MATRIMONIALE

Văduv, 59 de ani, din județul Suceava, situație materială bună, caut doamnă pentru relație serioasă, în vederea căsătoriei. Relații la telefon: 0750/850.048

Bărbat, 60 de ani, fără copii, din satul Găvanu, comuna Bogdana, județul Vaslui, caut doamnă serioasă în vederea căsătoriei. Relații la telefon: 0757/727.535.

Vânzări APARTAMENTE

Vând apartament decomandat, 3 camere, etajul 3, zona Cartier. Relații la telefon: 0753/112.807.

Vând apartament 3 camere în municipiul Vaslui, zona centrală, vizavi de Casa de Cultură, etaj 3. Relații la telefon: 0730/411.942. (29.07:45)

Vânzări CASE

Vând casă, două camere și bucătărie, în Muntenii de Jos, 18 ari curte, fântână. Relații de telefon: 0743/764.321. (22.10:30)

Vând casă în Băcăoani, suprafață peste 300 mp, teren 1.800 m.p., toate utilitățile, împrejmuit cu gard B.C.A.. Relații la telefon: 0770/644.223. (06.05)

Vând casă în Muntenii de Jos. Relații la telefon: 0732/997.453. (08.08:30)

ÎNCHIRIERI

Închiriez apartament cu o cameră, mobilat, toate utilitățile, zona Crucea Gării, Vaslui. Relații la telefon: 0785.285.946 (13.10:14)

Închiriez apartament trei camere, str. Feroviari, municipiul Vaslui. Relații la telefon: 0756/606.832 (13.08: 10)

Închiriez apartament în centrul municipiului Vaslui. Relații la telefon: 0744/231.380 (09.08:40)

Închiriez cameră în centrul municipiului Vaslui. Relații la telefon: 0744/231.380 (09.08:30)

Vânzări TERENURI

Vând teren agricol, extravilan, agricol, 2 ha, în zona Delea, municipiul Vaslui. Preț negociabil. Relații la telefon: 0740/369.290. (21.07:60)

Vând teren str. Slt. Ioanesei Adrian în suprafață de 3.221 mp. Se vinde și parcelabil de 500 mp și 700 mp. Relații la telefon 0744/700.030.

Vând 1.100 mp. teren intravilan în Moara Grecilor, str. Victor Ion Popa. Preț negociabil. Relații la telefon: 0744/700030.

Vând teren la Cișmeaua Moldovencei, la un kilometru de ieșirea din municipiul Vaslui, jumătate de hectar, loc de casă. Relații de telefon: 0756/290.910. (10.06)

Proprietar vând teren 10.200 mp în apropiere de Vama Albița, cu acces direct din drumul european E 581. Relații la tel.: 0799 93 11 96 (06.08)

Cumpărări TERENURI

Cumpărăm teren extravilan pășune sau arabil în județul Vaslui. Relații la telefon: 0755/612.750.

Vânzări SPAȚII COMERCIALE

Vând spațiu comercial, Hala Traian, Vaslui, 300 mp utili, parter. Relații la telefon: 0769/077.267 (BA)

VÂNZĂRI

Vând vieruși de sămânță. Relații la telefon: 0773/898138.

ANGAJĂRI

Angajăm STIVUITORIST pe Manitou telescopic rotativ, cu experiență. Salariu atractiv. Relații de la telefon: 0755/825.044 sau 0740/431.000 (02.04:20) 

Direcția pentru Administrarea Pieţelor, Parcărilor şi Cimitirelor Bârlad organizează concurs pentru ocuparea unui post vacant de funcție contractuală, pe perioadă nedeterminată, program normal de lucru 8 ore/zi, 40 ore/saptămană, după cum urmează: – 1 post de inspector de specialitate, grad profesional IA, la Serviciul Financiar-Contabilitate, Achizitii si R.U., Compartiment Financiar-Contabilitate, proba scrisă în data de 16.03.2026, ora 10:00 şi interviul în data de 20.03.2026, ora 10:00. Condiţiile de participare la concurs, calendarul de desfăsurare a concursului şi actele solicitate candidaţilor pentru dosarul de înscriere vor fi afişate la sediul Direcţiei pentru Administrarea Pieţelor, Parcărilor şi Cimitirelor Bârlad, pe paginile de internet: https://dappc.ro/category/anunturi/ şi www.posturi.gov.ro .

Dosarele de înscriere la concurs se depun la sediul Direcţiei pentru Administrarea Pieţelor, Parcărilor şi Cimitirelor, din strada Cetatea de Pământ, nr.1, loc. Bârlad, jud. Vaslui, până pe data de 06.03.2026 inclusiv, ora 16⁰⁰.

Relaţii suplimentare se pot obţine la sediul Direcţiei pentru Administrarea Piețelor, Parcărilor şi Cimitirelor Bârlad sau la telefon 0771652676. (20.02-10)

Căutăm MERCHANDISER (LUCRĂTOR COMERCIAL) pentru magazinele în zona Bârlad-Vaslui-Huși.
Program PART-TIME.
Este necesar să aveți carnet și mașină personală. Decontăm carburant și reparații auto.

 Responsabilități:
– aprovizionare și aranjare: asigurarea unei expuneri vizibile și ordonată a produselor la raft
– verificarea constantă a materialelor promoționale și a aspectului standurilor.

Relații la telefon: 0745/767.633. (31.07:10)

 Istrate Utilaje SRL angajează macaragiu la punctul de lucru din Piatra Neamț. Telefon de contact : 0747/794.893 (25.06:30)

ANUNȚ PRIVIND OCUPAREA UNUI POST VACANT

• SC APLGO PRODUCTS SRL, J37/438/2019, CUI: 41008273, cu sediul în
• Huși, str. Calea Basarabiei, nr. 104, corp cladire C1, jud. Vaslui, angajează gestionar depozit. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul sunt:

– Studii medii

– Experiența în domeniu de minim 5 ani;

– Permis de conducere categoria B, C;

– Cunostințe limbă engleza, rusă, română –  nivel mediu;

 – Seriozitate, responsabilitate și profesionalism;

– Cunoștințe tehnice de profil;

– Capacitate de lucru în echipă, rezistență la stres;

– Disponibilitate lucru program flexibil.

Selectarea candidatului se va face pe baza verificării îndeplinirii condițiilor sus menționate și pe bază de interviu, care vor avea loc în data de 21.07.2025, ora 12:00, la sediul societății din Huși, str. Calea Basarabiei, nr. 104, corp cladire C1, jud. Vaslui.

 Persoanele interesate vor depune cererile de angajare, însoţite de curriculum vitae în format european, pe e-mailul societății, până la data de 18.07.2025, inclusiv. Relaţii suplimentare pot fi furnizate la numărul de telefon: 0770651920 sau la adresa de e-mail indicata în antet.

🔧 Vino în Echipa ITALTEXTIL SĂRATA! 🧵

 ANUNT PENTRU MECANIC

🛠️ Mecanic Întreținere și Reparații

Îți place să repari și să vezi mașinile funcționând bine? Vino la filatura de matase , S.C. ITALTEXTIL SĂRATA S.R.L! Ajută-ne să transformăm mătasea în produse frumoase. Aici, munca ta va fi apreciată și răsplătită.

Nu contează dacă nu ai multă experiență, important este să vrei să înveți și să crești alături de noi. Te așteptăm cu drag!

Ce îți oferim:

Transport gratuit – te aducem și te ducem acasă.

Analize medicale gratuite – sănătatea ta contează pentru noi.

Premii de performanță – te răsplătim pentru munca ta.

Salarii atractive – îți plătim bine munca.

Condiții de muncă bune și tichete de masă – te respectăm și îți oferim cele mai bune condiții.

Pentru persoanele cu domiciliul din alt judet ,asiguram cazare gratuita.

Ce așteptăm de la tine:

Pasiune pentru mecanică – să îți placă să repari.

Vrei să te alături echipei noastre?

Suntem bucuroși să te primim! Sună-ne la 0741.09.55.71 ,0742292080  ,0263/237465 sau trimite CV-ul la resurseumane@italtextil.eu.

Așteptăm cu nerăbdare să te cunoaștem și să lucrăm împreună!

ANUNT PENTRU ELECTRICIAN

ANGAJĂM ⚡ Electrician Întreținere și Reparații

Căutăm Electrician! Vino în echipa ITALTEXTIL SĂRATA, filatura de matase, un loc unde munca ta va fi apreciată și răsplătită!

Nu contează dacă nu ai multă experiență, important este să vrei să înveți și să crești alături de noi. Te așteptăm cu drag! 

Ce îți oferim:

Transport gratuit până la locul de muncă.

Pentru persoanele cu domiciliul in alt judet ,asiguram cazare gratuita.

Analize medicale acoperite de noi.

Premii pentru prezență, calitate și producție.

Salarii competitive cu posibilitatea de ore suplimentare.

Tichete de masă și un mediu de lucru modern. 

Ce căutăm la tine:

Pasiune și calificare în domeniul electricității.

Disponibilitate pentru a lucra în 2 schimburi. 

Cum să aplici:

Contactează-ne la 0263/237.465 sau trimite CV-ul tău la resurseumane@italtextil.eu.

Abia așteptăm să te cunoaștem!

ITALTEXTIL SĂRATA (28.05:7)

Firmă de construcții caută dulgheri și fierari calificați. Telefon: 0771.408.903.

Compania GAZ EST S.A., distribuitor și furnizor licențiat de gaze naturale, cu sediul în mun. Vaslui, str. Călugăreni, nr. 43, jud. Vaslui, scoate la concurs postul de ELECTRONIST.

Dosarul de înscriere se va transmite în format electronic pe personal@gazest.ro și va conține:

• scrisoare de intenție; CV care să prezinte evoluția profesională și datele personale ale candidatului;
• actele care atestă studiile de specialitate necesare postului.

Scopul general al postului:

Electronistul se preocupă de tot ceea ce presupune funcționarea în condiții optime a echipamentelor electronice care deservesc activitatea societății, respectiv: realizarea de montaje electronice, asamblarea echipamentelor electronice, depanarea echipamentelor electronice, etc.

Cerințe:

• studii medii;
• curs calificare ELECTRONIST;
• experiență profesională în domeniu de minimum 3 ani pe un post similar;
• cunoștințe minime de operare calculator;
• persoana organizată, responsabilă, activă, cu disponibilitate pentru lucru în program prelungit.

Societatea pentru Lucrări de Drumuri și Poduri REISER S.A. Bârlad, cu sediul situat pe str. Palermo nr.1 angajează economist. Cerințele postului: – studii superioare, – vechime minim 5 ani, – cunoașterea legislației financiar-contabile, – cunoștinte bune de operare a pachetului Microsoft Office (Excel, WORD), – constituie avantaj cunoașterea programului WinMENTOR. Pentru mai multe detalii ne puteți contacta la nr. de telefon: 0769536619 sau la sediul societății.

Societate de construcții angajează urgent zugravi finisori (aplicare glet și var lavabil), faianțari cu experiență. Căutam personal muncitor din orașul Vaslui sau zonele limitrofe pentru lucrări în Municipiu Vaslui. Relatii la tel.: 0755/218.236.

Angajăm muncitori pentru reabilitări fațade, cu experiență, în București. Asigurăm cazare. Relații la telefon: 0753/157.515

Angajăm agent vânzări. Telefon: 0744/766890. (04.05)

Angajăm responsabil aprovizionare. Carnetul de conducere categ. B reprezintă un avantaj. Telefon: 0740/228105 (RC)

Studioul de televiziune Vaslui TV angajează reporter prezentator. Condiții obligatorii: aspect fizic plăcut, studii minime – liceu, bun cunoscător al limbii române, disponibilitate de a lucra într-un program flexibil. Telefon: 0770/944.200.

PRESTĂRI SERVICII

Caut pe cineva să îngrijească persoană cu dezabilități permanent. Relații la telefon: 0738.296.172 (28.01)

Reparăm și executăm acoperișuri din tablă cutată, țiglă metalică, dulgherie, terase lemn. Lucrăm și la țară. Relații de telefon: 0756/703.359. (31.07)

LOCURI DE MUNCĂ

Societate specializată în cadastru, cu sediul în Vaslui, angajează persoană cu studii superioare absolvent al unei facultăți de hidrotehnică (cadastru, îmbunătățiri funciare, construcții hidrotehnice) sau studii medii având cunostințe  de operare PC precum și utilizarea programelor de tip CAD și Microsoft Office. Descrierea jobului: efectuarea măsuratorilor topografice specifice lucrărilor; prelucrarea la birou a măsurătorilor topografice pentru lucrările de cadastru și topografie inginerească; întocmirea ridicărilor topografice; întocmire relevee clădiri; întocmirea documentaților cadastrale. Se oferă salariu motivant! Relații la telefon: 0768/181.179.

SC COMPANIA DE UTILITĂȚI PUBLICE SA scoate la concurs un post vacant de mecanic auto. Cererile de înscriere se dupun la sediul societății din str. George Enescu, nr. 39A, loc. Bârlad, jud. Vaslui. Informații de pot da la nr. de telefon 0235422162. (25.10)

ANUNȚ

SC GRIDVAULT SRL anunţă publicul interesat asupra depunerii solicitării de emitere a acordului de mediu pentru proiectul “Construire sistem de stocare a energiei electrice de tip BESS standalone cu încărcare din rețeaua electrică, incluzând toate elementele constructive și de infrastructură necesare, amenajare drumuri de exploatare și orice alt drum necesar pentru acces, împrejmuire amplasament, sistem de iluminat de sigurantă, sistem de monitorizare, zonă amenajată pentru operare, mentenanță și pază, organizare de șantier”, propus a fi amplasat în comuna Zorleni – în extravilan, C.F. 77928, județul Vaslui, titular SC GRIDVAULT SRL.

Informaţiile privind proiectul propus/memoriul de prezentare pot fi consultate la sediul ANMAP – DJM Vaslui, str. Călugăreni, nr. 63, Vaslui în zilele de luni – joi, între orele 8.00 – 16.00 și vineri, între orele 8.00 – 14.00 şi la sediul Primăriei Zorleni, jud. Vaslui, în zilele de luni – joi, între orele 8.00 – 16.00 și vineri, între orele 8.00 – 14.00.    

Observaţiile publicului se primesc zilnic la sediul Agenției Nationale pentru Mediu si Arii Protejate – Direcția Județeană de Mediu Vaslui. (Data publicării: 08.05.2026)

NOTIFICARE

În temeiul art. 99 și urm./art. 145  și urm. din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență se notifică tuturor creditorilor debitoarei AX-TECH SYSTEMS SRL cu sediul social în municipiul Barlad, str. General Naumescu, nr. 1, bl. B14, sc. A, ap. 2, parter,   județul Vaslui, CIF: 33854344,  J37/380/2017, că prin Incheierea  civilă nr. 16/F/28.04.2026, pronunţată de Tribunalul Vaslui, în dosarul nr. 802/89/2026, s-a dispus deschiderea procedurii simplificata  de  insolvență  împotriva  acesteia şi s-a desemnat  în calitate de lichidator judiciar SOLVENS SPRL.

 – Termenul limită pentru înregistrarea creanţelor asupra averii debitoarei este 12.06.2026.     

 În temeiul art. 114 alin.(1) din lege, nedepunerea cererii de admitere a creanţei până la termenul menţionat atrage, în ceea ce priveşte  creanţele pe care le deţineţi împotriva debitorului, decăderea din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi pierderea calităţii de creditor îndreptăţit să participe la procedură.

În temeiul art. 80, alin.(1) din lege, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii.

– Termenul de verificare a creanțelor, întocmirea, publicarea si comunicarea tabelului preliminar este  22.06.2026.

– Termenul de formulare a contestațiilor la tabelul preliminar este de 7 zile de la data publicării în Buletinul procedurilor de insolvență a tabelului preliminar.

– Termenul  de definitivare a tabelului de creanțe este  la data de 18.07.2026.

– Termenul pentru continuarea procedurii este la data de 15.09.2026, ora 9,30.

7. Adunarea creditorilor:

– Se notifică faptul că prima Adunare a creditorilor va avea loc la sediul  lichidatorului judiciar din mun. Vaslui, str. Stefan cel mare, bl. 317, sc. B, parter, jud. Vaslui;  

Data: 29.06.2026, Ora: 12.00

– Ordinea de zi:

1. Alegerea Comitetului creditorilor şi desemnarea preşedintelui acestuia;

2. Confirmarea lichidatorului  judiciar şi stabilirea remunerației acestuia.

Relaţii suplimentare la tel/fax: 0235/324414, email:  solvens.sprl@yahoo.com şi mobil: 0744/609310. (Data publicării: 08.05.2026)

Lichidator   judiciar

SOLVENS S.P.R.L.  

The post Anunțuri first appeared on Monitorul de Vaslui.

  Sărbătoarea a fost introdusă la Roma de Papa Leon al II-lea. La început aceasta era doar locală şi cu denumirea de sărbătoare a aşteptării Naşterii Domnului. Variaţia datei de prăznuire a existat în Apus până în sec. XI, când data de 25 martie s-a generalizat în toată lumea catolică. Numai la armeni Buna Vestire se prăznuieşte pe 7 aprilie, în raport cu data veche a sărbătorii Naşterii Domnului (6 ianuarie).

  În Răsărit însă, data de 25 martie s-a generalizat probabil îndată ce Naşterea Domnului a început să fie sărbătorită peste tot pe 25 decembrie, adică încă din prima jumătate a sec. al V-lea.

Se spune că în ziua de Buna Vestire, arhanghelul Gavril a venit în cetatea Nazaret şi i-a vestit Fecioarei Maria ca a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere Mântuitorului Hristos şi i-ar fi grăit aşa: ,,Bucură-te Maria, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi Binecuvântat este rodul trupului tău, Iisus”.

  În credinţa populară românească, există însă o sumedenie de obiceiuri şi tradiţii legate de această sărbătoare autohtonă. Tradiţiile şi obiceiurile sunt atât de frumoase, atât de româneşti, atât de străvechi, cu atât de mult iz strămoşesc, dar atât de puţin cunoscute unele, încât trebuie scoase la lumină.

