III- lea și regina Angliei, Victoria,  ajungându-se la un compromis: Anglia acceptă anularea alegerilor  falsificate din Moldova, iar Franța se mulțumește doar cu o unire formală. La insistențele Franței și Angliei, Turcia este nevoită să anuleze alegerile. Noile alegeri din Moldova au ca rezultat formarea unei majorități unioniste în divanul ad-hoc de la Iași.        

În anii 1856-1859  se intensifică lupta pentru unire a  celor două Principate, forțele principale fiind intelectualii și masele populare. Se accentuează divergențele  dintre unioniști și separatiști. La Iași și  București se înființează Comitetele Centrale ale Unirii, care coordonau activitatea comitetelor unioniste din județele  și ținuturile celor două țări. În această perioadă frământată, Alexadru Ioan Cuza îndeplinește diverse funcții militare: colonel, hatman al miliției, iar în preajma Unirii, este numit comandantul întregii armate moldovene. Ales deputat în septembrie 1857 din partea orașului Galați în Adunarea ad-hoc, Cuza, patriot cu idei înaintate, face diverse propuneri cu privire la desființarea privilegiilor, cerând egalitate și accesibilitate în funcțiile  statului etc.      

Generaţia Unirii e unică în istoria noastră. Este generaţia paşoptistă, care a participat la  trei  momente importante ale emancipării naționale: 1848, 1859 şi 1877. În fruntea ei s-a aflat mari personalităţi:  Mihail  Kogălniceanu, Alexandu Ioan Cuza, Ion  C. Brătianu, Vasile Alecsandri, Costache Negri ş.a. Unioniştii au depus jurământul pe Biblie şi pe icoana Sfintei Treimi, pentru că se avea în vedere unirea celor trei Ţări Româneşti. Dintre personalităţile vasluiene care au  participat la  aceste măreţe evenimente menționăm pe Manolache Costache Epureanu, Alecu Cuza, Anastasie Panu, Lupu Costache, Mihail Jora, Petrache Mavrogheni, Andrei V. Ionescu etc. La 28 decembrie 1858 are loc adunarea electivă a Moldovei unde Cuza este ales vicepreședinte și la 3 ianuarie 1859 este trecut pe lista candidaților la domnie. În ziua de 5 ianuarie 1859, în ajunul Bobotezii, Adunarea electivă a Moldovei îl alege ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, unioniștii repurtând astfel un strălucit succes.

Discursul lui Mihail Kogălniceanu cu prilejul alegerii  în unanimitate a lui Alexandru Ioan  Cuza  ca domn al Moldovei, evidenția importanţa momentului de început al unei etape  de modernizare a statului: „…Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare, s-a înălțat însăși naționalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în țara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce Țara dorește: la legi noi, oameni noi …”.

La 24 ianuarie 1859, Vaslie Boierescu, unul din fruntașii politici din Țara Românească,  elogia exemplul moldovenilor, arătând că  „Europa ne-a ajutat, rămâne să ne ajutăm singuri” și muntenii l-au ales domn tot pe Cuza, punându-se Marile  Puteri în faţa faptului  împlinit. Acest act politic a fost considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul acelei înţelegeri  nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite. A urmat o stăruitoare luptă diplomatică dusă de  Cuza  cu Marile Puteri pentru recunoaşterea unirii Moldovei cu Ţara Românească. A fost în mod clar  un proiect comun între moldoveni care au dat Domnul şi munteni, care au dat Capitala. Dubla alegere a lui Cuza reprezenta un pas înainte către unirea completă a Principatelor  Române. Votul de la 24 ianuarie 1859 a însemnat încununarea victorioasă a atâtor secole de lupte, a însemnat exprimarea năzuinței întregii națiuni, biruința progresului asupra regimului feudal, învechit, semnul emancipării sociale și politice, actul energic de naștere a României moderne prin punerea în practică a „politicii faptului împlinit”. Atunci, liderii mișcării unioniste au lăsat deoparte orice neînțelegere și ranchiună, punând pe prim plan interesul național. Colonelul Alexandru Ioan Cuza era un „om nou”, fără spiță domnească, ales tocmai pentru că el putea să împace spiritele divizate între candidații de sânge princiar.

Dubla alegere a lui Cuza a fost făcută în pofida dorinței Marilor Puteri și le-a pus pe acestea în fața faptului împlinit. Ea a avut un mare ecou în Europa, însuși Ludovic Kossuth, conducătorul revoluției maghiare de la 1848, afirma: „un astfel de spirit este necesar ca un popor să întemeieze o patrie  sau dacă a pierdut-o să și-o recâștige”. Cuza devine, astfel, simbolul Unirii  și al speranțelor într-o Românie modernă. Era considerat un om moderat, de bine, care poate fi manevrat ușor. Dar, în timpul domniei a arătat o nouă fațetă a personalității sale, fiind un om hotărât și bun patriot.   

„Politica faptului împlinit” a  mai fost practicată de români și a dat, în general, roade. Actul de la 1859 este prima manifestare din secolul al XIX-lea a  acestei politici. De aici și până la unirea deplină mai era, însă, cale lungă, iar Cuza, cu spiritul lui organizat, a fost artizanul desăvârșirii unirii. Pregătirea militară l-a ajutat mult pe domnitor în structurarea noului stat, iar spiritul lui de  cinste și dreptate a fost receptat de popor prin formularea „ocaua lui Cuza”. Noul principe a avut de îndeplinit  trei obiective principale de-a lungul domniei: recunoașterea internațională a dublei sale alegeri, desăvârșirea unirii și modernizarea țării prin marile reforme. Primul cbiectiv a fost îndeplinit, cu mult tact, printr – o diplomație de nivel european, cu sprijinul Franței, începând cu anul 1859. Al doilea obiectiv a constat în unificarea rapidă a principalelor instituții ale statului: armată, administrație, biserică, justiție, guvern, parlament. Conducerea țării era extrem de dificilă pentru domnitor, cu două guverne, două armate, două capitale  și două adunări.