  Sărbătoarea de Bunavestire, situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară mai este cunoscută şi sub denumirea de Blogoveştenie ( Blago Vesti), cuvânt ce este de origine slavă. Este o sărbătoare ce descrie venirea fizică a primăverii şi blagoslovirea naturii şi a pământului, dar şi renaşterea ciclică a naturii. Este ziua în care firul de iarbă se dezleagă şi începe să crească, este ziua în care pământul şi muştele se dezmorţesc, este ziua întoarcerii păsărilor călătoare şi începe cucul a cânta. Dar Cucul este cu siguranţă o pasăre specială şi nu degeaba în unele regiuni ale ţării, Bunavestire mai este cunoscută şi ca Ziua Cucului. Această zi, pe care românii o sărbătoresc, este o reminiscenţă a unui vechi calendar popular, probabil lunar, deoarece ea este separată prin 9 zile de sărbătoarea ce o precede, Alexiile.

  În esenţa sa, Bunavestire este o sărbătoare asociată îndeosebi păsărilor şi de aceea i se mai spune şi Ziua Păsărilor. Se spune că păsările se întorc în această zi de primăvară spre casele lor, purtând pe aripile lor speranţa, primăvara, dorul de reîntoarcere. În unele zone ale ţării, există credinţa că păsările care se întorc în această zi sunt întrupări ale sufletelor strămoşilor. Într-o zi atât de specială, păsările au şi ele dezlegare de la cel care le-a creat, limba fiindu-le dezlegată. Cucul prezintă şi el o importanţă deosebită în geneza sărbătorii Bunei Vestiri, primul său cântat fiind asociat echinocţiului de primăvară, iar ultimul său cântat de solstiţiul de vară. Doar în această zi, de Bunavestire, cucul, despre care se crede că în timpul frigului şi al iernii preschimbat în uliu, redevine la loc cuc şi începe să cânte. Harul cântatului îi este dat până de sărbătoarea Sânzienelor sau a Sfântului Petru când se îneacă cu orz, şi nemaifiind în stare să cânte, se transformă iarăşi în uliu, sărbătoare numită Amuţitul Cucului.

Această sărbătoare era şi un important moment pentru prognozarea timpului calendaristic, pentru eşalonarea muncile agricole de primăvară, pentru practicarea unor ritualuri de îndepărtare a forţelor malefice, de divinaţie şi de prognozare a vremii şi a duratei vieţii.

  De Ziua Păsărilor, în unele zone, fertilitatea în noul an era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu ţuică şi ameninţarea cu securea a pomilor fructiferi că vor fi tăiaţi dacă nu rodesc. Potrivit tradiţiei populare româneşti, în ziua de Buna Vestire se aprindea un foc în curte, alături de care se punea pâine, sare şi o carafă cu apă, astfel încât îngerii să se încălzească, să îşi astâmpere setea şi foamea şi să vegheze locuinţa tot timpul anului.

Un alt obicei al acestei zile, ca şi de Alexii, este acela de a aprinde focuri în curţi, până târziu, după miezul nopţii, ori chiar până în zori, focuri în care se ard lucrurile nefolositoare, adunate de prin gospodărie, iar obiceiul poartă numele de ,,Noaptea Focurilor”. De asemenea, casele şi lucrurile se afumă pentru a alunga blestemele şi gândurile negre. Se mai spune că de Blagoveştenie, vrăjitoarele au putere mare. Ele pot prepara o mămăligă din porumb proaspăt măcinat cu care să ucidă peştii din lacuri, să oprească rodul pomilor ori să ia laptele vacilor. Ca să nu existe asemenea necazuri, în lumea satului locuinţa se afuma cu tămâie de la Paştele trecut ori de la altă mare sărbătoare şi lenjeria de corp să fie purtată pe dos. Un efect binefăcător îl are şi o ceapă aruncată pe fereastră, în timp ce se spune: ,,Na, ia de aici, pomană de sufletului vrăjitoarelor”.

Tot acum se reîntoarce şi cucul. Pentru a întâmpina sosirea lui, sătenii se îngrijeau, din timp, să aibă asupra lor bani dar şi sa fie în bune relaţii cu toată lumea din jur. Dacă primul cântec al cucului era auzit pe stomacul gol, din stânga sau din spatele omului, era semn rău: ,,Cucu-n spate mi-a cântat/ şi moartea m-a săgetat!”. Dacă pasărea îi cânta cuiva din faţă, era semn îmbucurător, semn că toată vara îi va merge bine.

  În momentul în care auzeau cucul cântând, ei aruncau banii în direcţia din care se auzea cântecul şi rosteau versuri pe un ton interogativ, numărând glasurile cucului, deoarece se consideră că fiecare ,,glas” corespunde unui an de viaţă.

    Se urmărea cu multă atenţie locul unde cântă prima dată cucul iar creanga pe care a stat el se tăia şi se punea în lăutoarea fetelor, pentru a fi îndrăgite de flăcăi aşa cum cucul era îndrăgit de către toţi oamenii. În unele sate se obişnuia să se vâneze cucul de Blagoviştenie, capul acestuia fiind conservat în sare pentru că mai apoi să fie purtat de fete în sân, la hore. Tinerele credeau că vor fi invitate, astfel, des la joc şi repetau mereu în gând: ,,Cum nu sta cucul în loc, /Aşa să nu stau eu în joc”.

  Flăcăii şi fetele îl întrebau pe cuc când se vor căsători: ,,Cucule voinicule/ Câţi ani îmi vei da/ pân’ m-oi însura sau mărita?” Dacă se întâmpla că după rostirea acestor cuvinte, cucul să cânte, cântecul său echivala cu un an de aşteptare. Dimpotrivă, dacă el tăcea, tăcerea sa era semn că avem de-a face cu o căsătorie grabnică.

  În această zi se scoteau şi stupii de la iernat. Aceştia erau trecuţi pe deasupra unui foc, pentru purificare, se afumau şi se stropeau cu agheasmă pentru a fi încărcaţi de fertilitate şi de fecunditate şi pentru a fi apăraţi de luarea manei.

   Riturile săvârşite în această zi se mai întâlnesc în unele sate izolate din zona montană, unde oamenii continuă să considere că în acest mod natura este readusă la viaţă, se intra din plin în sezonul lucrărilor agricole de primăvară şi se pregăteşte noul an pastoral.

În alte zone ziua de Ziua Cucului era însă considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor şi plantelor: nu se puneau cloştile deoarece se credea că puii vor ieşi cu două capete şi patru picioare şi din ouăle ouate în această zi nu ies pui şi nici nu sunt bune de mâncat, de aceea se aruncă.

  Nici vacile nu se goneau în această zi.

Femeile strângeau apa provenită din neaua topită pentru a fi folosită în practicile de medicină şi cosmetică populară.

  Importanţa sărbătorii este marcată şi de sacrificiul peştelui care se consuma ritual, indiferent dacă ziua era de post sau de dulce. Toţi creştinii trebuie să mănânce peşte pentru că în cursul anului să se simtă ,,ca peştele în apă”.

  De Blagoviştenie se opreau morile de apă şi de vânt şi se aşteptau sosirea rândunelelor.

  Ţăranii puteau ara ogoarele, dar nu li se recomandă să semene, întrucât păsările, flămânzite de primăvară, erau în stare să ciugulească toate seminţele îngropate în pământ.

  În tradiţia populară se spune că aşa cum va fi timpul de Buna-Vestire, tot aşa va fi şi în ziua de Paşti. Iar dacă se ia ceaţa înainte de a ieşi soarele, aşa de timpuriu are să fie şi primăvara iar plugarii vor avea un an fără de griji şi cu belşug. Dacă pe 25 martie natura este acoperită cu un  vestmânt verde, era semn că anul va fi bogat în roade. Ciobanii se suie în această zi pe stogul de fân şi o ameninţă cu toporul pe iarnă, gonind-o, că iarba-i înverzită şi că ei trebuie să-şi pască acum turmele.

  De Blagoveştenie nu era bine să se macine porumbul, căci mălaiul făcut atunci nu era mâncat nici măcar de peştii din  râuri, iar dacă era presărat la rădăcinile pomilor, aceştia nu mai puteau da rod tot timpul anului. În acest fel, se vestea oamenilor că era de rău a lucra în această zi.

  Cu prilejul zilei de Buna Vestire, era oprit a dormi prea mult spre a nu fi somnoros tot anul şi nici a căuta ceartă.

  O sărbătoare frumoasă tuturor!

                                                                                                   Dan Horgan

Bibliografie:

– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

   – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.

   – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.

   – Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011

   – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.   

   – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
   – Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

   – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

   – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.

   – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.

   – Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.

   – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.

   – Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.

   – Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.

   – Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.

   – Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri şi credinţe tradiţionale romaneşti”, Ediţie digitală, 2009

   – Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

   – Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

   – Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

   – Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.

   – Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

   – Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

The post IZVOR DE APĂ VIE: TRADIŢII DE BUNA VESTIRE SAU BLAGOVEŞTENIE first appeared on Monitorul de Vaslui.

În al doilea rând, mulţi dintre noi suntem contrariaţi de faptul că în această zi, 14 februarie, nu regăsesc în Calendarul Creştin Ortodox niciun sfânt care să poarte acest nume. Aşadar, nu greşim atunci când afirmăm că Valentine’s Day, cu tot ,,marketing-ul” aferent pe care-t târâie după el, este în România – si nu numai – o ,,copleşitoare sărbătoare” din care lipseşte tocmai sărbătoritul.

Sărbătorile tradiţionale sunt surâsul unui neam. La noi, românii, este îndeajuns să te nimereşti la una dintre sărbători pentru a afla, fără cuvinte, o istorie de sute sau chiar mii de ani. În ciuda caracterului ultra comercial, profan şi a lipsei de substanţă a “Zilei Indrăgostiţilor”, 14 februarie are însă unele rădăcini istorice  și mitice care merită a fi investigate. Ziua de Sf. Valentin la popoarele de rit catolic și protestant este învăluită de mister, legendă şi controversă. Este vorba despre o perioadă a anului asociată în mod tradiţional cu dragostea şi fertilitatea. Acum are loc căsătoria sacră dintre Zeus şi Hera la Athena, precum şi festivalul roman în cinstea zeului fertilităţii, Lupercus, şi Iunonei. În secolele III-IV se sărbătoreau la Roma, Parentalia şi Feralia, zilele purificării, între 13 şi 18 februarie. 13 februarie este ziua dedicată păcii, armoniei, iubirii, familiei.

A doua zi de Parentalia, Lupercalia, este pusă în legătură şi cu o ipostază a zeiţei Iunona, Iuno-Lupa, lupoaica ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus. Preoţii lui Lupercus (luperci, din colegiile Quintilliilor şi Fabiilor) săvârşesc un ritual de purificare ce implică sacrificiul de capre şi consumul de vin.

Una dintre aceste sărbători ceva mai nouă, ce este drept, a devenit și Valentine’s Day sau Ziua îndrăgostiţilor cum le place românilor ortodocși să spună. Această sărbătoare, indiscutabil, are în ea o forţă amețitoare de posesie. Mai rău decât demonii. Deşi românii au aflat de existenţa ei după anul de graţie 1989, iar mulţi încă învaţă să-i pronunţe corect numele, posedă pe an ce trece tot mai mulţi români, stârnind mai multă entuziasm şi pregătiri decât sărbătorile ,,vechi şi ruginite”, cum sunt Paştele şi Crăciunul.

  Acest Valentin ,,converteşte” în primele zile din februarie mai multă lume decât a reuşit Iisus Hristos în timpul vieţii Sale pe pământ! Acest fapt ar trebui să tragă un semnal de alarmă în ce priveşte sărbătorirea unui sfânt catolic intr-o ţară cu circa 86% populaţie de rit ortodox. Iar ortodoxia ce e drept serbează un Sfânt Valent pe 16 februarie şi un Sfânt Valentin. Pe 30 iulie.

  Este greu de explicat ceea ce s-a petrecut cu românii noştri, un popor cu o istorie atât de întinsă şi de tumultoasă, cu tradiţii sărbătoreşti şi folclorice, cum puţine popoare mai au pe lume, au adoptat această sărbătoare străină? Acest Valentine’s Day, sărbătorit cu mare fast de români. Şi din ce în ce mai mulţi. Din nefericire. Dar ce e mult nu neapărat este şi bun, spune o veche credinţă din bătrâni. Bătrânii noştri, autohtoni. Bun este faptul că noi, românaşii neaoşi, facem dovada clară a teoriei darwinistă. Şi ne pricepem de minune, mai bine ca oricine, să arătăm că, omul nu a fost creat de bunul Dumnezeu ci a evoluat din maimuţă. Dar totuşi o genă precum ,,Cuiul lui Pepelea” a mai rămas de la bietele primate. Imitaţia. Chiar dacă în România avem deja o sărbătoare dedicată îndrăgostiţilor, Dragobetele, sărbătorit pe 24 februarie. Ei, dar nu este ,,în trend” precum cea de peste ocean… Vezi Doamne, că Dragobetele este autohton iar ,,dulcineele” doresc o declaraţie de dragoste. Din ,,afară”. Cu mare fast şi exagerare.

Sărbătoresc cu drag un sfânt catolic. Pardon, de fapt trei sfinţi: Chiril, Metodie și un presupus Valentin. Toți trei canonizaţi de calendarul romano-catolic la data de 14 februarie, Sfinţii Chiril si Metodie, inventatorii alfabetul glagolitic şi traducătorii Sfintei Scripturi dar şi alte lucrări creştine în limba ce în prezent o ştim drept slavona veche. Mult mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit şi în prezent în unele limbi slave. De ei oare de ce nu se spune nimic?

  Acum revenind la Valentin. A doua zi de Parentalia, Lupercalia, este pusă în legătură şi cu o ipostază a zeiţei Iunona, Iuno-Lupa, lupoaica ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus. Preoţii lui Lupercus (luperci, din colegiile Quintilliilor şi Fabiilor) săvârşesc un ritual de purificare ce implică sacrificiul de capre şi consumul de vin. După acestea preoţii aleargă pe străzile Romei cu pieile de capră, atingând pe oricine le ieşea în cale. Tinere femei profitau de ocazie pentru că se spunea că prin atingerea rituală îşi pot îmbunătăţi şansele de a da naştere unui copil. Benzile din pielea animalului poartă numele de ,,februa”, iar actele preoţilor ,,februatia”, de la cuvântul latinesc care înseamnă ,,a purifica”. A doua zi,15 februarie, se pare că ar fi fost dedicate lui Iuno-Februata/Fructifer, patroana căsătoriei. În timpul Lupercaliei se adunau numele fetelor în cutiuţe şi băieţii le extrăgeau. Perechile formate trebuiau să ţină tot anul, dar de cele mai multe ori rezultatul era cel mult o relaţie fizică. În timpul Lupercaliei se adunau numele fetelor în cutiuţe şi băieţii le extrăgeau. Perechile formate trebuiau să ţină tot anul, dar de cele mai multe ori rezultatul era cel mult o relaţie fizică.

Pe de altă parte ziua face referire şi la o vreme mai arhaică, pe când haitele de lupi colindau sălbăticia de dinafara Romei, perturbându-i pe păstorii care îşi vegheau turmele. Zeul Lupercus era considerat protectorul oamenilor în faţa lupilor. În fiecare februarie, acestuia i se aduceau mulţumiri, chiar şi la mult timp după ce lupii încetează să mai reprezinte o problemă.

  Este şi va rămâne probabil o enigmă, misterul iraţionalităţii dezlănţuite, al cruntelor beţii dionisiace sub titulatura unui mucenic al lui Hristos. O asociere paradoxală prin care s-ar putea porni o polemică şi astfel am putea deschide ochii asupra multor ciudăţenii din existenţa noastră. Dar ceea ce este şi mai neplăcut, e să ne convingem de existenţa unei realităţi în care, nu prea credem ori nu credem deloc. Altfel cum pot unii oameni care nu s-au rugat niciodată la Sf. Nicolae să-l sărbătorească pe Santa Claus în varianta lui americană? Iar cei care nu cred în Evanghelie se adună cu aviditate în faţa televizoarelor ca să vadă ,,Patimile lui Iisus” de Mell Gibson?

  Dar Valentin, dă bine să fie sărbătorit în România, ţărişoara noastră dragă. Acolo unde doar o treime din populaţie îi mai vorbesc corect limba. Că dacă vorbim în ,,englezisme”, ,,italienisme” sau ,,spaniolisme” prinse ,,după ureche” de la telenovele suntem mult mai ,, COOL”. De fapt un alt ,,englezism” folosit frecvent dar căruia puţini reuşesc să îi afle pe deplin semnificaţia. Din păcate. Dar nici curiozitatea nu-i omoară. Dar să revenim la Valentini şi Văleu Doamne! Ba nu, Valentin al nostru. Pardon, de fapt al lor!

  Valentine’s Day este sărbătoarea comercială ce încurajează kitsch-ul, conformismul, superficialitatea, prostia şi materialismul. Mai bine de un miliard de atenții, felicitări, e-mailuri, scrisori de dragoste şi SMS-uri se trimit anual, ceea ce o transformă în cea mai populară sărbătoare, întrecută doar de Crăciun sau Paște. Adorată de societatea de consum. Spre exemplu, în Verona ajung mai bine de 1000 de scrisori adresate Julietei lui Shakespeare. În Coreea și Japonia, femeile sunt obligate să dăruiască colegilor de la muncă cutii cu bomboane În Slovenia un proverb spune că Sfântul Valentin aduce cheile rădăcinilor, așa că pe 14 februarie plantele şi florile încep să crească.

În România, acum, unii bărbaţi însuraţi, subliniez UNII, vin acasă la soţia ce l-a aşteptat docilă un an, zi de zi, cu masa întinsă, inima cât un purice, o coastă, două fracturată şi ochi machiaţi natural, cu un buchet de flori de 2 lei. Şi el, bărbatul, duhnind a alcool ieftin, îi întinde florile spunându-i cu o limbă de lemn un ,,TE IUBESC”. Apoi cuplul fericit merge la o pizza sau în cazuri mai fericite la restaurant unde îşi etalează cu opulenţă, la o masă mai la vedere, soţia lui cea iubită. Şi bătută. Iar scenariul îşi urmează cursul firesc, încă un an. La fel.