În urma unei vizite la Constantinopol, în 1860, domnul român a fost primit cu toate onorurile unui suveran, refuzând să pupe papucul sultanului,conform obiceiului vremii. Conferința de la Constantinopol a Marilor Puteri europene din 1861, a recunoscut unirea deplină, însă numai pe timpul domniei lui Cuza, domnitorul proclamând la 11 decembrie: „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată… alesul vostru vă dă  astăzi o singură Românie”. La 22 ianuarie 1862, s-a format  primul  guvern unic, în frunte cu liderul conservator Barbu Catargiu și la 24 ianuarie se întrunește prima Adunare unică, stabilindu-se capitala la București.

Al treilea obiectiv, de modernizare a statului, a fost  mai dificil și a însemnat aplicarea, în anii 1863 – 1865, a altor puncte din programul Revoluției de la 1848 pentru organizarea României după modelul democrațiilor occidentale. Procesul a fost complicat, iar secularizarea averilor mănăstirești, a permis legiferarea reformei agrare, împroprietărindu-se țăranii cu pământ, aceștia devenind cetățeni,  cu o patrie nouă  de apărat. Și astăzi, se mai văd în casele unor țărani, icoana  Maicii Domnului cu pruncul Iisus în brațe, alături de tabloul lui Cuza cu sfetnicii săi, la lovitura de stat din 2 mai 1864. Prin „Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris”, urmat de un plebiscit, de o nouă  reformă electorală, de înființare a Senatului, creștea  puterea Domnului, acțiunile sale curajoase  stârnind multe controverse și opoziții, în interior și în exterior. Nu întâmplător,în urma legii rurale, Cuza l-a cinstit pe moș Ion Roată, jignit de boier, spunând: „unde a scuipat boierul, a sărutat Domnul”. Cu multe opreliști, principele  Cuza  a mers înainte pe drumul reformelor, reușind să facă în șapte ani de domnie,  mai mult decât alți domnitori în zeci de ani. Însă era un echilibru fragil între opoziție și putere, accentuându-se treptat confruntarea dintre conservatori („albii”) și liberalii („roșii”), legată de ritmul de aplicare al noilor legi. Îndepărtați de la guvernare, conservatorii se aliază cu liberalii și alcătuiesc, în ianuarie 1863, monstruoasa coaliție, al cărei scop era detronarea lui Cuza.       

Domnia scurtă a lui Cuza a reprezentat un exemplu de urmat în politică: identificarea cu interesele neamului. A fost plină de reforme  în toate segmentele societăţii, aducându-i sintagma de ctitor al României moderne. Nu este domeniu social – economic, politic și cultural-religios în care domnia lui Cuza să nu-și fi pus amprenta. S-au modernizat vechile instituții și s-au creat altele noi, în administrație (înființarea consiliilor comunale, județene și prefecturile), justiție (Codul Penal și Civil), armată, învățământ ( școli, învățământ primar obligatoriu și  gratuit, universități la Iași și București), poliție, jandarmerie, finanțe, cultură (Academia Românâ) și biserică. Marile reforme îi devin ostile și nemulțumirile cercurilor politice românești față de regimul autoritar al principelui vor crește în intensitate, începând cu  anul 1865. Era de așteptat să fie răsturnat de la putere, mai ales că se despărțise de cel mai bun sfetnic al său, Mihail Kogălniceanu, acela care visa și făcea reforme democratice, dar le voia „fără pripeală”, adică temeinice. Prin urmare, Alexandru Ioan Cuza și generația lui se cuvin prețuiți, simbolizând Renașterea României, a afirmării conștiinței naționale. Nu există sector al societății în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne. Niciodată n-a abdicat de la ideile sale patriotice. El „și-a ținut întotdeauna cuvântul” și „era  gata să sacrifice tronul, persoana sa, numai să  apere țara de orice pericol”.     

Atunci când situaţia economică internă şi cea internaţională devine nefavorabilă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu dezinvoltură renunţă la tron, considerând că i s-a încheiat mandatul, spunând la abdicarea silită de la la 11 februarie 1866: „Să-i fie Țării mele mai bine fără mine, decât cu mine”. Cuza părăsește țara și după plecarea sa  se formează o locotenență domnească, fiind  adus principele Carol I, care continuă politica de modernizare a statului. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în exil, murind la Heidelberg, în Germania. La înmormântarea sa, în 1873, la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu evidenţia faptul că domnia sa a fost una luminoasă în istoria neamului: „Cât va avea Țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi a lui Alexandru Ioan Cuza”…. „Nu greșelile l-au îndepărtat, ci faptele sale mari”.  

Unii consideră că unirea și modernizarea statului s-a făcut în detrimentul moldovenilor, supărarea lor auzindu-se încă din acei ani. Desigur, un act precum acesta – ca toate marile înfăptuiri ale istoriei românilor – a stârnit și unele  nemulțumiri. Domnul Cuza și Mihail Kogălniceanu, ambii moldoveni, au căutat să mențină un echilibru (domn moldovean – capitală munteană; prima universitate modernă la Iași, a doua la București etc.), dar nu a fost unul perfect și nici nu a durat foarte mult. Înalții funcționari din Moldova, își vedeau posturile reduse sau amenințate, „Iașii vechilor zidiri”, unde Vasile Lupu construise  biserica „Trei Ierarhi” și Dimitrie Cantemir îl primise pe Petru cel Mare, devenea treptat un oraș de provincie. Și apoi, tradițiile de autonomie ale Principatului Moldovei se topeau în instituțiile croite după reguli moderne,  erau  amplasate în noua capitală, București. Și, totuși, la scara istoriei, pentru binele națiunii române, dincolo de moldoveni, munteni sau ardeleni, actul a fost drept și necesar. În aceste locuri, de la marginile Europei civilizate, de interferență între Occident și Orient, o Românie cu statutul de „Principatele Unite”, cu instituții paralele la București și Iași, fără o putere centralizată, nu avea nici o șansă de dăinuire. Dovada este că România creată atunci și consolidată prin actele  politice din 1877 și 1918 există (cu rășluirea de după Al Doilea Război Mondial) și astăzi.

Momentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost o unire importantă, de bază, cum subliniază Preafericitul Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, nu „mică”, cum o consideră unii în zilele noastre. Ideea de „unire mică” este recentă, după 1989. Înainte, în timpul comunismului, nu se prea  zicea „Marea  Unire”, nici „România Mare” sau România Întregită, întrucât erau  considerate  expresii „burgheze”. Nu este bine  să ierarhizăm evenimentele capitale în  existența românilor și  dacă zicem „Unirea cea Mare”, nu înseamnă că unirile celelalte au fost mici. Fără 1859, nu se poate imagina nici 1918. Unirea din 1918 a fost numită „mare” nu fiindcă cea de la 1859 ar fi fost „mică”, ci pentru că a fost pasul final al încununării unui proces, care,în chip fericit, s-au unit la  Vechiul Regat, provinciile românești  încă ocupate de străini. Așadar, pentru România Întregită  la 1918, a fost nevoie de o politică îndelungată de emancipare națională contra unor imperii asupritoare, iar  provinciile românești înstrăinate reprezentau mai mult, ca suprafață și populație, decât România regală. Barbu Ștefănescu Delavrancea, într-un discurs din timpul Primului Război Mondial, arăta că: „noi nu ne croim o nouă patrie, ci ne întregim”.

Astăzi, însă, în România patriotismul este în declin și în  Europa se vorbeşte tot mai  mult de inutilitatea unităţii naţionale. De aceea, într-o lume agitată, dezbinată, aflată  în criză, afectată de conflicte, face ca marile momente din istoria neamului să  fie pilde pentru viitor și spiritul unirii din 1859 să nu  fie înstrăinat.

Așadar, Cuza Vodă devine cu trecerea timpului o veritabilă icoană a neamului, un exemplu de curaj și voință politică. A fost un  ziditor de țară și neam, unul dintre cele mai iubite personalități, fapt reieșit  și dintr-un recent sondaj în rândul românilor. Eminent om de stat, militant neobosit al luptei pentru făurirea statului național român modern, inițiator a numeroase reforme social-economice și culturale,  cu un profund caracter progresist, Alexandru Ioan Cuza, se înscrie printre voievozii de primă mărime din țara noastră, intrat chiar din timpul vieții în legendă.

Bibliografie selectivă:

– XXX, Cuza Vodă, In memoriam, (Culegere de de studii cu ocazia împlinirii unui secol de la moartea domnitorului), Editura Junimea, Iași, 1973.

– Bogdan Dan, Știrbu Viorel, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sport-Turism, București, 1985.

– Codreanu Theodor, (coord.), Istoria Hușilor, Editura Porto-Franco, Galați, 1995.

– Giurescu, C. Constantin, Viața și opera lui Cuza Vodă, Ediția a-II-a, revăzută și adăugită, Editura Științifică, București, 1970.

– Bogdan Dan, Știrbu Viorel, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sport-Turism, București, 1985.

Prof. dr. Nicolae Ionescu

The post Unirea de la 24 ianuarie 1859 și Cuza Vodă – ctitorul României moderne                        first appeared on Monitorul de Vaslui.

Trenul InterCity 561, care va purta numele „Trenul Unirii”, va opri în mod special în stațiile Bârlad și Vaslui, aducând evenimentul național mai aproape de comunitățile din sudul Moldovei.

Trenul va pleca sâmbătă dimineață, la ora 06:45, din București Nord, remorcat de o locomotivă decorată în culorile drapelului național. Pe traseul spre Iași, opririle din județul Vaslui au rolul de a marca legătura istorică dintre Moldova și momentul fondator al statului român modern, asociat cu numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Pentru Vaslui și Bârlad, prezența „Trenului Unirii” nu este doar una simbolică, ci și un prilej de participare directă la Ziua Unirii Principatelor Române.

Garnitura poate fi întâmpinată de locuitorii celor două municipii, și nu numai, în cele două gări, alături de celelalte opriri din Moldova, de la Tecuci până la Iași.

Călătoria va avea și o componentă de siguranță sporită. Organizatorii transmit că, pe tot parcursul traseului, la bord se vor afla polițiști ai structurilor de transporturi feroviare din București, Galați și Iași, care vor asigura un climat de ordine pentru pasageri și pentru cei care aleg să marcheze evenimentul în gări. În contextul unui aflux crescut de călători, compania feroviară recomandă achiziționarea biletelor din timp și folosirea tuturor trenurilor disponibile în grafic.

The post „Trenul Unirii” ajunge sâmbătă în Vaslui și Bârlad, pe traseul simbolic al Zilei de 24 Ianuarie first appeared on Monitorul de Vaslui.

Activitățile vor debuta vineri, 23 ianuarie 2026, de la ora 11.00, la sediul central al Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, din str. Vasile Pârvan, nr. 1, cu Unirea Șezătorilor, printr-o Șezătoare de lucru la cămăși cu altiță, sub genericul „Ia românească”, completată de momente de poveste cu mărturii emoționante și microrecitaluri de cântece tradiționale de șezătoare. Vor susține momente muzicale din repertoriul folcloric: Paraschiva Gabriela Apostu – Banca, Vaslui, Natalia Matei – Alexandria, Teleorman, Maria Palade – Șezătoare Focșani și Ansamblul folcloric „Răzeșii” – Pogonești, Vaslui. De la ora 12.00 va avea loc o prezentare de Cămăși cu povești,  care are scopul de a sublinia importanța meșteșugului cusutului de mână prin care prind viață cămășile tradiționale românești. Din partea invitaților, vor fi împărtășite experiențe personale, simboluri și fragmente de memorie, printre piesele vestimentare valoroase vor fi prezentate: cămașa Moș Ion Roată și cămașa slujnicei Elenei Cuza.

La finalul evenimentului tradițional va avea loc Hora Unirii, la intrarea în sediul central, apoi, de la ora 14.00, se va desfășura o vizită interactivă la expoziția „Al. I. Cuza și epoca sa”, din cadrul Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, urmată de un scurt popas la Casa memorială „Alexandru I. Cuza”, aflată sub egida Primăriei Municipiului Bârlad. Activitățile de la Bârlad se vor încheia la ora 16.00, moment în care se va porni către Solești, acolo unde vor avea loc noi activități din cadrul Unirii Șezătorilor. 

The post Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad organizează prima ediție a Unirii Șezătorilor Ediția I: 23–25 ianuarie 2026 first appeared on Monitorul de Vaslui.

Evenimentul va avea loc în Sala Multimedia a Muzeu Județean „Ștefan cel Mare”, începând cu ora 12:00, instituția anunțând că filmul conferinței urmează să fie postat pe pagina de Facebook a Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui pe 24 ianuarie 2026.

„Conferința are ca scop aducerea în prim-plan a marelui act istoric de la 24 ianuarie 1859. Unirea Moldovei cu Țara Românească, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a fost unul dintre cele mai vrednice fapte de pomenit din istoria neamului nostru”, transmite Muzeul Județean, arătând că ziua de 24 ianuarie 1859 a reprezentat un moment de hotărâre luat din adâncul inimilor: „Această zi, ziua biruinței noastre, așteptată de veacuri, a fost o stea călăuzitoare și purtătoare de noroc pentru neamul nostru”.

În cadrul conferinței va prezenta expuneri conf. univ. dr. Gabriel Leanca, de la Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, organizatorii evenimentului fiind prof. dr. Ramona Maria Mocanu, managerul Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, și dr. Mihai-Cristian Șelaru, din cadrul Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui.

The post Muzeul Județean organizează conferința „Semnificația zilei de 24 ianuarie 1859 în istoria românilor” first appeared on Monitorul de Vaslui.

 Cunoașterea istoriei, a românilor în special, este o necesitate stringentă în înțelegerea lumii, în cultivarea sentimentelor de solidaritate națională, de educație civică și patriotică. În sensul acestor succinte considerații se înscrie  și biruința de la Vaslui din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, de 47 de ani, cu puțin depășită de cea a lui Carol I, primul rege al României. În vremea sa, au avut loc multe bătălii, dar cea mai importantă este cea de la Podul Înalt, simbol al luptelor românilor pentru neatârnare. După cum se cunoaşte, cauzele conflictului dintre Moldova şi Imperiul Otoman, erau profunde şi  au rădăcinile în planurile turcilor de cucerire a Europei Centrale, sultanul Mahomed al II-lea, dorind să reînvie gloria strămoşilor, de extindere a stăpânirii otomane asupra ţărilor din Peninsula Balcanică.

La 29 mai 1453 Constantinopolul a căzut și turcii porneau nestingheriţi la noi cuceriri în Europa. Peste câţiva ani, îmbătaţi de victorii, ei strigau: „La Roma, la Roma!”. Numai că pe drumul Romei se ridicau urmaşii romanităţii orientale, în frunte cu Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, personalităţi care au atras atenţia umaniştilor, că la Dunărea de Jos, urmaşii Cezarilor, se luptau indirect pentru „Cetatea Eternă”.

 Or, pentru a ajunge la Roma, stăpânirea Dunării – numit Iordanul românilor cu fortificaţiile sale, era esenţială. În afara avantajelor pe care fluviul le avea în stăpânirea Peninsulei Balcanice, acesta deschidea drumul cuceririi Câmpiei Panonice şi a centrului european. Cine stăpânea marele fluviu controla o mare parte din bătrânul continent, iar importanţa strategică a Dunării de Jos era cunoscută de cei doi mari comandanţi militari ale căror armate se vor confrunta în marea bătălie din ianuarie 1475, Mahomed al II-lea şi Ştefan cel Mare. Încă din 1462, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constatinopolului, arăta  importanţa Dunării şi a cetăţilor de pe malul stâng în următorii termeni: „Atât timp cât Chilia  şi Cetatea Albă sunt ale românilor, iar Belgradul al ungurilor, nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri”. Aşa se explică de ce în timpul campaniei din 1462, Mahomed al II-lea  trimite o flotă în Marea Neagră şi pe Dunăre ca să ocupe cetatea Chilia. Dar, Ştefan cel Mare intuieşte evoluţia situaţiei politice şi militare la Dunărea de Jos şi hotărăşte să intre în posesia Chiliei pentru întărirea hotarului sudic al ţării sale pe care o cucerește în 1465.

Contemporan cu evenimentele, autorul cronicii de la Dubnic, referindu-se la campania din 1475, arăta că turcii au pătruns în Moldova „cu gândul, că dacă vor fi biruitori, să năvălească apoi asupra întregului regat al Ungariei”. Observaţia cronicarului subliniază importanţa strategică pe care o avea Moldova faţă de Ungaria.

Aceste câteva mărturii sunt în măsură să fixeze rolul Moldovei în apărarea Europei acelei vremi şi să confirme faptul că războiul purtat de Ştefan cel Mare cu Imperiul Otoman în anii 1473-1476 a avut caracterul  unei lupte pentru controlul cursului inferior al Dunării, cunoscut şi sub numele de „fluviu al destinelor” care traversează Europa de la Vest la Est.