Ei, de domnişori este mai rău. Pentru că de Valentine’s Day, trebuie neapărat să cumpere ceva domnişoarei. Chiar dacă este contrar voinţei lor. Iar dacă domnişorii uită sau se fac că plouă şi nu aduc în această sărbătoare demoazelei cu ID de messenger: ,,scumpyk”, ,,frumushyk”, ,,iubytzyk”, ,,dulcik”, ,,papushik” şi multe altele ce promovează prostia şi narcisismul, flori cât mai scumpe şi bombonici în cutie roz, sub formă de inimioară sau inimioară de pluş, roşie, cu ursuleţ sau cine mai ştie ce animăluţ atunci pune ,,botic”. Şi nu pentru poza de profil. Tentant, veţi spune! Şi nu cedează până nu primeşte cadoul mult dorit. Poate fi identic cu cei din anii anteriori. Dacă mai scrie şi nelipsitul ,,I LOVE YOU” aţi dat-o pe spate. Şi la figurat! Dacă nu, în bară!  Dar dacă nu primeşte cadoul mult visat pe 14 februarie, în schimb îl primeşte de Dragobete, cu o privire şi voce de meduză ultragiată intrată prea curând la menopauză întreabă: ,,Ce este acest Dragobete?” Şi urmează bineînţeles acelaşi ritual ca mai înainte. Dar nu plânge că se scurge rimelul şi tencuiala de pe faţă. Pagubă-n ciuperci! Pentru că ştie că se apropie ziua de 1 martie şi apoi 8 martie. Alte fiţe si ochi daţi peste cap. Fiţe din partea demoazelelor gen ,,Madame Sans-Gene”. Cine a citit cartea a prins din zbor ideea! Ochii daţi peste cap şi podoabă capilară smulsă din partea bărbaţilor. Alte cheltuieli şi dovezi de dragoste. Că ,,pipiţei” până nu-i spui:,,TE IUBESC!” şi dacă se poate în engleză, spaniolă sau altă limbă de circulaţie internaţională, nu este fericită. Oricum ea este prin definiţie o nefericită. S-a născut nefericită şi trăieşte în speranţa deşartă că va găsi fericirea. Dăruită de un ,,printz” călare pe un cal alb. ,,Printz” aşteptat de pomană. Sau dacă totuşi apare, este pentru vecina sau prietena ei cea mai bună… de la parter. Că de, calul nu urcă trepte de bloc şi nici nu încape în lift.

  În ziua lui Valentin adoră expresia ,,TE IUBESC” chiar dacă îi este adresată în mod mecanic din partea bărbătească, între două pase, o eructare cu iz de bere amestecată cu ceapă sau usturoi şi două înjurături cu referire la mama arbitrului, urmărind cu interes meciul de fotbal la televizor. Nu contează tonul. Nici dacă nu o priveşti în ochi. Trebuie să audă permanent cele două cuvinte de ziua îndrăgostiţilor. Un cadou de bun gust ori un buchet de flori dăruit din inimă sau chiar o îmbrăţişare după o zi obositoare nu fac două parale în ochii duduiţeiei, dacă nu a fost de Valentine’s Day.

Stăpânii de animale de companie sunt şi ei posedaţi de acest Valentine’s Day. îşi căsătoresc animăluţele mult iubite cu ţinute asortate. Pe când căsătorii între scuipătorile din spitale, ţucalurile de noapte, măturile sau lopeţile?

Mass-media audio vizuală difuzează aceiaşi muzică remixată şi  reciclată la nesfârşit de ziua lui Valentin, an de an. De ani şi ani. Bla, bla, bla-uri… Ţara arde şi baba se piaptănă! Reduceri de preţuri la bomboane, ciocolate şi tot felul de produse de patiserie. Sau nu. După acest fiasco de sărbătoare naţională glicemia poate face concurenţă Ceahlăului la înălţime. Până şi banala pizza cea de toate zilele trebuie postată pe reţeaua de socializare tot sub formă de inimioară. Că altfel nu poate fi consumată ritualic. Dar tot ce este preparat, gătit, cumpărat ori creat de „Valentine’s Day” trebuie să fie sub formă de inimă. Oare chiar tot…? Mai gândiţi-vă.

  Dar mai sunt din fericire români ce serbează cu mult fast şi Dragobetele autohton. Jos pălăria pentru ei!

  Alarmant este faptul că sărbătoarea acestui Valentin de import este promovată şi prin grădiniţe şi şcoli. Răvaşe de dragoste trimise între copii de gimnaziu sau de grădiniţă. Te umflă râsul. Sau plânsul. Dar democraţia îşi cere drepturile. Mai ales cea neînţeleasă sau înţeleasă total anapoda.

Scriu aceste rânduri pentru românii cu cultură generală vastă, pentru cititorii fideli ai articolelor. Fără teama că voi fi blamat. Deloc! Motivul este cât se poate de simplu: cei ce serbează şi se împopoţonează cu tot felul de trenduri de import, nu citesc articolul. Acest foileton de cultură şi de bun simţ. De fapt nu citesc nimic în afară de mesajele de la ,,iubÿ” şi postările de pe reţelele de socializare. Şi acelea scrise într-o românească maltratată şi deformată îngrozitor cu abrevieri şi prescurtări la prescurtare. Ei, veţi spune că sunt caustic şi sarcastic. Departe de mine această maliţiozitate. Doresc ca tinerii, să ştie ce trebuie luat de bun şi ce nu. ,,Tot ce zboară poate ajunge în oală, dar nu tot ce zboară se mănâncă”. Cum spune un vechi proverb românesc. Autohton. Nu ar fi drept dacă tot sărbătorim ziua îndrăgostiţilor de Valentine’s Day în loc de Dragobete, Halloween în loc de Sf. Andrei, să mutăm Ziua Naţională din iarnă, 1 decembrie, undeva când e mai cald. Poate, pe 4 iulie? Şi schimbăm şi drapelul. Cu roşu și dungi la lance și stelute pe albastru. Albe. Steluțele. Că se poartă. Chiar de 1 decembrie. Că doar şi noi precum Agamenom Dandanache a lui Caragiale: „Şi noi imparţiali, cu toate” sărbătorile popoarelor …

  De când este lumea, că a fost de ziua îndrăgostiților sau nu, căsătoria este curată magie!

Se căsătoresc pisicuțe, iepurași și puișori, dar divorțează vaci, boi, balene, berbeci, porci şi lista este mult mai lungă…

Magie curată, dom’le!

                                                                                                                                    Dan HORGAN

Bibliografie:

„Există, dar lipseşte cu desăvârşire, coane!” dacă ar fi să-l cităm pe Caragiale.

The post IZVOR DE APĂ VIE: TRADIŢIA LUI VALENTIN CREDINȚĂ SAU IMITAȚIE DE DUZINĂ first appeared on Monitorul de Vaslui.

Sfântul Aralam, în calendarul popular, este considerat şi până azi patronul ciumei, păzitor de foamete şi izgonitor de duhuri necurate, făcător de minuni, păzitor al morţii, stăpânul şi purtătorul tuturor bolilor, ziua sa fiind păzită ca oricare altă mare sărbătoare şi ţinută cu mare străşnicie prin post şi fără de muncă. Sfântul este vestit pentru puterea credinţei sale şi entuziasmul cu care împărtăşea sfintele învăţături creştine şi cinstit pentru faptele măreţe ce le-a săvârşit atât pentru oameni cât şi pentru animale.

  Sfântul Haralampie bătrân cu trupul, era în etate de 113 ani, dar nu cu sufletul, s-a învrednicit de Împărăţia lui Dumnezeu prin moarte mucenicească, în vremea împăratului Septimius Sever, crezând că un om bătrân este uşor de înduplecat pentru a se lepăda de Hristos şi să se închine la idoli, a fost supus unor chinuri groaznice, ca apoi să fie jupuit de viu pentru credinţa în Hristos, sfântul le-a spus prigonitorilor săi: „Vă mulţumesc vouă fraţilor că, jupuind trupul meu cel vechi şi bătrân, mi-aţi înnoit sufletul cu haina cea nouă a suferinţei pentru Mântuitor şi pentru biserica sa”. Fidel până la capăt credinţei sale, Haralambie a murit în închisoare, decapitat şi tăiat în bucăţi, nu înainte însă ca Dumnezeu să-i fi îndeplinit ultima şi unica sa dorinţă, formulată chiar de către sfânt: „Cel ce va ţine ziua mea şi va posti-o, de acela să nu se apropie nici o boală”. Sfântul chiar și în timpul chinurilor a făcut mari minuni şi i-a adus pe mulţi la

credința cea adevărată. Însăși Calina, unica fiică a  împăratului, a abandonat închinarea la idolii tatălui ei şi s-a creștinat întru Hristos.

  Ea era reprezentată în iconografia de la jumătatea sec. al XIX-lea şi în imaginaţia ţăranilor asemeni unui schelet, un personaj malefic, cu mari aripi negre şi o sabie lată în mână, sau o creatură cu un picior de vacă şi unul de om, încornorată şi înzestrată cu o coasă ucigătoare cu care reteza vieţile celor neascultători de rânduielile stabilite şi care, din fericire, era ţinută în lanţ de către puternicul sfânt. Se spunea că fiindcă ciuma era cât pe ce să nimicească toţi oamenii de pe pământ, însuşi Dumnezeu i-ar fi  dat-o lui Haralambie în grijă.

Potrivit mentalităţii arhaice spiritul ciumei se întrupa într-o „urâciune de babă” numită deseori ,,Mama Muşa”. Potrivit unei legende baba în miniatură ar fi fost băgată într-o nucă, Sfântul Haralambie purtând tot timpul această nucă în sân; uneori, sfântul îi dădea drumul pentru a mânca rădăcini, ghindă sau pădure tânără, iar când vedea că răutatea în lume e prea multă, o mai scăpa şi printre oameni.

  Oamenii au avut diverse forme de a se apăra de ciumă pe parcursul veacurilor: organizau ospeţe copioase în mijlocul drumului, crezând astfel că ciuma se va sătura şi va pleca; confecţionau o aşa-numită „cămeşă a ciumei”, aceasta se făcea într-o singură noapte de nouă babe şi dintr-un singur caier de cânepă, cu care îmbrăcau pe cel bolnav.

  Femeile în mediul rural făceau un colăcel, îl coceau înainte de răsăritul soarelui, îl rupeau în patru bucăţi, aruncându-le în cele patru vânturi pentru ca ciuma să ,,plece pe pustii locuri”. Oamenii duceau colaci la biserică, ca să fie sfinţiţi şi mâncau din ei când erau bolnavi sau îi împărţeau ca să se îndure sfântul să nu dea drumul ciumei din lanţ. În mediul rural, Sfântul Haralambie este cunoscut ca un apărător împotriva bolilor ce cuprind animalele, drept pentru care oamenii obişnuiesc să aducă la biserică tărâţă, sare, cartofi, mere, colivă şi colaci, pentru a fi sfinţite, fiind destinate celor bolnavii din casă dar şi cereale si sare pentru hrana animalelor spre a fi binecuvântate de preoţi. O parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora.

Totodată se fac pomeni pentru cei care au avut o moarte grea şi se dau de pomană colivă, covrigi, lumânări de sufletele morţilor dar şi pentru paza vieţii şi a gospodăriei. De Sfântul Haralambie se obişnuia să se facă agheasmă la biserică, care era apoi băută de către cei din casă pentru sănătate, folosită pentru spălat duminică de dimineaţă, dar şi pentru a stropi grajdurile, vitele şi pomii pe tulpină pentru a-i apăra de uscăciune pe perioada verii. În credinţa populară se spune că dacă plouă în ziua de Sf. Haralambie, va mai ploua alte patruzeci de zile la rând.

  Sfântul Haralambie mai este considerat prin unele zone şi sfântul care strânge sufletul omului. De aceea, celui care lucrează de ziua lui şi pentru cei păcătoşi vor fi bolnavi tot timpul anului iar sufletul iese cu chinuri iar pentru cei smeriţi şi cu frică de Dumnezeu, cu multă blândeţe.

Sfântul Haralambie, este considerat în folclorul religios românesc protector pentru păsări şi  pentru toate animalele din bătătură pentru a fi ferite de boli şi de răpitori dar şi pentru câmp şi semănaturi pentru prevenirea o recoltă bogată. Astăzi nu se înjugă nici un animal de povară.

În perioada creştină erau oficiate anumite slujbe şi rugăciuni către icoana Sfântului Haralambie, care treptat, au înlocuit majoritatea practicilor şi superstiţiilor precreştine.

Haralampie de Ciumă.

Una din cele mai violente pandemii din istoria lumii a fost cauzată de o o bacterie numită ,,Yersinia pestis”, responsabilă de boala numită Ciumă sau „Moartea Neagră”. Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347. se spune că douăsprezece corăbii italiene care se întorceau din Asia cu mărfuri și pasageri au ancorat în portul sicilian Messina. Parte din echipaj și mulți călătorii au ajuns slăbiți, morți sau pe moarte. Dar pe corăbii, pe lângă oameni, mai erau și nelipsiții șobolani care au coborât pe uscat și s-au împrăștiat printre șobolanii de pe uscat pe care i-au infestat cu puricii care se hrăneau cu sânge infestat erau purtători de bacteria răspunzătoare de boală.  Orașele portuare europene, aglomerate și insalubre asigurau un mediu de viață propice pentru șobolani și puricii lor. Când șobolanii au început să moară din cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta – oamenii. Astfel, puricii infectați cu bacteria ciumei prin intermediul șobolanilor, au cauzat moartea a milioane de oameni. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice. În câțiva ani, aproape jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când ,,Moartea Neagră” a bântuit Europa au crezut că venise sfârșitul lumii.

  Deşi ciuma a fost eradicată şi nu mai face astăzi ravagii ca altădată, e bine ca Sfântului Haralambie sau Ziua Ciumei să fie ţinută pentru mult prea multele boli care încă ne afectează sănătatea. De aceea, să ne rugăm ca Sfântul Haralambie să ne aibă mereu în paza sa.

  Tuturor ce poartă numele sfântului, un sincer ,,LA MULŢI ANI!”

                                                                                                                Dan Horgan

Bibliografie:

– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

   – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.

   – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.

   – Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011

   – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.   

   – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
   – Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

   – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

   – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.

   – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.

   – Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.

   – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.

   – Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.

   – Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.

   – Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.

   – Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009

   – Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

   – Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

   – Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

   – Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.

   – Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

   – Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

  – Surse web: http://www2.iath.virginia.edu/osheim/plaguein.html [citat 6 februarie 2022]

The post IZVOR DE APĂ VIE: SFÂNTUL HARALAMBIE APĂRĂTOR DE BOLI first appeared on Monitorul de Vaslui.

În această zi, 2 februarie biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, sărbătoarea numită „Întâmpinarea Domnului“ una din sărbătorile creştine domneşti în amintirea Întâmpinării Pruncului Iisus de către dreptul Simeon. Sărbătoarea a fost instituită în Palestina prin secolele III-IV. Prima menţiune a sărbătorii în cauză este un memoriu de călătorie a pelerinului Egerie, care a participat la marcarea zilei Întâmpinării Domnului la Ierusalim în anul 382. După 40 de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După legea lui Moise femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să între în Templul domnului timp de 40 de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Prea Sfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie legii timpului.

La baza acestei sărbători stau două componente importante mitice, care au evoluat, trecând din era păgână la cea creştină şi ajungând până în zilele noastre. Este vorba întâi de toate de întâlnirea (la început în păgânism) între cele două anotimpuri personificate – iarna şi primăvara, care a devenit în creştinism sărbătoarea Întâmpinării Domnului, consacrată primirii pruncului Iisus de către bătrânul evlavios, dreptul şi temătorul de Dumnezeu Simeon la templul din Ierusalim; iar în cel de-al doilea rând, ritualul păgân al purificării cu foc şi apă, care a devenit în creştinism curăţirea Maicii Domnului în cea de-a 40-ea zi după naşterea lui Iisus, la templul din Ierusalim.

Ideea întâlnirii celor două anotimpuri stă la baza formelor denumirii populare a sărbătorii denumită Stretenia, Stratenia ş.a. Termenul provine din slavona veche „vstrecea” – întâlnire, întâmpinare. Cuvântul slav a evoluat aproximativ astfel: vstrecea – vstrecenie – stratenie.

Trebuie să menţionăm şi ce de-a doua componentă a Streteniei – sărbătoarea romană a purificării. La romani în februarie – luna premergătoare Anului Nou (când acesta se marca la 1 martie) – era timpul purificării, ispăşirii păcatelor, în preajma începutului lucrărilor în câmp; purificarea se făcea cu ajutorul focului şi apei. În procesul formării mitologiei creştine ideea întâlnirii imaginare a iernii cu primăvara, fiind completată cu tradiţia pagină a purificării (la romani) şi totodată cu vechile sărbători ale urşilor, lupilor din preajma primăverii s-au transformat treptat în sărbătoarea creştină a Întimpinării Domnului.

Astfel este edificator faptul, că denumirile populare de astăzi ale sărbătorii Întimpinării Domnului la catolici conţin şi cuvântul luminare: Curăţirea Maicii Domnului cu lumânări, Sărbătoarea luminărilor ş. a. Deci ritualurile de folosirea a focului şi apei în păgânism au devenit, în era creştină, tradiţii bisericeşti cu lumânări aprinse, cu agheasmă.

Se consideră că luminările aprinse în ziua sărbătorii Întimpinării Domnului vindecă de boli şi necazuri, cu ele sunt binecuvântaţi tinerii căsătoriţi etc. Păstrând tradiţiile vechi şi astăzi în ziua de Stretenie la biserică se face agheasmă, se oficiază servicii divine, la care enoriaşii stau cu lumânări aprinse în mâini, pe care apoi le păstrează, aprinzându-le la diferite ocazii. După slujba din biserică creştinii cumpără luminări pe care le sfinţesc şi le dăruiesc unul altuia, pentru sănătate, lumânare şi în semn de binecuvântare.

Întâmpinarea Domnului sau Stretenia este, prin tradiţie, ziua când se întâmpină

iarna cu primăvara şi când, prin intermediul ursului, care iese atunci din bârlog,

se pot face previziuni meteorologice importante. În acest sens se desfăşurau

şi ceremoniile de propiţiere pentru rodul viilor (Târcolitul viilor). Dacă îşi strică ursul bârlogul său, în această zi, cu toate că afară e frig, primăvara este aproape; dacă el iese afară în această zi, însă intră din nou în bârlog, cu toate că afară este frumos, va fi încă iarnă. Ursul în această zi iese din peştera sa afară şi joacă jur-împrejur şi, dacă este soare şi-şi vede umbra, atunci se bagă în bârlog şi nu iese, ci mai doarme încă şase săptămâni, căci chiar atât mai ţine iarna; iar dacă nu-şi vede umbra, atunci rămâne afară şi iarna se întrerupe. Pe lângă sărbătoarea ursului, o mai putem menţiona şi pe cea a boului. Nu este vorba numai de protecţia deosebită pe care trebuia să o primească pentru a nu fi

atacat de urs sau lup. În vederea apropiatelor munci ale câmpului, vitele cornute erau hrănite direct din mâinile oamenilor, nu cu furca, ca un semn al respectului faţă de ele. Atunci erau reiterate vechi funcţii fertilizatoare „unde calcă boul, izvorăşte apa“ şi oraculare „dacă bea boul apă în urma lui, iarna va trece iar anul va fi mănos iar dacă boul bea apa ce curge din straşină, anul va fi mai sărac pentru albine şi oi “.

Martinii de Iarnă, trei la număr, cad totdeauna patruzeci de zile după Crăciun, astfel încât cel de mijloc, numit şi „Martinul cel mare“, cade totdeauna de „Întâmpinarea Domnului“. Martinii se serbează cu nelucrare contra lupilor căci ei în acea zi se împerechează. Cine lucrează în această sărbătoare cade în boală şi i se strâmbă gura, mâinile şi picioarele. Se zice că cine n-a ţinut l-a întâmpinat diavolul şi a zăcut mult timp. Stretenia se ţine pentru sănătatea copiilor şi pentru sporul casei pentru a feri oamenii de foc, de opăreală şi de înec. Se ţine ca să ferească câmpul de lăcuste şi insecte dăunătoare. Nu se taie cu foarfecul, din cauza gândacilor forfecari. De Stretenie nu se mătură casa pentru ca păsările să fie sănătoase, stupii productivi şi să fie belşug în casă.

Pentru sărbătoarea Streteniei nume care simbolizează o divinitate mitică populară la fel ca şi baba Odochia, care, după capriciile şi firea ei schimbătoare, contradictorie (specifice pentru început de februarie), stabileşte caracterul vremii.

În tradiţia populară se spune că dacă trece Stretenia peste apă dezgheţată, atunci se mânie şi-şi face pod de gheaţă peste dânsa ca să treacă dând viscol şi ger aşa de mare că îngheaţă toate apele. Iar dacă trece Stretenia iar pe apă se află gheaţă, atunci e semn că are să fie cald. Dacă Stretenia găseşte pământul fără zăpadă şi gheaţă, apoi numaidecât a doua zi trebuie să ningă şi să fie ger, dacă însă este zăpadă, apoi atunci de la Stretenie înainte începe timpul primăvăratic şi al căldurii. În această zi se întâmpină iarna cu vara şi se iau la luptă. Vara zice că de acum iarna să se ducă, că vine ea, dar iarna nu se dă şi se luptă. Astfel sătenii au deprins multe semne privind timpul şi rodul anului curent. Atunci, când soarele este tot mai sus pe cer şi noaptea e tot mai mică, începe a se călători iarna. Dacă în această zi este cald şi vremea moale, atunci va fi vara călduroasă şi îmbelşugată; iar dacă în această zi e frig, ger sau viscol, atunci vara va fi friguroasă şi neroditoare. Dacă-i senin şi frumos în această zi, va rodi grâul; dacă-i posomorât, pâclă, nu se seamănă mult grâu, crezând că nu se face. Dacă la Stretenie e zi frumoasă, atunci până la Sfântul Gheorghe tot aşa va fi, iar dacă numai dimineaţa e frumoasă atunci vremea va fi rea.

Iubiţi cititori, să sperăm că de Întâmpinarea Domnului ursul nu se va speria de umbra lui.

                                                                                                         Dan HORGAN

Bibliografie:

– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

   – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.

   – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.

   – Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011

   – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.   

   – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
   – Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

   – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

   – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.

   – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.

   – Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.

   – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.

   – Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.

   – Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.

   – Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.

   – Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009

   – Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

   – Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

   – Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

   – Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.

   – Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

   – Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

The post IZVOR DE APĂ VIE: TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE STRETENIE SAU ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI first appeared on Monitorul de Vaslui.

În popor sărbătoarea aceasta se numeşte Trif, Sf. mucenic Trifon, Trif Nebunul, Trif-tatăl lăcustelor şi al viermilor.

La baza sărbătorii Sfântului Trifon, se află de fapt, cultul străvechiului zeu al naturii şi recoltei la traci – Sabazius, identificat cu zeii viţei de vie şi vinului – Dionysos la greci şi Bachus la romani.

Sfântul Trifon fiind patronul omizilor, lăcustelor şi gândacilor, care pot ataca vegetaţia, apără holdele pentru a nu fi stricate de insecte, apără grădinile şi e izbăvitor de tot felul de gândaci, care strică plantele roditoare, ucide viermii care strică cerealele, astfel zilei i se dă o atenţie deosebită. În vechiul calendar pastoral, la început de februarie este celebrat alt ciclu de trei zile de sărbători ale lupului, după unele credinţe, Sf. Trif ar fi şi patronul lupilor, aşa cum atestă numeroase legende populare, care îl pun în legătură pe Sf. Trifon cu Sf. Petru şi cu lupii acestuia dar şi de un alt atacator al turmelor de vite, ursul, ce apare expresiv în aceste zile fiind asociat adesea Streteniei, numită şi „Întâmpinarea Domnului”, din 2 februarie, un număr de legende însumează toate trăsăturile importante ale sărbătorii.  

Într-o legendă populară, Trifon ar fi fost necuviincios, lucrând în ziua consacrată Fecioarei şi implicit înfăţişarea cu Pruncul la templu. Pedeapsa primită este severă şi batjocoritoare prin tăierea nasului vinovatului. Interesant este faptul că numele sărbătorii viticultorilor, Arezanul viilor, are ca origine tocmai acest episod, al cărui erou este, în varianta slavă, Trifon Zarizanu – Trifon Tăiatul sau Trif Nebunul, care ilustrează astfel interdicţiile lucrului în vie în această perioadă.

În părţile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut copilul Trifon din părinţi drept-credincioşi. Încă de când era el prunc, bunul Dumnezeu a binevoit a sălăşlui întru dânsul darul Sfântului Duh şi a-i hărăzi darul de a face minuni înfăptuite nu numai prin glasul pruncului aceluia, dar şi din faptele lui cele minunate să se săvârşească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai vârtos avea multă stăpânire asupra diavolilor. Sfântul Trifon a devenit faimos odată cu izgonirea unui demon din fiica împăratului roman Gordian, 238-244, şi atunci când îi ajuta pe cei neputincioşi nu le cerea altceva decât credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos cu a Cărui slavă îi vindeca. Odată, Sfântul Trifon a salvat întreaga sa comunitate de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii, invazia lăcustelor care devorau culturile şi grânele oamenilor.

Când la tronul imperial a ajuns împăratul Decius (249-251), acesta a început o persecuţie atroce împotriva creştinilor. Cineva l-a pârât comandantului Aquilinus pe Sfântul Trifon spunându-i că acesta propovăduia cu mare evlavie credinţa în Hristos şi că pe mulţi i-a botezat. Curând sfântul a fost arestat şi interogat, timp în care şi-a apărat cu putere credinţa sa. Pentru mărturisirea sa Sfântul Trifon a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars, i s-au bătut cuie în tălpi şi dus prin oraş pe jos. Toate acestea sfântul le-a îndurat cu răbdare. În cele din urmă supliciul i-a fost curmat prin decapitare cu sabia, la Niceea, în anul 250. Sfântul Trifon înainte de execuţie s-a rugat, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. El s-a mai rugat Domnului să miluiască şi pe cei care-l vor chema în ajutor.

În multe icoane ruseşti, Sfântul Trifon apare cu un şoim pe braţ. Este considerat sfântul patron al păsărilor. Se povesteşte că odată Tarul Ivan cel Groaznic a ieşit la vânătoare, iar îngrijitorul şoimului a scăpat din neatenţie pasărea preferată a tarului. Acesta i-a dat termen îngrijitorului Trifon Patrikeiev să aducă pasărea în trei zile, iar de nu, va fi condamnat la moarte. Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea dar fără rezultat. În cea de-a treia zi, sfârşit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, la locul numit Crângul Marinaya. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat sfântului patron al său, Sf. Mucenic Trifon, chemându-l în ajutor.

În vis a văzut un tânăr pe un cal alb care ţinea pe mâna şoimul tarului. Acesta i-a spus: „Ia pasărea pierdută şi o du tarului şi nu te mai necăji.” Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit pasărea stând pe un brad. A luat-o, a dus-o tarului şi i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la Sf. Mucenic Trifon. Drept mulţumire că i-a salvat viaţa, Trifon Patrikeiev a construit o capelă în locul unde i-a apărut Sf. Trifon. Mai târziu, a construit chiar şi o biserică cu hramul Sf. Trifon în Moscova.

În credinţa populară nu e deal de munte unde să nu fie cruce cu chipul sfântului, însoţit de troparul său, precum şi de rugăciuni către dânsul. Despre Sf. Trifon spun că a păzit pe fecioara Maria, când a ieşit cu pruncul Iisus la biserică, de câinii lui Sf. Petru de iarnă, care, păscând vite, n-a băgat de seamă că câinii lui au sărit la fecioară s-o muşte. Atunci fecioara Maria, drept mulţumire, a făcut pe Sf. Trifon stăpân peste lăcuste, viermi şi alte gângănii, dându-i puterea de a le orândui să facă stricăciuni în holdele acelora care nu-l vor serba, iar lui Petru i-a zis: „Petru, câinii tăi să se facă lupi de azi înainte şi să-ţi mănânce întâi vitele tale“.

 De Sf. Trifon oamenii merg în dealul cu vii, strigau: „Hai să mergem la Gurbanu!“. Acolo taie câte douăzeci-treizeci de viţe de vie şi zic că strugurii nu se mai mucezesc şi vinul din anul viitor e bun şi ferit de grindină şi de mană.

Cu cenuşa strânsă din vatra focului în ajunul lui Sf. Trifan, dimpreună cu cea din ajunul Bobotezei şi lui Sf. Vasile şi se presară prin vie. Apoi se botează via cu agheasmă de la Bobotează, ca să fie ferită de mană, de piatră, de ger şi să aducă rod mult. Apoi dezgroapau sticla sau plosca îngropată de cu toamnă şi se adunau în jurul unui foc aprins pe o înălţime, taie coarde de viţă în patru locuri, în formă de cruce, iar deasupra toarnă vin, pe coarda tăiată, pun sare şi înfig o bucată de slănină şi una de pâine, ca să sporească rodul. Apoi mănâncă, beau, joacă, sar peste foc, afumă via cu o cârpă aprinsă, se stropesc cu vin şi cu apă, luată în zori din izvoare şi sfinţită de preot, pentru a fi ferită viţa de vie de  bălțăra, un fel de rugină care se face pe frunza viei. Seara bărbaţii se întorc în sat, cu făclii aprinse, purtând pe cap cununi făcute din primele corzi tăiate din vie. Acasă, viticultorii erau aşteptaţi cu masa îmbelşugată, semn ca astfel trebuia să fie si producţia viticolă. Este foarte posibil ca în vechime după numele turcesc al obiceiului, Gurban, să se fi jertfit o oaie sau un berbec.

Cu agheasma adusă de la biserică udă copacii care nu fac roade, căci atunci vor începe să rodească. Sf. Trifon este o sărbătoare în cinstea şi folosul rodirii pomilor şi a viei. Cei ce serbează şi prăznuiesc pe Sf. Trifon, sacrificându-i băuturi din pomii săi, au norocul ca pometul lor să fie apărat de viermi, omizi şi alte gângănii vătămătoare. În această zi sătenii din dealuri întind mesele, fac cramă, la conace pe dealuri, în onoarea Sf. Trifon, spre a revărsa roade din belşug asupra pomilor, iar popa satului botează de-a rândul ogrăzile şi dealurile cu pruni şi meri. În ajunul, în ziua şi a doua zi de

Femeile nu lucrează spre a fi ferite de poceli şi sminteală. Se dă de pomană mămăligă, ceapă şi sare, turte de mălai, pe care le împart la cerşetori, pentru ca lăcustele, cărăbuşii, omizile şi alte gânganii să nu strice semănăturile iar bătătura ferită de accidente.

Nu se îndeplinesc lucrări casnice importante, făcîndu-se analogie între ele şi acţiunile insectelor dăunătoare. Nu se taie nimic cu foarfecele, căci gândacii vor reteza rădăcinile plantelor şi mai ales a viţei de vie. Ţăranii nu lucrează mai ales în vii, căci altfel vara lăstarii vor fi mâncaţi de gândaci. Unicul lucru care se face pe alocuri astăzi în vie este stropitul ei cu apă de zăpadă ori cu agheasmă dar şi cu vin,

In unele zone mai dăinuie încă un obicei străvechi, astăzi aproape uitat, ca din vârful dealurilor cu vii să se rostogolească o roată aprinsă. Sensul obiceiului era de a fertiliza via şi a îndepărta de ea duhurile nefaste, printre care şi cruda iarnă.

In această zi, unele gospodine semănau usturoiul în grădină, sfinţeau grâul şi porumbul pe care îl aveau spre a fi semănat şi mergeau mai spre seară cu turte la muşuroiul furnicilor şi le spuneau: „Cum vă dau eu de mâncare, aşa voi să nu-mi mâncaţi recolta!“.

Se vorbeşte în tradiţia populară că dacă în ziua de Sf. Trif nu este omăt, va ninge, iar dacă este omăt, se va topi.

Un sincer „La mulţi ani“ cititorilor purtători ai numelui sfântului!     

Dan Horgan

The post IZVOR DE APĂ VIE. TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SF. TRIFON SAU AREZANUL VIILOR first appeared on Monitorul de Vaslui.

  La mijlocul acestui ciclu cinstim pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur  doctori vindecători. Deşi pomeniţi separat în luna ianuarie, pe Sfântul Vasile pe 1 ianuarie, pe Sfântul Grigorie pe 25 ianuarie şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur pe 27 ianuarie, ei sunt prăznuiţi împreună pe 30 ianuarie. Pricina acestui praznic a fost îndelung disputată în zilele împărăţiei lui Alexie Comneanul, când s-a făcut împerechere şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Unii creştini cinsteau mai mult pe marele Vasilie, iar pre dumnezeiescul Hrisostom îl micşorau. Alţii iarăşi cinsteau mai mult pre dumnezeiescul Grigorie. Din această cruntă pricină poporul s-a scindat în ioaniteni, vasiliteni şi grigoriteni.

  Dar iată că în anul 1084, într-o vedenie, Sfântului Ioan Mauropos i-au apărut cei trei sfinţi împreună şi i-au grăit: ,,După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi, şi înştiinţează cu aceasta pe creştini, ca noi în faţa lui Dumnezeu, una suntem.”

  Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi este o sărbătoare ce descoperă că după cum în Sfânta Treime deosebirea dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu duce la dezbinare şi nici unitatea lor la depersonalizare, tot astfel nici mirenii, ca persoane diferite, nu sunt chemaţi să trăiască separat unii de alţii sau să se ridice unii împotriva altora, ci să convieţuiască după modelul Sfintei Treimi, unul în celălalt.

  În urma acestei vedenii, Sfântul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea comună a celor Trei Ierarhi, iar prin hotărârea luată la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfinţii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai instituţiilor de învăţământ teologic ortodox din întreaga lume.

  Sfântul Vasile cel Mare, episcop al Cezareii Capadociei, născut în jurul anului 329 a studiat cu retori şi filosofi celebri în Cezareea Palestinei, Constantinopol şi Atena. De statură înaltă, slab şi negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră. Cronicile spun că nu a avut timp să se înălbească pentru că a trăit numai cincizeci de ani. Ne-a lăsat în biserică o Sfântă Liturghie care se serbează de 10 ori pe an: în primele cinci duminici ale Postului Mare, în Joia Patimilor, în ajunul Sfintelor Paşti, al Crăciunului şi Bobotezei, şi pe 1 ianuarie, ziua de pomenire a Sfântului Vasile. Cu excepţia unor rugăciuni, ritualul este acelaşi cu al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.

  A făcut incursiuni în Mesopotamia, Siria, Palestina şi Egipt pentru a cunoaşte modul în care vieţuiau călugării în singurătate. El i-a adunat pe aceştia în locuri organizate, stabilind şi o rânduială pentru acest mod de vieţuire. În anul 358 pune temelia primei comunităţi de obşte, pe malul râului Isis, lângă Neocezareea. Aici redactează împreună cu Sfântul Grigorie Filocalia, o colecţie de texte din scrierile lui Origen. Tot acum, concepe Regulile monahale mari şi mici.

  În Cezareea Capadociei a înfiinţat instituţii de asistenţă socială cunoscute sub numele de Vasiliade, cum ar fi: aziluri, case pentru reeducarea fetelor decăzute, spitale pentru leproşi.

  Sfântul Vasile cel Mare a luptat împotriva celor care negau dumnezeirea lui Hristos şi a celor care tăgăduiau dumnezeirea Sfântului Duh. A trecut la cele veşnice pe 1 ianuarie, în anul 379.

  Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) născut în jurul anului 330, în Arianz, lângă Capadocia unde studiază gramatica până la vârsta de 12 ani, iar între 350-358 îşi completează studiile la Atena. A fost hirotonit preot de tatăl sau şi episcop de către Sfântul Vasile cel Mare şi leagă o prietenie strânsă cu Sfântul Vasile cel Mare, încât se spunea despre ei că „sunt două trupuri, însă un singur suflet”. Sfântul Grigorie de Nazianz avea statură mijlocie şi un ochi bolnav, din cauza unei lovituri venită de la arienii ce negau dumnezeirea lui Hristos.

  Numele de ,,Teologul” îl primeşte după susţinerea celor cinci Cuvântări teologice în anul 380, la Constantinopol, în Biserica ,,Invierii”.

  Sfântul Grigorie de Nazianz a prezidat cel de-al II-lea Sinod ecumenic din anul 381. Sfântul Grigorie Teologul cere spre bătrâneţe de la împăratul Teodosie cel Mare să trăiască retras, în linişte: ,,Şi eu, împărate, o singură favoare cer puterii tale care face daruri măreţe. Nu cer aur, nu tăbliţe multicolore, nu acoperăminte pentru masa de taină, nu să primesc o înaltă demnitate pentru neamul meu sau să stau aproape de tine, cel preabun… Un singur lucru cer să mi se dea: să stau puţin departe de invidie. Doresc să cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit să fiu urât de toţi, chiar şi de prieteni, pentru că nu pot privi spre altceva, decât spre Dumnezeu”. În această retragere scrie ceea ce împărtăşise credincioşilor în biserică. S-a spus despre el că mai întâi a citit, apoi a vorbit şi abia apoi a scris. A trecut la cele veşnice pe 25 ianuarie în anul 389-390.