Desigur, planul de apărare conceput de Ştefan cel Mare era condiţionat de potenţialul economic al Moldovei și  de conjuctura interanaţională. El prevedea înt-o primă fază adoptarea defensivei active, în scopul uzării forţei  adversarului. Odată realizat acest obiectiv, se preconiza trecerea la controfensivă, înfrângerea inamicului şi alungarea rămăşiţelor lui peste frontieră. 

Ca de atâtea ori în trecutul de luptă al ţării, superioritatea numerică şi tehnică a adversarului a fost contracarată prin obstacole  opuse înaintării acestuia, cum au fost: hărţuireaa duşmanului, alegerea unui loc favorabil pentru luptă şi tactica adoptată în bătălie.

În legătură cu locul de desfăşurare a luptei de la Vaslui sunt mai multe păreri în istoriografie legate de toponimia zonei. Astfel, într-o broşură  despre acesată bătălie, generalul V. Popovici pune în discuţie un bogat material în care sublinia: „Locul se confirmă prin urme de teren care se pot vedea şi azi, prin denumirile locale păstrate de tradiţia populară la sud-vest de Vaslui, care domină valea Bârladului şi a Racovei, la Dealul Paiului cu cota 267 ce poartă numele de Cetăţuia…”

Mai departe, regretatul istoric ieşean, Constantin Cihodaru, originar de pe meleagurile vasluiene, susţinea că podul Arapului din apropierea  barajului de la Puşcaşi, nu şi-ar trage numele de la un „arap”, ucis în luptă, ci de la o familie de negustori vasluieni care au existat cu numele de Arapu până în secolul XVIII. Retragerea  lui Soliman-Pașa de la locul bătăliei s-a făcut în derută şi panică, urmărirea oastei a durat trei  zile „de marţi până vineri noaptea pe un mare noroi”, fapt confirmat şi de Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei.

Lupta de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, se încheia cu o mare victorie a moldovenilor, Ştefan cel Mare fiind primul principe creştin care bătuse pe turci într-o bătălie aşa de mare. În timpul domniei marelui voievod s-au scris cinci cronici care descriau lupta. În Letopiseţul anonim sau în Cronica de la Putna, victoria de la la Vaslui este consemnată lapidar, conicarul fiind interesat de importanţa ei şi de personalitatea lui Ştefan cel Mare, care era considerat alesul lui Dumnezeu şi urmaş al vechilor împăraţi bizantini, fiind întâmpinat în capitala ţării, Suceava, cu strigarea „să trăiască Țarul”.

Spre deosebire de vechile cronici moldoveneşti, care ne oferă puţine amănunte despre bătălia de al Vaslui, în Letopiseţul lui Grigore Ureche, informaţiile sunt mai numeroase şi se referă la: forţele ce se confuntă, locul şi data de desfăşurare a bătăliei, tactica folosită, deznodământul luptei, iar în final se aduce recunoştinţă lui Dumnezeu pentru marea biruinţă. Se pare că numărul de 120.000 de turci în lupta de la Vaslui, preluată de Grigore Ureche de la cronicarul polonez Ian Dlugosz este puţin exagerată, cea de 100.000 fiind mai apropiată de adevăr .

Participarea secuilor la bătălia de la Vaslui este neîndoielnică, iar cronicarul Dlugosz consideră că Ştefan cel Mare rupsese ţara acestora „din regatul Ungariei şi o supusese sie-şi”. Este, evident, o exagerare, dar se poate afirma că prezenţa secuilor la Vaslui se datora mai mult, bunelor relaţii dintre Ştefan cel Mare şi voievodul Transilvaniei, decât bunăvoinţei regelui Matei Corvin. De altminteri, cât a înţeles regele Ungariei să-l sprijine pe marele voievod s-a văzut din corespondenţa sa cu principii din Occident şi cu Papa de la Roma, imediat după victoria de la Podul Înalt.

În continuare, cronicarul Grigore  Ureche, sublinia  că Ştefan cel Mare a venit înaintea turcilor „din sus de Vaslui, la Podul Înalt”. Această informaţie este greşită precum şi ziua de joi, când a început bătălia. În realitate, lupta a avut loc în ziua de marţi şi nu de joi, cum se prezintă în cronică. În încheiere, cronicarul arată acţiunile de mulţumire faţă de Dumnezeu, inițiate  de marele voievod prin ţinerea a trei zile de post şi zidirea bisericii cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, construită  la 15 ani de la marea bătălie.

În urma victoriei obţinute împotriva turcilor, lupta de la Vaslui capătă treptat un caracter politic şi domnul Moldovei se înfăţişează tot mai mult ca un monarh feudal, între principii vremii. Această tendinţă apare clar şi în scrisoarea circulară adresată capetelor încoronate ale Europei din 25 ianuarie 1475, nu cu umilinţă, ci cu demnitate: „Mă închin cu prietenie, vouă tuturor celor care vă scriu”

Înşiruirea împresionantă a efectivelor turceşti şi a paşalelor care au participat la luptă aveau să demonstreze nu numai proporţiile victoriei, dar şi faptul că Imperiul Otoman nu era de neînvins. De aceea, se înfăţişează, lapidar, într-un stil epic de mare efect, forţele pe care le-a înfruntat: „I-am biruit şi i-am călcat în picioare pe toţi şi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre”. Prin această scrisoare Ştefan cel Mare se adresa principilor creştini pentru a veni în ajutorul Moldovei într-o viitoare confruntare cu Imperiul Otoman.