  Sfântul Ioan Gură de Aur sau Ioan Hrisostom s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354 rămânând orfan de tată din copilărie. După moartea mamei sale, în jurul anului 374, Ioan se retrage în munţii din apropiere, devenind monah sub ascultarea unui bătrân sihastru sirian timp de patru ani după care se va retrage vreme de doi ani într-o peşteră. Hirotonit diacon în anul 381, de către episcopul Meletie, şi preot în anul 386, de către episcopul Flavian, urmaşul lui Meletie timp de doisprezece ani, predică în Antiohia în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în post, chiar în fiecare zi, luptând împotriva păgânismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul şi iudaismul. În anul 397 este numit arhiepiscop al Constantinopolului. A predicat şi a scris un număr impresionant de comentarii la Sfânta Scriptură, înfiinţând numeroase instituţii de ajutoare a bolnavilor, săracilor şi oamenilor în vârstă, primind numele de ,,ambasadorul săracilor”.

   În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur nu exista un formular fix, aşa cum există în prezent, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii astfel încât Sfântul Ioan a adunat într-un formular actele cultice şi rugăciunile şi a dat naştere Liturghiei care îi poartă numele şi care este cel mai des folosită.

  Se crede că în vremea când era diacon a scris cel mai impresionant tratat despre preoţie. Este conceput în şase cărţi, sub forma unui dialog. Sfântul Ioan Gură de Aur a trecut la cele veşnice pe 14 septembrie 407, zicând: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

  Conform tradiţiei, Cei Trei Ierarhi sau Trisfetitele cum se mai spune, constituie intrarea creştinilor în biserică. Se merge la biserică cu colivă în onoarea sufletelor morţilor celor neîmpărtăşiţi şi o lumânare de pomană, pentru ca întreaga viaţă de apoi să le fie luminată. Cei Trei Ierarhi sunt serbați și de patroni ai casei, de apărare contra bolilor, pierderea jumătăţii celei care nu ţine, sminteală, iar tot lucrul făcut acum va ieşi strâmb, neregulat. Totodată este rău de lupi prin pierderea unei mâini sau a unui picior ori dau lupii noaptea iama în bătăturile sătenilor împuţinându-le animalele din curte.

  Filipii de iarnă marchează încheierea perioadei de împerechere a lupilor începută în urmă cu 80 de zile, la Filipii de Toamnă, sărbătoare numită și Drăgostitele, pentru că atunci se ,,dragostesc” lupii iar lupoaica fată, potrivit credințelor populare, în noaptea de Sf. Gheorghe. În aceste zile începe logodna păsărilor. Filipii apar ca niște zei ai casei, sărbătoriți prin repaus îndeosebi de femei sau mocani pentru a le apara casa ,,de cele rele” de primejdii, de foc, de lupi, de mușcătură de șarpe. Pentru asta, se atârnă la colțul casei o secure și lăsată acolo pe toată perioada Filipilor pentru ca întreaga familie să fie păzită de pagube.

  Este ţinută sărbătoarea de către fetele de măritat spre a li se arăta în vis ursitul, nelucrând şi postind de dulce în această zi.

În această zi se schimbă vremea; dacă curg streşinile, primăvara e friguroasă; dacă este ger, vara e călduroasă.

Ultima din cele trei zile ale Filipilor este consacrată chiar patronului lupului, miticului şi neîndurătorul Filip Şchiopul, cel mai periculos dintre Filipi ce schilodeşte şi strâmbă pe cei îndrăznesc a nu-i cinsti ziua.

  Astăzi, din păcate, aceste frumoase sărbători se mai respectă doar în mediul rural și pastoral, însă datele la care se țin diferă de la o zonă la alta, cuprinzând intervalul situat intre Sânpetru Lupilor (16 ianuarie) și ultima zi a lunii, patronată de Filipul cel Șchiop. Faptul că divinitatea ce încheie acest ciclu de zile festive închinate lupului o situează în panteonul zeităților subpământene, ale întunericului  și morții, puternic ancorate în noapte și stăpânite de frica mitologică de soare, deoarece se mai păstrează vie credința potrivit căreia în ziua lui Filip Schiopul lupii se ascund în bârlog, pentru că-și vad umbra și se tem cumplit de ea…

  Aniversare frumoasă tuturor cititorilor ce poartă numele unuia dintre ierarhi!                                                                                   

Dan HORGAN

Bibliografie:

– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976.

   – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Ed. Paideia 2001.

   – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Ed. ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.

   – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Ed. Polirom Iaşi 1998.   

   – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Ed. Saeculum Bucureşzi 2005.
   – Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1997.

   – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Ed. Elion, Bucureşti, 2002.

   – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Ed. Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.

   – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Ed. Humanitas, 1998.

   – Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Cartea de Buzunar, 2006.

   – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Ed. Corvin, 2009.

   – Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Ed. Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.

   – Mihai Coman – Mitologie populara românească. Ed.: Minerva, Bucureşti, 1988.

   – Proloagele de la Ohrida, Ed. Cartea Ortodoxă, 2005.

   – Romulus Antonescu – ,,Dicţionar de simboluri si credinţe tradiţionale romaneşti”, Ediţie digitală, 2009

   – Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

   – Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Ed. “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

   – Tony Brill – ,,Legendele românilor, Ed. Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

   – Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Ed. ALL, Bucureşti, 1997.

   – Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

   – Vieţile Sfinţilor, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

The post IZVOR DE APĂ VIE: FILIPII DE IARNĂ ŞI SFINŢII TREI IERARHI, VASILE, GRIGORIE ŞI IOAN first appeared on Monitorul de Vaslui.

Sfântul Ioan Botezătorul, a fost cel mai mare om care s-a născut pe pământ din femeie, dar cel mai mic în Împărăţia Cerurilor. El s-a născut cu şase luni înaintea lui Iisus Hristos, în cetatea Orini. Părinţii Sf. Ioan Botezătorul au fost Zaharia şi Elisaveta, rudenie a Fecioarei Maria. Elisaveta nu putea avea copii căci era neroditoare. În timp ce oficierii slujbei, lui Zaharia i s-a arătat Arhanghelul Gavril, care îl înştiinţează că nevasta sa, Elisaveta va avea un copil şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt.  Arhanghelul îi mai spune că numele copilului său va fi Ioan. Pentru că nu a crezut spusele îngerului, Zaharia rămâne mut până la naşterea fiului său.

După ce Elisaveta a născut, Zaharia a spus că numele copilului va fi „Ioan”. La vârsta de 30 de ani, Ioan Botezătorul a primit chemarea.

Misiunea pe pământ a Sfântului Ioan a fost aceea de a pregăti poporul pentru primirea lui Mesia şi de a-L descoperi pe Acesta şi a-L face cunoscut poporului lui Israel. Mesajul pe care Sfântul Ioan îl transmitea era „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”.

Evanghelistul Ioan reda mărturia Botezătorului: „Cel ce m-a trimis pe mine să botez cu apă, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acesta este Cel ce botează cu Duhul Sfânt. Şi am văzut şi mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu”.

Sfântul Ioan a fost un model al smereniei, un îndreptar pentru fiecare dintre noi spre a ne birui mândria şi de a avea capacitatea de a ne jertfi pentru aproapele nostru, aşa cum a făcut el pentru Iisus Hristos şi cum singur mărturiseşte că „Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească.”

În fiecare an, pe 7 ianuarie sărbătorim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul. Biserica noastră creştin-ortodoxă i-a închinat Sfântului Ioan Botezătorul mai multe date la care este prăznuit şi anume pe 23 septembrie se sărbătoreşte zămislirea lui. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul este sărbătorită în fiecare an pe 24 iunie, tăierea capului pe 29 august, prima şi a doua aflare a capului sunt prăznuite pe 24 februarie, iar a treia aflare a capului pe 25 mai.

După cum este obiceiul, Biserica a rânduit ca după unele mari sărbători ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului, în ziua care urmează praznicului să fie cinstit principalul personaj secundar al marii sărbători. Astfel, în ziua după Botezul Domnului se face prăznuire de sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, cel mai mare dintre profeţi, glasul care strigă în pustie „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !”, turtureaua pustiei care a bine-vestit primăvara harului, făclia Luminii dumnezeieşti, răsăritul ce a vestit pe Soarele Dreptăţii, ca un înger pământesc şi om ceresc, care stă la graniţa dintre cer şi pământ şi uneşte Vechiul şi Noul Testament.

Trimis de Dumnezeu în deşert să anunţe vestea cea bună a venirii lui Mesia Hristosul, şi să pregătească calea lui Iisus, Ioan îşi împlineşte misiunea botezând pe Iisus în apele Iordanului.

În tradiţia populară unele sate din nord încă se mai practică obiceiul Vergelului sau spargerea Crăciunului şi se manifestă prin ospeţele şi manifestările orgiastice care păstrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionisos,  iar în nord aceiaşi petrecere zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizată în aceiaşi zi este numită Ziua Femeilor, Iordănitul sau Tontoroiul Femeilor, de fapt, un ritual strict, o petrecere a nevestelor bătrâne care primeau în grupul lor pe cele mai tinere. Fetele de măritat pregăteau coşuri cu mâncare şi băutură şi însoţite de feciorii din sat, care plătesc muzicanţii, merg în curtea unde se ţine Vergelul. În horă intră fetele care se vor mărita în cursul anului, petrecerea încheindu-se cu o masă mare care, de asemenea, curmă oficial şirul sărbătorilor de iarnă. Dimineaţa ospăţul se încheia cu deplasarea tuturor participanţilor la râu şi stropirea lor cu apă. În paralel se practică şi „Iordaneala”, adică stropitul oamenilor cu agheasmă nouă, luată de la biserică în ziua de Bobotează, pentru a fi feriţi de boli în decursul anului.

De Sfântul Ioan Botezătorul în puţine zone mai dăinuie un alt obicei frumos moştenit din practicile păgâne, numit „Zăuritul” sau „Udatul Ionilor” la persoanele ce poartă acest nume sfânt. La porţile tuturor care au acest nume se pune un brad împodobit, iar aceştia dau o petrecere cu lăutari. Mai mult, cei care au acest nume sunt purtaţi cu mare alai prin sat până la râu, unde sunt botezaţi sau purificaţi. Se spune că dacă un flăcău a fost „iordănitor” un an, trebuie să continue trei ani la rând.

Tradiţia mai spune că de Sfântul Ioan toată lumea trebuie să fie veselă, să petreacă pentru că cine nu se veseleşte în această zi va fi trist tot timpul anului.

Sfântul Ioan fiind protectorul copiilor sărbătoarea se ţine pentru ca pruncii să se nască sănătoşi, fără malformaţii sau diformi.

Creştinii respectă această zi şi o sărbătoresc aşa cum se cuvine pentru a fi sănătoşi şi feriţi peste an de necazuri, pentru a avea noroc şi spor în ceea ce fac şi să le fie ferite gospodăriile de foc şi animalele de fiarele sălbatice

Tradiţia populară spune că după Sfânt-Ion se duce neaua „se botează gerul”, adică se înmoaie frigul şi începe să se facă mai cald. Dacă iarna a adus-o Sfânt-Nicoară cu cal alb, Sfânt-Ion va merge pe cal negru, adică va duce iarna.

Dacă în această zi va fi ger, vitele vor fi sănătoase peste an.

Ioan este un nume iudaic: „Iohanan” prescurtare din „Iehohanan” ce se traduce prin „Dumnezeu s-a milostivit”. Foarte mulţi români poartă numele de Ion (forma neaoşă), Ioan sau Ioana sau diferite variante: Ionel, Nelu, Ionică, Nica, Ionuţ, Onut, Ionela, Nela, Ionica sau Oana, alcătuind cea mai bogată familie onomastică din România.

La mulţi ani, tuturor cititorilor ce poartă numele Ion şi al derivatelor sale!

Dan Horgan

The post IZVOR DE APĂ VIE – TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SF. ION first appeared on Monitorul de Vaslui.

Semnificând botezul lui Iisus Hristos în apa Iordanului de către Sf. Ioan Botezătorul sărbătoarea în ciuda vechimii este legată prin semnificație, simboluri mistice creștine și păgâne de tradiții și obiceiuri frumoase prin ineditul lor și semnificația profundă ce a fost păstrată acestei sărbători de către creștinii ortodocși, cât și cei catolici care are darul de a umple sufletul oamenilor cu dragoste și să alunge spiritele rele.

Domnul nostru Iisus Hristos, după întoarcerea sa din Egipt, viețuia în Galileea, în cetatea sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-și înaintea oamenilor puterea și înțelepciunea Dumnezeirii Sale până la vârsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei mai înainte de treizeci de ani să aibă rânduiala de dascăl sau de preot. Apoi împlinindu-se cei treizeci de ani și venind vremea dumnezeieștii Lui arătări, „a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimițându-l pe el ca să se boteze cu apă“. Deci ascultând Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit în părțile Iordanului, propovăduind botezul pocăinței, pentru iertarea păcatelor.

Pe lângă înțelesurile sale creștine însă, Boboteaza are și o serie de tradiții și obiceiuri specifice poporului nostru. De Bobotează se trag focuri de pușcă și de pistoale, la biserică atunci când ies preoții cu crucea spre a face agheasmă, zicând că picioarele Mântuitorului au fost pe acea lespede ce se află în apa Iordanului, pe care era făcut zapisul de greșeala lui Adam. Şi când a călcat Mântuitorul pe ea, a pocnit, cum se aud puștile acum la noi.  

Se spune că atunci când Ioan Botezătorul a venit la râu ca să boteze Domnului Iisus Hristos, ca cel ce a luat asupra Sa păcatele a toată lumea, diavolii au venit câtă frunză și iarbă, trăsnind și pocnind pe apa Iordanului, că se auzea cine știe de unde zgomotul, pentru a întrerupe ceremonia Botezului. Dar Dumnezeu a rânduit ca preoții să citească și să sfințească apa, iar când au început oamenii a împușca și-a striga „Chiraleisa”, termen ce provine din neo-greacă însemnând „Doamne, miluiește!”, gheața s-a rupt sub diavoli și cu toții au căzut în apă și s-au înecat; de aceea acum nu mai sunt așa de mulți. Pe cei care au mai rămas îi omoară Sf. Ilie cu tunul, iar la om nu mai au voie sa vină.

La Bobotează, când cufundă preotul crucea în apă, toți dracii ies din ape și rătăcesc pe câmpuri pustii până ce trece sfințirea apelor. Şi nimeni nu-i vede, afară doar de lupi, care se iau după dânșii și unde-i ajung, acolo îi și omoară. Din cauza aceasta se spune în popor că nu e bine să se lase în ziua de Bobotează rufe întinse la uscat, căci se crede că, atunci când se împușcă din puști, în decursul sfințirii, precum și când strigă oamenii după sfințirea apei „Chiraleisa” omul capătă putere, se simte mai tare și mai cu curaj pe când Ucigă-l-Crucea, fiarele sălbatice și toate blestemele de pe oameni se împrăștie, se refugiază la locașurile lor prin pădure, anul rămânând curat până la Sf. Andrei, când fiarele sălbatice revin și rămân până la Crăciun când le alungă din nou băieții cu colindele, cu pocnetele de bice și cu plugușorul. De mult la Botezul Domnului se făcea copcă pe gârlă, ca și azi, iar Vodă mergea cu alai la marginea apei ca și astăzi. După ce crucea era cufundată în apă, doi sau mai mulți oameni se aruncau după dânsa. Cine o prindea, acela căpăta bacșiș bun de la Vodă. Cei ce se aruncau erau din cei bolnăvicioși. După ce scoteau crucea din apă, se însănătoșeau. Şi astăzi se mai aruncă tinerii mai curajoși în apă după cruce. Din momentul în care preoții sfințesc apa, atunci toate apele, curgătoare sau stătătoare, rămân sfințite, timp de două săptămâni, în unele zone se spune că chiar și șase săptămâni.

În seara de 6 spre 7 ianuarie se strâng mai mulți tineri în fața bisericii și se pregătesc de  iordănit. Apoi a doua zi de dimineață, tinerii călare pe cai frumos împodobiți purtând în mâini un steag, merg pe la casele oamenilor, botezând steagul cu apa din fântână.

Unul din tineri, și anume conducătorul, care pe alocuri poartă numele de popă, duce căldărușa cu agheasmă, în care-și strâng banii, iar ajutoarele din alai poartă unul săculețul de tămâie și legătura de busuioc, de care este legat un clopoțel, cu care „iordănesc” pe oameni, și un altul, sau mai mulți dacă satul e mare, poartă o țepușă de lemn, pe care vor strânge bucăți de carne. După ce stropeau casa cu apă și aruncau tămâie pe acoperiș, rosteau o urare de belșug și prosperitate: „Cum aruncăm apa, Așa să fie holda bogată.” După ce sfințesc și apa din fântână, cântă Iordanul, aceleași cuvinte pe care le rostește preotul în ajunul Bobotezei, botează cu busuiocul pe toți membrii familiei, cu apă sfințită pe cap, iar după aceea, luându-i pe toți de-a rândul în brațe, îi ridică în sus de trei ori rostind: „În Iordan, botezându-te / Domnul, cu crucea lui cea sfântă/ La anul să fie / An mai bogat / Mult mai curat.” După care înconjură stropind cu agheasmă casa, grajdurile și alte acareturi, pentru a nu se apropia șerpii.

În unele locuri stăpânul casei, dacă se simte puternic, cere căpeteniei să i se aducă un iordănitor a se lupta cu el. Prin lupta cu iordănitorii, gazda se făcea mai tare, dobândind putere, căci se credea că în lupta cu iordănitorul, în timpul luptei, este ajutat de Sf. Ioan. Spre seară tinerii se adună la marginea satului pentru o întrecere de cai sau „încurarea” lor. În felul acesta se aflau caii iuți sau leneși după care fac apoi o paradă prin tot satul.

Ionii și Ioanele, iordănitorii, îi duc în brațe cu de-a sila la gârlă sau la fântână ca să-i scalde iar în unele părți se adună în această zi băieții și fetele anume la fântâni, unde le toarnă cu ciutura apă în cap celor care vin la fântână după apă. Sunt iertați doar cei ce le dăruiesc câte ceva.