O altă cronică cu aprecieri elogioase despre eroismul lui Ştefan cel Mare în lupta de la Vaslui, este Chronicon Dubnicense, numire ce derivă de la comuna slovacă Dubnic în a cărei bibliotecă s-a păstrat până în 1838. În această scriere se menţionează dezinteresul regelui Matei Corvin faţă de pericolul otoman, care primejduia regatul maghiar şi sunt arătate nemulţumirile oamenilor de rând, pentru  dările numeroase impuse în scopuri străine interesului lor.

Aprecieri elogioase la adresa marelui voievod sunt exprimate şi de cronicarul polonez Ian Dlugosz în lucrarea  Historia Polonia care relatează momente importante din istoria noastră. Cronica lui Dluogosz, conţine informaţii preţioase legate de importanța luptei, de  locul bătăliei și  de efectivele celor două armate. Ian Dlugosz, ca mai toţi cronicarii timpului, a văzut în Ştefan cel Mare pe oşteanul, cruciatul, cel mai vrednic şi mai indicat să fie numit în fruntea coaliţiei statelor  europene dornice să lupte împotriva turcilor, după  victoria de la Podul Înalt. Ştirile consemnate de Dlugosz, au fost preluate şi de alţi cronicari polonezi ca: Miechowski, Crommer, Strykovski şi Bielski, care au relatat în operele lor faptele de vitejie ale marelui voievod.

Istoriografia italiană din Evul Mediu a acordat şi ea o atenţie deosebită bătăliei de la Podul Înalt. Unele documente veneţiene evidenţiază că vestea victoriei moldovenilor interesa în cel mai înalt grad  statul dogilor şi alte oraşe aflate sub influenţa lor. Astfel, cronica veneţiană a lui Francesco Longo arată că în bătălia de la Vaslui, hoardele turceşti  numai suferiseră până atunci o aşa mare înfrângere.

Un alt document important în care apar informaţii despre lupta de la Vaslui este scrisoarea de la Buda, unde se menţionează că urmărirea turcilor a durat de marţi până vineri ca şi la Dlugosz. Date interesante despre bătălia de la Vaslui sunt menţionate şi în Cronica Austriacă, dar şi în Cronica Lituaniană. În  Europa apuseană, bătălia de la Vaslui a avut ecouri târzii, fiind amintită în lucrările lui Johannes Leunclavius şi ale iezuitului Philippus  Briotius. Acesta din urmă îşi începe lucrarea cu bătălia de la Baia din 1467.

Cronicarii turci prezintă în scrierile lor succint  bătălia de la Vaslui, dar toţi recunosc dezastrul  expediţiei conduse de Soliman-Paşa. Desigur, victoria de la Vaslui a arătat încă odată forţa de luptă a românilor, rolul acestora  ca zid de apărare a Europei şi civilizaţiei creştine.

Scrierile  creştine referitoare la bătălia de la Vaslui, atât cele interne cât şi cele externe, redau mai mult proporţiile sau măreţia luptei şi în mai mică măsură amănuntele dorite de istorici, pentru că atenţia cronicarilor, îndeosebi cei străini, din secolul al XV-lea sau  de mai târziu,  a  avut în vedere  gloria militară  a marelui voievod, „Palatinus Valahiae”, care apărându-şi ţara, apăra şi Europa, oprind pentru câteva decenii ofensiva otomană. Mai toţi cronicarii vremii au văzut în marele voievod pe conducătorul capabil  să lupte împotriva turcilor,  cum îl aprecia şi Dlugosz, domnitorul fiind comparat de unii chiar cu Alexandru cel Mare.

Cu trecerea vremii, scrierile despre bătălia de la Podul Înalt, devin mai  bogate în amănunte, dar de multe ori contradictorii, ceea ce au dus la apariţia unor opinii diferite în legătură cu anumite aspecte ale bătăliei, cum ar fi numărul luptătorilor, ajutorul primit de moldoveni, ziua şi locul de desfăşurare a ostilităţilor.

Pe baza  izvoarelor istorice existente se poate afirma că  în lupta de la Vaslui au participat circa 40.000 de oşteni moldoveni, dintre care mulţi răzeşi, 5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de polonezi, având şi 20 de tunuri. Prezenţa  unui mare număr de secui la bătălie s-a datorat mai mult înţelegerilor dintre voivodul Transilvaniei şi domnul Moldovei, înţelegeri impuse de nevoia constituirii unui front comun în faţa aceleiaşi  primejdii. Era o acţiune de solidaritate impusă de gravitatea momentului.  

Opiniile diferite în legătură cu ziua şi locul desfăşurării bătăliei se datorează interpretărilor eronate ale unor informaţii mai vechi din cronicile vremii. Astfel, data luptei  în Cronica moldo-germană şi în Letopiseţul Ţării Moldovei  al lui Grigore Ureche,   apare   ziua de  joi, 10 ianuarie  1475, dar informația  este eronată. O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în legătură cu locul de desfăşurare  a luptei de la Vaslui. Din cauza informaţiilor contradictorii din izvoare, istoricii din trecut  s-au împărţit în două tabere. Unii au admis că lupta  a avut loc la 14 Km. nord de Vaslui, lângă actualul sat Cănţălăreşti, alţii, precum Constantin  C. Giurescu şi Constantin Rezachievici consideră că bătălia a avut loc  la sud de  Vaslui,  în apropiere de Munteni de Jos, la confluenţa Racovei cu Bârladul.

De asemenea, izvoarele  istorice, ale învingătorilor şi învinşilor recunosc că bătălia de la Vaslui  s-a încheiat cu o mare victorie a moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare. Timp de trei zile cavaleria uşoară  moldoveană a urmărit şi a distrus  o mare parte din  armata otomană în retragere. După cum mărturisea Mara, văduva sultanului  Murad I, „niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de înfrângere”.

După 1989, în fiecare an este sărbătorită de autoritățile locale,  la 10 ianuarie biruința de la Podul Înalt, iar la 2 iulie, se comemorează trecerea la cele veșnice a domnitorului Ştefan cel Mare, numit și Soarele Moldovei. În rândurile de mai jos, prezentăm unele  consideraţii asupra acestui conducător de excepţie din istoria patriei.