În noaptea de Bobotează gospodarii de la sate scot mesele în curte, lângă fântână, unde mănâncă, joacă, chiuie și se veselesc. În nordul țării era mai înainte datină ca tineretul să aprindă un foc mare ritualic, din paie. crengi și frunze uscate pregătite dinainte. Când flăcările focului se înălțau tinerii prindeau a juca hora în jurul lui ca apoi să sară pe deasupra flăcărilor. Focului acesta, ca și jucatul ritualic împrejurul lui se numeau „Ardeasca“ și este o parte componentă a unor ritualuri magice de „îmbărbătare“ a soarelui în drumul lui spre anotimpul călduros, ritualuri ce se regăsesc, în ceremonialul Lăsatului de Sec. Este obiceiul, ca de la acel foc, să fie aprinse și arse parțial niște bucăți de cârpe, care ulterior se păstrează, în speranța că ar fi bune de leac, afumându-se cu ele la nevoie cei ce suferă de vătămătură și de dureri de urechi. Totodată pentru evitarea bolilor de urechi, de la Bobotează, nu se mai spune Plugușorul și nici colinde. Femeile fac o turtă de cenușă frământată cu agheasmă și o păstrează pentru tot anul, spre a sfinți cu ea vasele care s-ar întâmpla să se spurce în cursul anului.

În timpul slujbei de sfințirii apelor, sătenii de la mic la mare, se spălau cu apă de râu în credința că astfel vor fi rumeni și sănătoși tot anul. În ziua de Bobotează se boteză cu agheasmă sămânța de pus sub brazdă iar cine își stropește cu agheasmă  pușca, va avea succes la vânătoare. De Bobotează, unii oameni iau o mână de grâu și-l aruncă în pod, zicând: „Să dea Dumnezeu să crească grâul așa de mare ca până în pod“.

Tradiția populară spune că la Bobotează se deschide cerul și îngerul păzitor îi spune celui de însurat sau celei de măritat încotro îi va fi norocul. Se spune că dacă de Bobotează, dimineața, înainte de sfințirea apei, un flăcău sau o fată se împiedică, alunecă și cade, acea persoană se va căsători în acel an. Dacă o fată vede mai întâi, printre flăcăii ce se duc sau se întorc de la sfințirea apei, pe unul călare pe un cal alb, e semn că se va mărita în câșlegile acelea sau în anul acela. Acum este semnalul ca flăcăii să meargă pe la casele fetelor de măritat în pețit. În ziua de Bobotează, fetele vor să fie stropite cu agheasmă în credința că împrăștie popa cu busuiocul pețitorii în toate părțile.

În această zi sunt interzise certurile în casă, vorbele urâte, sudălmile și drăcuirile și nu se dă nimic cu împrumut.

În ziua de Bobotează, credința populară spune cum că mamele care au avut nenorocirea să nască copilul mort sau cărora le-au murit copiii mai înainte de a fi fost botezați, pentru a nu li se transforma copiii în moroi, iau agheasmă și se duc împreună cu preotul și toarnă peste mormântul acelor copii, ca să îi boteze, numindu-i numai Ion sau Ioana în credința că, dacă vor urma trei ani la rând, acest ritual la Bobotează, pot fi socotiți botezați și trecut în rândul celorlalți creștini morți.

Alt aspect important al sărbătorii, având aceeași imagine, de graniță temporală între două anotimpuri „deschiderea cerurilor“, este susținut de numeroase credințe populare din domeniul meteorologiei: previziunile se bazează tocmai pe existența acestui moment de cotitură, pe întoarcerea către anotimpul călduros. Dacă dimineața de Bobotează va fi promoroacă și sunt țurțuri pe la streșini, primăvara va fi timpurie și frumoasă iar în cursul zilei de va fi vreme frumoasă are să fie belșug și sănătate. În ziua de Bobotează crivățul de va sufla cu putere, va fi un an îmbelșugat. Dacă vremea la Bobotează este geroasă, după ieșirea cu Iordanul se va înmuia iar dacă vremea a fost blândă, se va înăspri. În tradiția populară se spune că până la Bobotează e dricul iernii, de la Bobotează crapă gerul iar iarna e pe ducă.

În popor se spune că: „Dacă am dat Boboteaza la spate, nu-mi mai este frică de iarnă, am pus mâna pe primăvară!“.

Dan Horgan

The post IZVOR DE APĂ VIE. TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE BOBOTEAZĂ first appeared on Monitorul de Vaslui.

  În popor, noaptea de Anul Nou, ajunul Sf. Vasile, este marcat de numeroase practici şi obiceiuri cu caracter meteorologic, oracular; premarital, agricol, şi care se prelungeşte până a doua zi, aceste două zile fiind puse sub patronajul magiei „zilei dintâi“ a anului, neavând întinderea practicilor din Ajun, Pluguşorul, Plugul cel Mare continuă, cu un grad mai mare de acte magice şi de prevestire a viitoarelor recolte, ritualuri ce diferă de cele de sfârşit de an pentru că se spune că la începutul anului e altceva decât ce a fost la sfârşit iar începutul întotdeauna schimbă tot ce-a fost şi încep alte rosturi.

  Datinile spun că în ajun de An Nou cerul s–ar deschide într-o secundă de trei ori, iar înăuntru se vede o lumină foarte mare şi pe bunul Dumnezeu stând la masă cu lumânări şi mulţi sfinţi împrejur şi uitându-se în jos la muritorii de rând. Atunci se spune că toate apele se prefac în vin. Dar această apariţie poate fi văzută doar de cei care sunt curaţi la inimă sau de copiii până în şapte ani. Legendele populare spun că Sf. Ioan ar fi văzut adesea cerul deschis şi pe însuşi Dumnezeu ţinând în mână tunetul, sub forma unui bici împodobit cu flori cu care blagosloveşte lumea. Astfel orânduieşte cum vor fi recoltele, cine va veni pe lume sau cine va pieri. În noaptea spre Sf. Vasile ca şi în Ajun de Crăciun, vitele ar putea vorbi şi cine stă la pândă nevăzut le poate auzi.

  În ziua de An Nou, băieţii mai mici construiesc un plug mic de lemn, aidoma după cel mare. Coarnele plugului se împodobesc cu ciucuri de diferite mărimi şi culori, dar şi un clopoţel. Ei umblă în cete de câte trei, din casă în casă, urând an mănos. Unul din copii, numit plugar, poartă plugul. Altul, numit mânător, pocneşte din bici, iar celălalt, numit iapă, poartă traista unde va strânge covrigii căpătaţi. Tot el poartă o ramură cu două crăcuţe, sub forma coarnelor de la plug, împodobită cu o batistă frumos colorată de care atârnă un clopoţel de alamă. Sunând din clopoţel la fereastra casei şi rostind Pluguşorul, o poezie prin care se urează gazdei:

,,Ziua de azi cu bine; Şi-a de mâine cu sănătate; Şi la vară bucate; La mulţi ani!”

Cel care pocneşte din bici afară spune: ,,Hăis, hăis; Pluguşor cu doisprezece boi; În coadă codălbei; În frunte străinei. Câte şindrili pe casă; Atâţia galbeni la masă; Câte pietre la fântână; Atâtea oale cu smântână; Câte pietre pe prund, Atâtea oale cu unt. Hăis, hăis, pluguşor cu doisprezece boi!””

  Copiii cu plugul cel mic umblă până pe la orele 3-4, după-amiază,  când se porneşte a umbla ceata de flăcăii cu plugul cel mare. Aceştia pun la un plug două sau trei perechi de cai sau boi, doi inşi încalecă, unul îi duce de căpăstru, unul ţine de coarnele plugului, un altul are o traistă cu grăunţe iar toţi ceilalţi pocnesc din bice. Trag cu plugul o brazdă pe dinaintea casei gazdei şi seamănă din traistă grăunţe; unul urează şi ceilalţi pocnesc din bici. Cu plugul, în unele zone, se umblă numai până se înserează bine, apoi după înserat, se porneşte iarăşi a umbla flăcăii cu colindul, ca în seara de Ajunul Crăciunului. Colindul cu Vasilca sau Siva, obicei respectat de unele din etniile minoritare. Se colindă cu o căpăţână de porc, împodobită cu panglici şi mărgele colorate. După terminarea colindatului cu Vasilca, ceata se strânge la o cârciumă, spre a chefui. Apoi se despart, nu înainte de a dezgăti căpăţâna şi luându-şi fiecare ce-a pus ca decor, iară căpăţâna este pregătită şi consumată ritualic de toată ceata, în încheierea acestui obicei. Sorcova, colindele de Sf. Vasile se adresează cunoscuţilor, celor apropiaţi,  urându-le acestora în principal sănătate şi putere de muncă şi sunt cele mai importante tipuri de texte magice rostite în această zi, având şi o mare valoare augurală colectivă ce se adresează individual, unui gospodar anume, dar acelaşi conţinut rostit repetitiv pentru toate gospodăriile din sat.

  Sunt opinii că dacă nu sunt uraţi şi semănaţi în seara spre Anul Nou vor avea un an fără belşug. În paralel cu plugul tot acum se mai umblă cu capra şi brezaia.

  Înspre Anul Nou se lasă porţile deschise, iar focul, o lumânare sau candelă trebuie să rămână aprinse, ca să poată intra norocul.

  În credinţa populară, în ajun de Sf. Vasile pentru spor în noul an, flăcăii îşi pun sub pernă, o unealtă din meşteşugul său: croitorii câte un ac, degetar, aţă; cizmarii sulă, calapod ori altceva; şcolarii, cartea, creioane şi alte asemenea lucruri. Fetele fac la fel ca flăcăii, punând sub pernă un lucru făcut de mâna lor. Astfel se crede că în felul acesta îşi vor visa ursitul.

În noaptea Anului Nou, în popor se fac previziuni meteorologice pentru a afla cum va fi timpul. Astfel se vor aşeza douăsprezece foi de ceapă, câte una pentru fiecare lună, în care se presară puţină sare pisată. În dimineaţa Anului Nou, care dintre foile de ceapă are mai multă apă, se crede că acele luni vor fi ploioase, iar care foi vor fi uscate, acele luni vor fi secetoase.

Foile de ceapă, se pregătesc oracular, câte una pentru fiecare membru al familiei, în care se pune câte un bulgăraş de sare. Dacă dimineaţa felia de ceapă e cu apă, înseamnă că cel căruia i-a fost destinată va avea un an bun iar fără apă un an mai puţin bun.

  În ajunul Anului Nou se fac şi teste despre cerealele ce vor rodi în anul viitor. Într-o tavă metalică se pun cărbuni aprinşi, de aceiaşi mărime, câte un cărbune pentru fiecare tip de cereală semănată însemnând în dreptul cărbunelui şi felul de cereală; porumb,  grâu, secară etc. A doua zi dimineaţa se cercetează care dintre cărbuni are mai multă cenuşă. Se va semănă de acel fel de cereale a cărei cărbune a avut mai multă cenuşă, crezându-se că în acel fel va rodi mult în anul viitor. De acel care are mai puţină cenuşă, sau deloc, se va semăna foarte puţin pentru că va avea rod puţin.

  În rânduiala populară se spune că dacă în noaptea de Anul Nou spre Sf. Vasile nu va bate vântul, cerul este luminos, stelele sunt lucitoare şi lună plină ţarinile vor rodi iar când nu e lună plină, bate vântul şi e înnorat va fi un an mai sărac, fără roade multe.

Se spune că fata care va fura busuioc de la clopotul urătorilor în ajunul Sf. Vasile, seara, şi dacă se va spăla cu el, va fi îndrăgită de flăcăi. Busuiocul se va aşeza oracular în partea de jos a colacului fântânei. Dacă a doua zi  busuiocul are promoroacă, fata se va mărita în iarna aceea; iar de busuiocul este uscat, fata nu se va mărita atunci.

  Fetele aruncau în seara de An Nou boabe de cânepă în foc  pentru a le creşte părul frumos. Tot în foc fetele de măritat topesc plumb şi îl toarnă în apă. Forma ce ia plumbul răcit în apă este ţinută în faţa unei surse de lumină. Proiecţia umbrei ce o face  plumbul pe perete este interpretează în fel şi chip spunând că acesta este norocul lor.

  În seara spre Sfântul Vasile, fetele de măritat se adună la casa unde umblă ele obişnuit la şezătoare, pentru vergel, aducând fiecare câte o cununiţă o „veriguţă“, Toate cununiţele se introduc într-o cofă cu apă. În timp ce una din ele învârteşte cununiţele din cofă, cu un mănunchi de busuioc, celelalte cântă: ,,Sân-Văsiiu, Văsiiu, Unde te găsiiu, La vadu-bogat, Cine te-a legat? Petrea cu Ignat; Dă-mi, doamne, bărbat! …La urmă cântecului se rosteşte: Sus, vere, drăguţă, Scoate-mi veriguţă!” Mănunchiul de busuioc este scos afară, pentru a se vedea a cui veriguţă s-a prins de el.

Ca în fiecare an în seara spre Sf. Vasile, la sate, mai mulţi flăcăi şi fete, se strâng la casa unui om mai sărac ori de mijloc. După ce s-au strâns cu toţii se tocmeşte şi un lăutar, pe care îl răsplătesc fie cu bani, fie cu bucate din carne. După ce glumesc şi vorbesc despre câte şi mai câte, joacă câte-o horă-două până când obosesc, şi se aşează pe scaune în jurul unei mese. Apoi se începe ghicitul. Pun în mijlocul odăii o masă de lemn, pe care aşează nouă oale, fie noi, fie vechi, de diferite mărimi sub care aşează diferite obiecte aduse de fete dinadins de acasă: un ban, o oglindă mică, mărgele (de la o fată), o bucată de pâine, un inel, un cărbune, un pieptene, o perie şi un băţ de lemn legat jur-împrejur cu păr de porc (ori un maţ de porc, cam de o palmă, umflat şi legat la amândouă capetele), pe care îl botează atunci cu diferite nume. După ce s-au aşezat lucrurile sub oale se cheamă fetele ca să aleagă, fiecare fată numai o oală. Oala aleasă se întoarce cu gura în sus, arătându-se lucrul ce a fost sub ea. Haz mare se face când o fată nimereşte maţul; un flăcău din cei ce au aşezat oalele îl ia şi-l loveşte de grinda casei, strigând: „iufă, iufă“, în râsetul neîntrerupt al tuturor. Fata, ruşinată, se retrage, ascunzându-se printre celelalte fete. Se reaşează oalele de mai multe ori, pentru fetele mari, schimbând lucrurile de sub ele. Dacă fata ghiceşte banul sau pâinea, o va lua un băiat bogat, dacă ghiceşte oglinda, va fi frumos, dacă ghiceşte mărgelele, va fi un plângăcios beţiv, dacă ghiceşte inelul, va fi muieratic, cărbunele va fi cu pielea neagră, pieptenele că va fi cu dinţi mari sau ştirb, iar peria că va fi bătrân. După aceasta se aleg vreo două fete mai îndrăzneţe, care aşează şi ele oalele, pentru ca să aleagă şi băieţii. Se aşează pentru fiecare flăcău în parte iar dacă vreunul nimereşte maţul, nu mai e hazul ca l-a ghicitul fetelor. Ba din contra ele nicicum nu pun mâna pe el şi nici nu-l lovesc de grindă. După aceasta tinerii mai cântă, mai joacă şi mai spun glume până la miezul nopţii apoi se despart, ducându-se fiecare acasă. La fel se petrece şi în seara ajunului Bobotezei.

Dar la începutul anului calendaristic avem o sărbătoare prin excelență laică, căreia i-au fost căutate rădăcini creștine, care s-o fixeze în ciclul marilor sărbători de iarnă. Această zi cap de an, mai era numită Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului, fiind o sărbătoare de mai mică importanță comparativ cu Crăciunul. 1 ianuarie sau Sf. Vasile este momentul deosebit de propice desfășurării practicilor magice de orice natură.

Sfântul Vasile cel Mare a trăit în secolul al IV-lea provenind dintr-o familie creştină deosebită: sora, Macrina, şi fratele său, Grigore din Nyssa, au devenit, de asemenea, sfinţi. Sf. Vasile a urmat cursurile școlilor din Cezareea, Bizanţ şi Atena. S-a remarcat de tânăr prin profunde cunoştinţe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină şi retorică. Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental, scrierile sale strălucite fiind bazele vieţii monahale sistematice. Sfântul Vasile a moștenit din partea familiei o averea imensă, iar odată cu banii primiți el acordă o atenţie deosebită păturii sărace şi celor oprimaţi, iniţiind nenumărate acte de caritate. Este primul ierarh care întemeiază, pe lânga biserici, aziluri şi spitale pentru săraci, leprozerie şi un aşezământ pentru recuperarea prostituatelor. Sf. Vasile e considerat păzitor de duhuri rele fiind unul dintre sfinţii care au făcut minunile cele mai mari şi cu o mare putere asupra diavolilor. În 364, a fost chemat în Cezareea de episcopul Eusebiu şi a fost hirotonit preot, aducându-şi o contribuţie importantă în lupta împotriva ereticilor arieni. Pastoraţia pe care o începe de acum înainte a fost dedicată îndeosebi celor nevoiaşi, organizând renumitele azile, spitale şi case de reeducare a celor căzuţi moral, toate grupate sub denumirea de „Vasiliade”. Sf. Vasile a murit în anul 379, când încă nu împlinise 50 de ani, iar la înmormântarea sa au participat o mare mulţime de creştini şi păgâni, dovadă a marii sale popularităţi.

La început de an se înnoiesc toate și de aceea se dorește ca să fie toate bine. Oamenii se felicită și cinstesc cu un pahar de băutură, ca să fie mai bine peste an, să le dea Dumnezeu sănătate, bucurie și spor în toate. În ziua aceea pune gând bun la toate și se roagă pentru a rămâne așa. Nimeni nu trebuie să se supere, să se certe ori să se încaiere. În ziua de Sf. Vasile, prima zi a anului care începe, tot omul trebuie să fie vesel pentru că așa spun credințele populare, vesel și mulțumit va fi în tot anul.

  Un An Nou cu bucurii şi sănătate, bogat în împliniri, mai înalt în aspiraţii şi plin de succese pentru toţi cititorii. La mulţi ani!

                                                                                                      Dan HORGAN

Bibliografie: 

– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

   – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.

   – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.

   – Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011

   – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.   

   – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
   – Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

   – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

   – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.

   – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.

   – Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.

   – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.

   – Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.

   – Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.

   – Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.

   – Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009

   – Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

   – Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

   – Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

   – Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.

   – Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

   – Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

The post IZVOR DE APĂ VIE: TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFÂRŞIT DE AN first appeared on Monitorul de Vaslui.