Această personalitate complexă simbolizează  forţa creatoare a poporului român în diverse domenii, cât şi ideea luptei pentru păstrarea fiinţei statale. De altminteri, efigia domnitorului este omniprezentă pe meleagurile vasluiene şi nu numai.

Ştefan cel Mare a fost fiul lui Bogdan al II-lea şi nepot al lui Alexandru cel Bun. Devine domn în aprilie 1457, după ce înfrânge pe rivalul său, Petru Aron, la Doljeşti, în 12 aprilie şi la Orbic, în ţinutul Neamţului, la 14 aprilie. A fost înscăunat ca voievod pe Câmpia de la Direptate, de lângă Suceava şi  uns cu mir de mitropolitul de atunci, Teoctist, fiind cunoscut și sub numele de Ștefan al-III-lea.  A fost  cea mai lungă domnie a unui conducător autohton, iar Moldova a avut cea mai mare întindere, cu un sistem de apărare format din cetăţi strategice construite pe Nistru şi în interior, Vasluiul fiind atunci în centrul ţării. Orașul este atestat documentar în 1423, având peste  600 de ani de existență.

Într-adevăr, această zonă a intrat pentru totdeauna în cartea de aur a istoriei naţionale prin eroicele fapte de vitejie săvârşite de oastea condusă de viteazul voievod în memorabila bătălie de la Podul Înalt din 10 ianuarie 1475, denumită de Nicolae  Iorga „Termopilele Româneşti”, comparând această victorie cu cea  a grecilor împotriva perşilor, iar istoricul Constantin C. Giurescu a apreciat-o „drept cea mai mare biruinţă câştigată de creştini asupra turcilor până la asediul Vienei din 1683”. În această luptă oastea moldovenilor  a fost cea mai numeroasă din epoca medievală.

Ştefan cel Mare a fost fără îndoială, cea mai puternică personalitate a românilor din secolul al XV-lea. El rămâne un model al poporului în slujba căruia şi-a pus calităţile sale excepţionale de organizator, diplomat şi comandant de oşti cu urme adânci în istoria patriei noastre. Strălucita sa domnie  s-a desfăşurat într-o perioadă când  ameninţarea otomană era  tot mai mare şi  se impunea concentrarea tuturor eforturilor pentru apărarea libertăţii şi independenţei ţării. Marele voievod  a înţeles just cerinţele epocii şi s-a sprijinit în consolidarea ţării pe păturile de bază  ale societății. În timpul domniei sale, târgurile şi satele vasluiene, ca de altfel întreaga Moldovă, dobândesc o dezvoltare social-economică, politică şi culturală deosebită, cunoscută în istoria civilizaţiei româneşti sub numele de epoca ştefaniană.

În scrisoarea  circulară trimisă Marilor Puteri europene la 25 ianuarie 1475, marele domnitor considera Moldova o „Poartă a creştinătăţii” și „dacă această Poartă va cădea, întreaga creştinătate va fi în mare primejdie” , victoria  de la Vaslui împiedicând extinderea  Islamului la nordul Dunării.

Pe plan intern, a iniţiat măsuri menite să întărească puterea centrală şi să contribuie la dezvoltarea economică, la creşterea capacităţii de apărare a Moldovei – domnia sa, fiind perioada de apogeu a afirmării românilor în Evul Mediu. Nicolae  Iorga arăta că domnitorul „a găsit o ţară de lemn şi a lăsat una de piatră”. Marele voievod a poposit în repetate rânduri la Vaslui, unde avea curţile domneşti, iar moşia târgului îi aparţinea, ceea ce explică în mare parte de ce Vasluiul conservă cele mai multe legende referitoare la numele lui Ştefan cel Mare. Dintre acestea, amintim pe aceea legată de Movila lui Burcel situată la 20 kilometri de reşedinţa judeţului unde se organizează anual manifestări cultural-artistice.

De asemenea, acţiunile sale militare şi politice aveau drept scop întărirea credinţei ortodoxe, fiind un mare ctitor de biserici şi mănăstiri cărora le-a făcut numeroase danii. Amintim dintre acestea: mănăstirea Putna, numită „Ierusalimul neamului românesc”, la care se adaugă  bisericile de la  Voroneţ, Dobrovăț, Piatra Neamț  şi  „Sfântul  Ioan“ din Vaslui, ultima construită doar în patru luni de zile (aprilie –septembrie 1490), aşa cum ne relevă pisania de la intrare în această ctitorie ştefaniană. Este demn de semnalat şi faptul că în fiecare zi, la vecernie, în mănăstirile din  Muntele Athos,  se pomeneşte  numele binecredinciosului  Ştefan. A fost  numit şi „atlet al lui Hristos“ de Papa Sixtus al IV-lea, conducătorul  din acea vreme al Bisericii Catolice. Protecţia viguroasă acordată de Ştefan cel Mare Bisericii este exprimată în mod elocvent prin dezvoltarea „stilului moldovenesc” care constituie un element cheie în înţelegerea regimului său.

Din vremea sa, se păstrează şi trei steaguri, cu imaginea Sfântului Gheorghe, omorând balaurul, ce simbolizează  pericolul otoman: unul se află la Muzeul Militar Central din Bucureşti, altul la Putna şi  al treilea la mănăstirea Zografu de la Sfântul Munte Athos. De menționat este faptul că Sfântul Gheorghe  este considerat  simbolul armatei şi birunţei militare. De asemenea, la Muzeul Județean din Vaslui se află o frumoasă dioramă  ce prezintă în manieră modernă, digitală,  bătălia de la Podul Înalt.

Se știe  că, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a  hotărât în 1992, sanctificarea  şi trecerea marelui voievod în Sinaxar, în  rândul sfinţilor, alături de Constantin Brâncoveanu şi fiii săi.  Ziua sa de prăznuire este  în fiecare an la 2 iulie, când a trecut la Domnul  şi atunci au loc manifestări omagiale în judeţ. Ca orice muritor, neîndoielnic, marele voievod a făcut şi greşeli, a omorât fără „judeţ”la Vaslui, în anul 1471,  pe boierii trădători  Isaia vornicul, Negrilă paharnicul, Alexa–stolnicul și a avut trei soţii legitime. Prin luptele sale de apărare a civilizaţiei creştine a fost un erou al ortodoxiei, personalitatea sa intrând în mentalul colectiv la puţin timp după moarte. Marele voievod a  fost  considerat de unii cronicari ca împărat, descendent al lui Consatantin cel Mare, fondatorul Constatinopolului şi protectorul creştinătăţii ortodoxe răsăritene. Recent,  un sondaj desfăşurat în rândul românilor, l-a situat pe primul loc între personalitățile  cele mai iubite din Istoria Neamului.

A dominat istoria Moldovei aproape o jumătate de secol şi fascinanta sa personalitate l-a făcut pe  pe marele istoric N. Iorga să-i închine o excelentă  monografie, în 1904-carte manifest al luptei de unitate națională a românilor.  Aprecierile sale  sunt  înscrise pe statuia din bronz, înaltă de 5 m, a marelui voievod din centrul civic al urbei, operă a sculptorului ieşean, Eftimie Bârleanu. Printr-o hotărâre a autorităţilor locale, începând cu anul 1997, Ştefan cel Mare  a devenit patronul spiritual al judeţului Vaslui – efigia sa fiind emblematică în cadrul unor manifestări culturale şi spirituale din acest colţ de ţară.

 Asupra acestei domnii s-au aplecat mari istorici, dintre care amintim: C.C. Giurescu, Nicolae Grigoraş, Şerban Papacostea, Ion Cupşa, C. Rezachievici, Gh. Duzinchevici, Al. Savu, Lucian Valeriu-Lefter  etc.

 În amintirea faptelor sale de vitejie, la Băcăoani  s-a inaugurat în 1975, cea mai frumoasă statuie ecvestră din ţară a lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Mircea Ştefănescu care domină frumoasa vale a Bârladului. Pentru această lucrare, artistul a fost distins cu premiul naţional pentru sculptură. Monumentul are o înălţime de 7 m, o greutate de 19 tone de bronz, fiind aşezat pe un soclu de 8 m și ansamblul sculptural a fost recent resaturat.  

De asemenea, temporar, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, statuia lui Ştefan cel Mare de la Chişinău având crucea în mână, simbol al conştiinţei naţionale din Basarabia, a fost adăpostită în curtea Bisericii Sfântul Ioan din Vaslui, pentru a fi ferită de furia bolşevică. Totodată, cea mai veche stradă din municipiu îi poartă numele, astăzi bulevardul Ştefan cel Mare, care traversează urbea de la nord la sud, recent modernizată. Alte instituţii  şi societăţi culturale din urbe îi poartă numele, precum Muzeul Judeţean de Istorie, Şcoala nr. 5 Vaslui, Centrul Civic etc…

Aşadar, faptele măreţe ale viteazului domnitor să fie exemplu de virtute moral-creştină, de unitate, nu de dezbinare, într-o lume complicată, când sunt pervertite evenimentele  și personalitățile neamului, iar educaţia patriotică este în declin. Marele voievod devine cu trecerea timpului o veritabilă icoană a neamului. Fie ca bătălia de la Vaslui și actele de vitejie ale lui Ștefan cel Mare să ne încălzească inimile şi să ne dea încredere în viitor.  

NOTE

1 Radu Rosetti, Încercări critice asupra războaielor din anii 1475-1476 despre Ştefan cel Mare şi turci, Bucureşti, 1914.

2 Ioan Lupaş, Chronicon Dubnicense despre Ştefan cel Mare, în Analele Academiei Române „Memoriile Secţiunii Istorice”, seria III, tomul X, Bucureşti, 1929, p. 356.

3 Gheorghe Savu, Ştefan cel Mare-campanii, Editura Militară, Bucureşti,1982, p. 96.

4 V. Popovici,  Bătălia de la  Racova-Vaslui din ziua de 10 ianuarie, 1975, Vaslui,1939.

5 C. Cihodaru, Topografia luptei de la Vaslui în  vol.Vaslui-Ştefan cel Mare, 1975, p. 32.

6 Gr. Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, Chişinău,1990, p.4.

7 Ion Ursu, Ştefan cel Mare şi turcii, Bucureşti, 1914, p. 32.

8 Ian  Dlugosz, Historiae Polonicae, Frankfurt, 1711, p.525, apud  B. P. Haşdeu, Arhiva istorică a României, tom. I, partea  a-II-a, Bucureşti, 1865, pp. 36-37.

9 Ion Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, pp. 319-321.

10 Ibidem,

11 Ibidem,

12 Ian Dlugosz, op.cit, p. 526.

13 Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 104.

14Ibidem,

15 Historia, an, XI, nr. 115, iulie, 2011, p.77 și pe larg la  Lucian Valeriu-Lefter, Boieri ai Moldovei înainte și în vreemea lui Ștefan cel Mare, Editura Mega, Cluj-Napoca 2022.

16 Jonathan Eagles, Ştefan cel Mare şi Constantin cel Mare, în  „Istorie şi civilizaţie”, nr. 26, noiembrie 2011. 

Prof. dr. Nicolae Ionescu

The post Ștefan cel Mare și victoria de la Vaslui, din 10 Ianuarie 1475, în scrierile vremii first appeared on Monitorul de Vaslui.