  În tradiţia populară zilele săptămânii s-a personificat în Sfânta Luni, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă, ba mai mult chiar şi subîmpărţirile zilei şi nopţii,  Miazănoapte, Miazăzi,  Zorilă, Murgilă sau Negrilă, care sunt fiinţe reale pentru popor, cu oareşce puteri de netăgăduit. Tot aşa a făcut din zilele însemnate, Ajunul şi Crăciunul, două personaje, Moş Ajun şi Moş Crăciun. Ei sunt cunoscuţi drept moşi, deoarece s-au arătat totdeauna cu bărbile albe de zăpadă. Şi apoi sunt şi bătrâni, tare bătrâni, ei existând din vremuri demult uitate, din veacuri de mult apuse, sunt de o vârstă cu Soarele şi Luna. Ei se aseamănă unul cu altul ca doi fraţi gemeni, ca două picături de apă: bătrâni, cu bărbile lungi până la pământ, stufoase şi albe ca zăpada, amândoi sunt buni şi darnici, amândoi cutreieră lumea de la un capăt la altul, răspândind veselia în jurul lor, prin darurile bogate şi îmbelşugate. Darurile sunt în special pentru copii, pentru care scot totdeauna din marii şi în veci interminabilii lor saci, amândoi umblă pe acelaşi drum şi în veci nedespărţiţi unul de altul, cum Dumnezeu şi Sfântul Petru de asemenea umblau amândoi pe un loc, tot aşa de buni şi bătrâni amândoi.

Deosebirea dintre ei este la darurile împărţite. Moş Ajun dăruieşte nuci, pere, covrigi, colaci, colindeţe, plăcinte, prăjituri, bomboane şi alte dulciuri şi mâncăruri plăcute lor. Iară Moş Crăciun le aduce haine, încălţăminte, jucării, cârnaţi, caltaboşi şi şorici de purcel.  

În tradiţia populară se povesteşte că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile facerii, a cerut adăpost lui Moş Ajun. Acesta, motivând că este om sărac, o refuză, îndrumând-o spre fratele său mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun. Crăciun era stăpânul staulului unde au găzduit Iosif şi Maria. Când s-a născut Hristos, baba lui Moş Crăciun, Crăciuneasa, s-a dus de a moşit pe Maica Domnului. Când a auzit Moş Crăciun că femeia sa a lucrat în ziua lui, i-a tăiat mâinile pe loc. Atunci Crăciuneasa s-a dus la Maica Precista şi, plângând, i-a spus ce-a păţit şi i-a arătat mâinile. Maica Precista a suflat peste mâinile Crăciunesei şi îndată mâinile i s-au făcut frumoase şi curate, iar nu zbârcite, cum erau înainte de aceasta. De bucurie că nevasta lui a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug de cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile sale. După joc împarte Fecioarei Maria daruri păstoreşti (lapte, caş, urdă, smântână) pentru ea şi fiul ei. Astfel, Moş Crăciun reprezintă o transfigurare a magilor ce i-au adus daruri lui Iisus la naşterea sa şi că este simbolul tipului creator.

Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma, până în secolul al XIII-lea, în Franţa, până în anul 1564, în Rusia, până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române, până la sfârşitul secolului al XIX-lea. La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă, de vreme ce, în unele sate bănăţene şi transilvănene, ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou.

În unele zone se cred că, mai înainte vreme, foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor. Atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieşi diavolii şi astfel lumea va încăpea pe mâna lor.

Tradiţiile contemporane spun despre „sfântul“ Crăciun, Moşul „darnic şi bun“, „încărcat cu daruri multe“, sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat. Derivatul de „moş” din numele său înseamnă „întemeietor”, „ziditor”, „începător”.

  În noaptea de Crăciun există obiceiul de a se păstra în vatră focul aprins. Se pune în această noapte un buştean în foc, numindu-se buşteanul Crăciunului.  Încă din timpuri străvechi, ţăranii din întreaga Europă, obişnuiau ca în anumite zile ale anului, primăvara şi la solstiţiul de vară, dar prin în unele locuri, şi la sfârşitul toamnei sau în cursul iernii, de Crăciun şi în ajunul Bobotezei, să aprindă focuri sau ruguri şi să danseze în jurul lor sau să sară peste ele. Un vestigiu probabil a superstiţiilor omului primitiv care, observând mişcarea aparentă a Soarelui a considerat că acesta îl poate ajuta. Solstiţiul de iarnă fiind socotit de cei din antichitate a fi în jurul datei de 25 decembrie, au fost trecute şi obiceiurile legate de foc la această dată. Cenuşa buşteanului care arde în noaptea Crăciunului e împrăştiată prin grădini pentru a promova rodirea lor.

  În ajun şi Crăciun se pun pe o masă, lângă o fereastră închisă, două pâini, sare, peşte, grâu şi un pahar cu apă pentru rudele decedate din familie ce se credea că vin şi mănâncă din acele bucate. La mesele de Crăciun nu se bea rachiu. el fiind un produs inventat de diavolul, ce apoi îl batjocoreşte pe cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înaintea tuturor bucatelor.

  În ziua de Ajunul Crăciunului, până a nu răsări soarele, se începe a lucra câte puţin din toate treburile şi se lucrează câte puţin cu uneltele cu care se doreşte să se lucreze cu drag şi cu mult spor peste an. Se posteşte total în ziua de Ajun pentru spor în anul ce vine. În ziua de Ajun, cine iese cel dintâi afară de dimineaţă, la înapoiere este obiceiul să ia câteva surcele de la tăietor în mână şi, când se intră în casă, împrăştiind una câte una surcelele prin casă se rosteşte: ,,Bună dimineaţa lui Ajun, Că-i mai bună a lui Crăciun! Pui, vaci, cai, oi, bani, purcei, Bogăţie, sănătate, Că-i mai bună decât toate!” După care se intră în casă. Aceste surcele se numesc pui şi vor aduce gospodăriei spor şi belşug în decursul anului. Străinul care intră în curtea unui gospodar nu trebuie să închidă poarta, ci gazda singură să o închidă, pentru a nu i se închide norocul, iar la fete de măritat să nu i se taie calea peţitorilor.

  Acestea sunt, potrivit tradiţiei populare, practici apotropaice din categoria magiei primei zile în vederea obţinerii sporului, a norocului, a puterii de muncă necesare în anul ce vine, precum şi pentru a evita nenorociri sau boli.

În ajunul Crăciunului şi la Crăciun este cerul continuu deschis şi se aude o toacă din cer bătând, coruri de îngeri cântând iar cocoşii se pornesc a cânta, dar minunea aceasta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu.

Începând cu Ajunul Crăciunului şi sfârşind în ziua de Bobotează, se umblă cu steaua. Copiii care umblă cu steaua se numesc stelari, colindători sau crai, pe cap având coroane de hârtie colorată. Prin Vicleim sau Irozi se înţelege datina tineretului de a reprezenta la Crăciun Naşterea lui Iisus Hristos, venirea Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a afla pruncul prin mijlocirea celor trei Crai şi, adesea, înfruntarea necredinţei, personificate printr-un copil sau un cioban. Turca umblă de când Irod împărat a omorât cinci mii de prunci. El nu ştia cum şi ce să facă, pentru a-i scoate pe femeile cu copii afară pentru a omorî toţi pruncii. Astfel a fost ales un om urât, îmbrăcat în piele de ţap, cu coarne în cap şi cu pene de cocoş în creştet şi clopot la spate şi înarmat cu o măciucă mare în mână. O reminiscenţă a Ţapului Ispăşitor din vremea grecilor. Cine se îmbracă în turcă se spune că nu poate merge la biserică şase săptămâni.

  De Crăciun, toate lucrurile împrumutate se reîntorc acasă, la stăpânul de drept. La cele trei sărbători mari: Crăciun, Paşte şi Rusalii, tradiţia populară cerea spălatul ritualic pe faţă cu apă în care s-a pus un ban de argint pentru a avea bani mulţi în tot timpul anului ş un obraz curat precum argintul. În ajunul Crăciunului se dă copiilor să mănânce bostan, ca să fie dolofani şi rumeni peste an.

  În serile de Ajun şi de Crăciun din vechi timpuri se coace un colac deosebit, numit stolnic sau colacul plugarilor, ce se aşează pe masa din odaia de curat  înconjurată cu un lanţ de fier. Acest colac se păstrează pe masă din Ajunul Crăciunului şi până la Anul Nou, uneori până la Bobotează, când este sacrificat ritualic şi împărţit la toţi ai casei, pentru a fi feriţi de boli iar covata în care a fost frământat se pune în fânul care se dă la vite să fie spornice iar lanţul cu care a fost înconjurată masa se aşează în faţa grajdului, pentru a trece vitele peste el. Această practică magică ajută pentru sănătatea vitelor din bătătură şi pentru apărarea de lupi numită în popor şi Legatul fiarelor.

Pe alocuri acest colac are rol apotropaic, pentru ca dracul să nu fure copiii din casă, căci legendele populare spun că odată dracul ar fi vrut să fure un copil, dar colacul a răspuns la cele zece întrebări-ghicitori iar dracul a pleznit de necaz.

  La toate ajunurile sărbătorilor de iarnă se pun pe masă două pâini, sare, peşte, grâu şi un pahar cu apă, şi se crede că noaptea vin rudele decedate din familie şi mănâncă din acele bucate.

   În ziua de Ajun este interdicţia de a consuma carne. Excepţie face doar carnea de vrabie, căci astfel munca din timpul anului va fi uşoară ca zborul vrăbiei. Tot acum începe împerecherea păsărilor.

  În ziua de ajun femeile, până a nu mânca nimic, mătură casa şi cenuşa din vatră, şi le aruncă peste ogor, zicând: „Cum n-am mâncat eu dimineţile ajunurilor, aşa să nu mănânce nici o lighioaie roadele“. În ajunul Crăciunului se tăiau copacii ce nu rodeau. Femeia gospodarului, aruncă cu piatra în ei sau pune cenuşă din vatră la rădăcina lor pentru a-i înspăimânta şi astfel crezând că vor îmbunătăţi rodul lor pentru anul viitor.

Cât ţin zilele Crăciunului, furca de tors trebuie ascunsă, căci altfel cel ce o va vedea în aceste zile la vară va fi muşcat de un şarpe atât de gros şi atât de lung, ca o furcă. Scalda în ziua de Crăciun ajută pe toţi ai case spre a fi uşori şi sprinteni tot anul.

   În ziua de Crăciun finii merg pe la naşi cu daruri.

După cele trei zile ale Crăciunului pe 28 decembrie întâlnim în unele zone obiceiul „îngropării Crăciunului“– de fapt, a anului vechi – ritual cu o vechime

considerabilă, poate unul dintre cele mai arhaice elemente surprinse de

calendarul popular. Moartea, îngroparea şi renaşterea divinităţii pentru

bunăstarea naturii, a câmpurilor, oamenilor mai poate fi întâlnită, pe

lângă elementul central al calendarului creştin, Învierea Domnului, în obiceiul

Caloianului.

  Prognozele populare spun că dacă la Crăciun e cald, încât se pot ţine uşile deschise, la Paşti va fi frig. Dacă în prima zi de Crăciun va fi vreme senină, frig şi ger, atunci vara va fi bună.

  În noaptea sfântă de Crăciun să lăsăm deoparte grijile şi supărările pentru a ne deschide inima spre a primi o picătură din binecuvântarea ce se revarsă peste toată lumea.

Crăciunul nu este numai o sărbătoare, ci şi un ,,timp sărbătoresc”, când lumina creşte: crescit lux. Crăciunul şi Boboteaza sunt manifestările solare ale lui Hristos: ,,Lună a Popoarelor” şi ,,Soare răsărind”. în veacul ce va veni, spune Origen: ,,Toţi se vor implini într-un Om desăvirşit şi vor deveni un singur soare”. Pe când calendarul astronomic ,,orientează” omul în timpul semănatului şi al recoltatului, cel bisericesc nu este orientat, ci este Răsăritul, timp ordonat. Flecare An Nou este o istorie universală prescurtată, regenerată prin ordinea liturgică şi, pe de altă parte, fiecare zi este oferia, deschisă spre veacul viitor. CRĂCIUN FERICIT!

                                                                                               Dan HORGAN

Bibliografie:

– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

   – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.

   – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.

   – Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011

   – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.

   – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
   – Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

   – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

   – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.

   – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.

   – Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.

   – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.

   – Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.

   – Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.

   – Paul Evdokimov – Arta Icoanei o Teologie a Frumusetii, Editura Meridiane, 1993

   – Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.

   – Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009

   – Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

   – Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

   – Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

   – Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.

   – Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

– Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

The post IZVOR DE APĂ VIE: TRADIŢII ŞI OBICEIURI ÎN AJUN ŞI DE CRĂCIUN first appeared on Monitorul de Vaslui.

Se povesteşte despre acest dumnezeiesc Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, pe vremea când era încă prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia în acea vreme cu oamenii pe pământ şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu; atunci şi părinţii acestui prunc, stând acolo Sf. Mc. Ignatie Teoforul aproape în popor şi ascultând cuvintele cele dumnezeieşti care ieşeau din gura Mântuitorului, şi având cu dânşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dânşii şi, chemând la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzându-l, l-a luat pe mâini, zicând: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerului; şi cine va primi pe un copil ca acesta în numele meu, pe mine mă primeşte“. Pentru aceasta s-a numit sfântul Ignatie purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mâinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales, asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.
   În popor se povesteşte că Sf. Ignat este sfântul fără de cruce şi fără de copii până la adânci bătrâneţe. Dar abia atunci însă nevasta îi rămâne grea, fără ca el să ştie. Fiind sărac lipit, n-avea nici porc de Crăciun. Dar într-una din zile se întâlneşte cu un străin care ducea în târg o turmă de porci. Sf. Ignat îl întrebă cu cât vinde unul. Străinul îi făgădui pe toţi, numai cu condiţia să-i dea aceea ce el nu va şti ce are acasă. Era vorba de copilul din femeie, căci străinul se spune că ar fi fost însuşi diavolul. Sfântul a primit bucuros, căci nu credea că acasă să aibă ceva despre care să n-aibă deloc cunoştinţă. Cu această învoire, ei se despărţiră. Nu trecu mult şi Dumnezeu veni acasă la Ignat şi îl certă pentru fapta ce făcuse. Când sfântul auzi că e vorba de copil, începu a se jeli cu toată durerea sufletului, iar Domnul, văzându-l, îl mângâie şi îi promise că-l va mântui. Seara veni diavolul să-şi ia plata. Dar ajutat de bunul Dumnezeu reuşeşte să păcălească pe diavol şi astfel să păstreze copilul. Sf. Ignat e vestitorul Naşterii. Se ţine pentru că Născătoarea de Dumnezeu a simţit prima oară sarcina. Tradiţia populară vorbeşte că Sf. Ignat ar fi fost frate cu Moş Crăciun. Pentru credinţa lui în viitorul împărat al lumii, păgânii i-au tăiat mâinile de la încheieturi. Plângându-se către Maica Domnului, când ea născuse pe Iisus în iesle, aceasta i-a spus să-şi spele boantele în scalda copilului. Ascultând-o, i-au crescut mâinile la loc. Sf. Ignat a venit la uşa unui bătrân şi i-a spus că după el vine şi moşu-său Crăciun cu barba albă, să taie tot omul câte un porc pentru copii. De aici în tradiţia noastră populară obiceiul ca în această zi alt nimic să nu facă oamenii decât să-şi taie fiecare câte un porc de ziua de Ignat.

  În trecutul îndepărtat se spune că ar fi cerut jertfe umane, sacrificiul a fost înlocuit treptat cu cel animal, (porcii sau găinile, de preferat negre, fiind vorba de un patron al porcilor şi al păsărilor), în unele cazuri fiind suficient chiar şi un simulacru. În popor se spune că cine nu taie porc să taie cel puţin o pasăre, ori să înţepe creasta de la o găină neagră, ca să dea sângele. E bine să se vadă sânge în ziua de Ignat, că numai aşa casa şi familia va fi ferită de boli. Sf. Ignat este sfântul care vindecă porcii de boală grea, arată şi le spune porcilor că au să moară şi totodată le ia sufletele.

  Sacrificiul ritual, instituit exemplar chiar de către sfânt, este susţinut atât de obiceiul „pomana porcului“ şi implicit consumul ritualic al jertfei, cât şi de credinţele care justifică ritualul prin perpetuarea speciei animalului de sacrificiu. Prin unele zone ale ţării în această zi erau sacrificaţi doar porcii negri  de la care se opreşte sânge amestecat cu făină de mei şi fiere, pentru vindecarea bolilor şi a frigurilor dar şi pentru obţinerii de remedii magice, în timp ce jertfa sacramentală se aducea mai târziu în ajunul Crăciunului sau în funcţie de zonă, după Crăciun.

  În unele locuri în această zi (uneori chiar în ziua de Crăciun) sunt tăiaţi porcii, şi nu în timpul postului, ca nu cumva să se spurce vreun vas sau vreun blid cu carne de porc, şi astfel să se spurce cu de frupt şi cei din casă. La tăiere nu trebuie să stea în preajmă nimeni din cei care sunt miloşi din fire, căci se crede că porcul moare cu greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va fi bună. Când se înjunghie porcul, cel ce-l taie, precum şi cei din jurul lui îşi fac cruce cu sânge, ca să fie sănătoşi şi roşii peste an. Ca să nu se stingă sămânţa porcilor, gospodina smulge părul de coama porcului, care, după ce este înmuiat în sânge, se păstrează.  Cine vrea să ştie greutatea unui porc, să-i cântărească numai capul; restul de carne va fi de zece ori mai greu decât capul.

  Porcii care se taie la Ignat, după ce se pârlesc, se crestează mai întâi la ceafă, ca o cruce, apoi se presară sare, ca să fie carnea lor primită de Dumnezeu, când va da din ea de pomană, şi să nu se strice. La Ignat, când se taie porcii, se bagă mai întâi căpăţâna în casă, cu râtul înainte, ca să meargă treaba bine şi să aibă parte de porci buni pentru anul viitor.

Prin unele părţi lucrul este îngăduit numai după ce femeia a văzut sânge de orice soi de vietate, ori sânge de porc negru. Tradiţia populară spune că în noaptea dinspre Ignat porcii ar visa mărgele roşii la gât şi cuţit. Porcul care n-a fost tăiat în ziua de Ignat nu se mai îngraşă, nu mai pune carne pe el şi se spune că ar veni lupul şi-l mănâncă din bătătură. Din fiecare porc tăiat în această zi i se dăruieşte Sf. Ignat o bucată de carne. Ignatul este o sărbătoare care se ţine pentru şederea cloştilor pe ouă şi pentru a avea noroc şi la păsări. În această zi e obiceiul ca primul bărbat sau femeie ce vine de dimineaţă în casă se pune jos pe o mână de paie, să cloncănească ca o cloşcă, rămânând cu ideea că la căderea cloştilor, ele, să stea pe ouă şi să scoată toate ouăle puse.

Fetele, până nu îşi fac un semn în frunte cu sânge de porc, mai ales negru, nu lucrează la lucrurile de casă, zicând că li se moleşesc mâinile precum carnea de porc. Cine lucrează în această zi se spune că porcii li se vor îmbolnăvi. Femeile nu lipesc, nu cos, nu taie cu foarfecele în această zi ca să nu nască copiii palizi şi pociţi iar porcii să nu râme prin bătături sau să rupă rufele peste an.

 Nu e iertat femeilor care alăptează ca să toarcă, sub cuvânt că „nu se cade a ridica furca înaintea crucii“ şi se cade a toarce numai babele şi fetele. Când s-a îmbolnăvi cineva în această zi se spune că nu mai scapă de moarte. Cine lucrează cade în boală de ameţeală, se loveşte, face bube pe faţă, se taie sau se înţeapă şi ignează (face nişte convulsiuni), ca porcii când se taie.

Sf. Ignat e rău de incendiu, conduşi de credinţa că sfântul a fost pus pe jeratic de torţionarii păgâni.
  La tăiatul porcului, după grosimea splinei, se prevesteşte greutatea iernii. Când peste tot e una de groasă, va fi iarna tot una de grea, de la început până la sfârşit; dacă-i la un capăt înainte sau înapoi mai groasă, iarna va fi la început sau la sfârşit grea. De va fi mai umflată la mijloc, şi iarna va fi mai grea la mijloc.

  De Ignat pisează femeile grâu, ca să aibă de împărţit la Crăciun. Se fac turte, numite scutecele Domnului Hristos, pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului cu miere şi nucă. Începând de la Ignat şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin unele părţi, începând cu întâia zi a Crăciunului, tinerii umblă cu turca, capra sau brezaia până în ziua de Anul Nou când moare ritualic turca.

  Să sperăm că aceste frumoase tradiţii vor mai dăinui şi peste ani.

                                                                                              Dan HORGAN

Bibliografie:

– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

   – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.

   – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.

   – Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011

   – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.   

   – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
   – Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

   – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

   – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.

   – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.

   – Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.

   – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.

   – Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.

   – Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.

   – Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.

   – Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009

   – Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

   – Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

   – Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

   – Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.

   – Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

   – Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

The post IZVOR DE APĂ VIE: TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE IGNAT SAU INĂTOAREA first appeared on Monitorul de Vaslui.

  O povestire despre o minune a sfântului Spiridon spune că, mergând sfântul Spiridon la sfântul sobor cel dintâi, de a toată lumea, din Niceea, şi rămânând la o gazdă oarecare, arienii au tăiat noaptea în taină capetele celor două animale de călărie, un cal alb şi un măgar negru, pe care îi avea pentru drum. Aproape de ziuă, văzând argatul răutatea ce se făcuse, a spus sfântului Spiridon. Iar el nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la trupurile lor. Argatul, făcând degrabă cele ce i se poruncise, a potrivit capul calului din greşeală la măgar iar capul măgarului la cal. Şi îndată au înviat animalele şi au sărit în picioare nechezând. Şi a continuat sfântul Spiridon cu dânşii pe drumul său; iar poporul se mira văzând un lucru ca acela, cum măgarul negru are cap de cal alb iar calul alb are cap de măgar negru. Văzând această minune ereticii mult s-au ruşinat. Aşa întâmplare a făcut pe Maica Domnului să râdă, când a văzut calul cu urechile de măgar. De atunci ar fi caii tărcaţi şi ar fi apărut şi catârii.

  El a fost ales episcop al cetăţii Trimitunda, din apropierea oraşului Pafos, şi a participat şi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, unde s-a dovedit un fervent apărător al dreptei credinţe, împotriva ereticilor lui Arie, care luptau împotriva Sfintei Treimi. Aici a uimit pe mulţi cu simplitatea cu care a explicat credinţa ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reuşit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toţi cei prezenţi la Sinodul de la Niceea. Fiind întrebat de păgâni că cum crede el în Dumnezeu, Fiul şi Sfântul Duh, ca fiind tot una şi aceeaşi fiinţă nedespărţită, el a explicat unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi ţinând în mână o cărămidă şi spunând simplu că este formată din trei elemente esenţiale şi anume foc, pământ şi apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii şi a început să curgă apa din partea de jos. După cum cărămida e făcută din pământ, apă şi foc ce alcătuiesc unul şi acelaşi lucru, aşa şi Dumnezeu e arătat prin cele trei feţe ale sale. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae. Între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică. Sfântul a murit în anul 348, la vârsta de 78 de ani, fiind îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Trimitunda.

  În anul 1453, Moaştele Sfântului Spiridon au fost duse în Serbia, iar apoi au fost mutate în insula Corfu din Grecia, unde se afla şi astăzi. Sfântul Spiridon ajută pe oamenii care îl cheamă prin rugăciune, cu evlavie.

  Potrivit tradiţiei populare, moaştele sale ar dispărea din când în când din biserica din Corfu, pentru a-i ajuta pe credincioşii aflaţi la ananghie, iar la reapariţie ar fi calde şi prăfuite, iar încălţările sunt tocite sau murdare. Ele sunt schimbate în fiecare an de către preoţii de la catedrala din Corfu, pe data de 12 decembrie, ca mai apoi să fie dăruite mănăstirilor ortodoxe din întreaga lume. De aceea, Sfântul Spiridon a fost denumit şi ,,Sfântul călător”.

Această sărbătoare e rea de înţepături. În tradiţia populară se crede chiar că sfântul, lucrând, s-a înţepat cu sula în ochi şi de atunci el supraveghează asupra lumii, spre a prinde dacă cineva lucrează în această zi şi să-l înţepe. Ca să îmblânzească mânia sfântului, lumea şi mai ales cizmarii, tăbăcarii, al cojocarii dar şi al dulgherilor, î-l cinstesc prin petreceri şi prin voie bună, fără excese bahice. În timpul acestei petreceri, cizmarii se roagă să dea o ploaie mare şi noroaie, ca să se rupă pingelele. Se spune că în noaptea aceasta sfântul Spiridon umblă foarte mult, până când rupe încălţările din picioare.

În credința populară bătrânii povestesc că cu mult timp în urmă, un făcător de rele ar fi intrat prin fereastră în biserica Sf. Spiridon spre a jefui. Când a voit să iasă tot prin fereastră, a fost prins de fiarele ferestrei împreună cu argintăria furată şi a stat până la ziuă, când lumea, privindu-l, cădea în genunchi, rugându-se Mântuitorului şi mulţumindu-i pentru săvârşirea acestei mari minuni.
În ziua de Sf. Spiridon se duc colaci la biserică şi se face agheasmă, utilizată pentru alungarea bolilor primejdioase. Sf. Spiridon se ţine, că el face multe minuni, şi bune şi rele. Astfel că cei ce îl ţin capătă numai bune, iar cei ce nu-l ţin capătă minuni rele. Sf. Spiridon îi îmbogăţeşte pe săraci şi îi vindecă pe cei bolnavi. Sărbătoarea se ţine pentru sănătatea întregii familii, pentru câştig şi pentru spor în casă, păzirea casei de foc şi pentru sporul câmpului şi să nu să nu se nască monştri: viţei cu două capete, copii îngemănaţi etc. Sf. Spiridon este păstrătorul tuturor bolilor pentru oameni şi animale. Şi-i poceşte şi-i schimonoseşte pe cei ce înjugă vitele. Sf. Spiridon se ţine fiindcă e rău de lovituri şi izbituri, aduce pagube în casă, de arsuri, rău de înec, pentru cădere din pomi şi de animale sălbatice.
  În ziua praznicului nu se prestează munci în gospodărie: nu se coase, nu se toarce, nu se spală rufe şi nu se deretică; în mediul rural nu se înjugă vitele pentru că este rău de pagubă; în această zi şi animalelor de tracţiune li se dă să mănânce fânul din mână precum în ziua Sfântului Nicolae.

Din această zi credința populară spune că brăzdează soarele la deal adică începe ziua pregătirile pentru a se mări. De la Sf. Spiridon potrivit credinţei populare ar sta ziua şi noaptea pe loc până de Ignat când începe ziua a se mări.

  La mulţi ani tuturor ce poartă numele Spiridon!                                                                                            

Dan HORGAN

Bibliografie:

– Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

   – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001.

   – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995.

   – Cornel Dan Niculae – Leacuri şi remedii magice din Carpaţi. Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc. Editura: Electra, 2011

   – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998.   

   – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005.
   – Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

   – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

   – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.

   – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

   – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998.

   – Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.

   – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” , Editura Corvin, 2009.

   – Marcel Olinescu – ,,Mitologie românească”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001.

   – Mihai Coman – Mitologie populara românească. Editura: Minerva, Bucureşti, 1988.

   – Proloagele de la Ohrida, Editura Cartea Ortodoxă, 2005.

   – Romulus Antonescu – ,,Dictionar de simboluri și credințe tradiționale romanești”, Ediție digitală, 2009

   – Romulus Vulcănescu – ,,Mitologie Română”,  Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985.

   – Simion FIorea Marian – „Sărbătorile la români” Editura “Grai şi Suflet – Cultură Naţională”, 2001.

   – Tony Brill – ,,Legendele românilor, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 1994.

   – Tudor Pamfile – ,,Mitologia română”, Editura ALL, Bucureşti, 1997.

   – Tudor Pamfile -,,Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti 1997.

   – Vieţile Sfinţilor, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor 1998.

The post IZVOR DE APĂ VIE: TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFÂNTUL SPIRIDON first appeared on Monitorul de Vaslui.

Sfântul Nicolae este, de sute de ani, unul dintre cei mai iubiţi şi mai cinstiţi sfinţi. Ca protector îndrăgit al copiilor, este primul moş, darnic sau justiţiar, cărora le aduce acestora cadouri odată cu sosirea iernii. Sf. Nicolae, Sfânt-Nicoară, Sf. Ierarh Nicolae oferă ajutor pentru văduve, pe unele locuri şi al tâlharilor, orfani şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apară soldaţii pe timp de  război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor, este cinstit atât pentru boli, cât şi pentru lovituri, precum şi, evident, pentru sprijin acordat în cele mai diverse situaţii.

El nu a dorit să ajungă arhiepiscop, nici să-i fie recunoscute faptele bune şi minunile înfăptuite din timpul vieţii, nici să câştige atâta popularitate, devenind, pentru mulţi, Sfântul care pune daruri în ghetuţe! Oamenii îl iubesc şi i se închină, îl roagă să le ocrotească vieţile şi gospodăriile. Şi, pentru că Sfântul ocupă un loc important în viaţa lor, mirenii fac praznice, îi cântă colinde şi spun poveşti despre el, în care Sfântul rămâne aşa cum îl ştim cu toţii: grabnic ajutător şi făcător de minuni.

Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut în jurul anului 280, nu se cunoaşte data exactă, în oraşul Patara Lichiei, din vestita provincie Licia a Asiei Mici, din partea asiatică a Turciei de azi. A trecut la cele trecut la cele veşnice in jurul anului 345, în localitatea Mira, astăzi Kocademre, Turcia, în jurul anului 342.

Tradiţia creştină povesteşte că părinţii săi erau foarte credincioşi, dar nu aveau copii. Într-un târziu, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a îndeplinit dorinţa şi le-a dat un băiat, pe care l-au botezat Nicolae, nume care înseamnă „învingătorul poporului”. Se mai spune că la prima scaldă, deşi abia născut, s-a ridicat în picioare în albie şi a stat trei ore aşa, ceea ce a fost interpretat ca un semn de viitoare sfinţenie. Apoi a refuzat să sugă miercurea şi vinerea înainte de a se încheia rugăciunile zilei. Acest obicei de a posti l-a păstrat toată viaţa. Se ştie că încă din copilărie, părinţii săi l-au învăţat cele de trebuinţă unui creştin: să se roage şi să caute să facă milostenie şi fapte bune. A învăţat filosofie, teologie şi să tâlcuiască Sfânta Scriptură, după cum obişnuiau creştinii din vremea sa. Petrecea mult timp cu călugării şi participa zilnic la slujbe. Pe măsură ce creştea, se arăta din ce în ce mai atras de studiul Sfintei Scripturi. Unchiul său, căruia îi purta numele şi despre care se spune că era episcop ori stareţul unei mânăstiri din apropiere, i-a îndemnat pe părinţi să-l lase să-i slujească Domnului. Părinţii au fost de acord şi Nicolae a intrat în viaţa monahală. Când s-a făcut mare, a fost sfinţit preot de către unchiul său. Apoi părinţii săi au murit în timpul unei epidemii de ciumă. Nicolae a folosit averea moştenită de la părinţi ajutându-i pe nevoiaşi.

La scurtă vreme după această întâmplare, Sfântul Nicolae a vrut să viziteze Ţara Sfântă. A plecat cu o corabie. I-a prins o furtună puternică, dar Sfântul şi ceilalţi călători s-au rugat şi furtuna s-a potolit. Unul dintre marinari de pe catarg ar fi alunecat şi a rămas fără suflare pe punte. De mila lui şi pentru suferinţa celorlalţi marinari, care îşi plângeau prietenul, Sfântul Nicolae s-a rugat şi Domnul l-a înviat. De atunci se spune că a devenit Sfântul Nicolae apărător al celor aflaţi în primejdii pe mare, căci de nenumărate ori a venit în ajutorul celor în primejdie să se înece. La întoarcerea din Ţara Sfântă, a vrut să se retragă la mănăstire, dar un glas de sus i-a poruncit să se întoarcă între oameni. Din smerenie, a părăsit Patara, unde îl iubeau toţi pentru viaţa sa sfântă, şi s-a dus să trăiască, sărac şi necunoscut, în cetatea Mira, localitate care se numeşte astăzi Demre, situată la 50 de kilometri de Patara.

Într-o zi s-a dus la slujbă şi, ca de obicei, a intrat primul în biserică. Acolo aştepta episcopul locului, înştiinţat de Domnul că primul om care va intra în biserică este alesul Său, pe care îl cheamă Nicolae. Tocmai murise arhiepiscopul şi oamenii se rugau să primească un nou părinte cu viaţă sfântă care să-i păstorească. Plin de smerenie, Nicolae nu a vrut să primească a fi numit arhiepiscop, dar se spune că i S-a arătat Domnul Hristos cu Maica Sa şi, înţelegând că aceasta e voinţa lor, a acceptat. Ajuns arhiepiscop, Sfântul Nicolae se îngrijea şi de sufletele, dar şi de trupurile celor pe care îi păstorea. Ştia că, din cauza sărăciei şi a nevoilor, oamenii slabi pot să păcătuiască, punându-şi sufletele în primejdie.

Se spune că într-un oraş trăia un om foarte sărac, care avea trei fete cuminţi şi frumoase. Pentru că nu mai avea ce să le dea de mâncare, nici zestre, ca să le căsătorească, s-a gândit să le pună pe fete să-şi câştige pâinea. Aceasta însemna să le vândă ca sclave sau să ajungă prostituate. Dar Sfântul Nicolae, înştiinţat de Domnul, s-a dus într-o noapte şi a aruncat pe fereastra omului o pungă cu bani. Mult s-a mai minunat omul şi, cu banii primiţi, a reuşit să-şi căsătorească fiica mai mare.

Sfântul Nicolae l-a mai ajutat de două ori, pentru celelalte fete, tot pe furiş. Dar a treia oară a fost prins de tatăl fetelor, care stătea la pândă, noapte de noapte, pentru a afla cine este binefăcătorul său. Omul i-a căzut la picioare şi i-a mulţumit cu lacrimi în ochi, dar Sfântul l-a îndemnat să nu mai spună la nimeni. Totuşi, povestea despre mila Sfântului s-a răspândit şi locuitorii care primeau un ajutor neaşteptat îi mulţumeau  Arhiepiscopului Nicolae!

Se mai povesteşte că Sfântul ar aruncat punga cu bani pe fereastră şi ea a nimerit într-un ciorap pus la uscat lângă foc. Alţii spun că ar fi fost o gheată. Se crede că aşa a apărut obiceiul de a pregăti ghetele sau ciorăpeii în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae, în speranţa de a primi un dar de la Moşul care nu li se arată niciodată! Dar câţi dintre cei mici uită să-şi lustruiască ghetele în ajunul praznicului Sfântului Nicolae? În noaptea de 5 spre 6 decembrie se spune că Moş Nicolae vine la geamuri şi priveşte la copiii care dorm şi sunt cuminţi. Dimineaţă ei găsesc în ghetuţe bomboane, prăjituri, mere şi nuci. Mai veche este însă tradiţia pedepsirii copiilor leneşi şi neascultători cu nuieluşa de măr lăsată în încălţările lor. Crenguţele se pun în apă, pentru a înflori până la Naşterea Domnului, ocazie cu care se prognozează şi rodul livezilor pentru anul viitor, dar şi că sfântul a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dat crenguţa flori albe. Tot cu aceste crenguţe de măr înflorite se face şi vestita sorcovă cu care copiii pornesc la colindat. Ziua de 6 decembrie încheie astfel ciclul de sărbători şi practici magice, dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor-strigoi, început la mijlocul lunii Noiembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Vovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor şi Sântandrei) şi încheiat la începutul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Moş Andrei), specific unui străvechi început de an autohton, Anul Nou dacic. În unele zone, fetele de măritat se adună în ajunul sărbătorii de Moş Nicolae la casa uneia dintre fete şi fac plăcinte, iar pe la 9 seara flăcăii se prezintă la casa fetelor de măritat unde se continuă petrecerea începută de Sf. Andrei la ,,păzitul usturoiului”.

Puterile destul de mari ale moşului, după Sf. Dumitru, încă un tânăr cavaler, alături de Sf. Gheorghe, Sf. Toader, Sf. Andrei şi Sf. Ion, Sf. Nicolae este, poate, primul sfânt bătrân, asociat anului înaintat în vârstă ce oferă numeroase indicii asupra naturii cosmice a divinităţii: patron al iernii, gardian al soarelui în jumătatea septentrională a anului, este un sadea Gerilă, care aduce zăpadă şi gheaţă la început de iarnă, când îşi scutură Sf. Neculai barba lui cea albă, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, el păzeşte Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac.

În nopţile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Tot în popor se spune că Sfântul Ion îşi face apariţia pe un cal negru, pentru a întoarce iarna.

Bisericile ridicate în cinstea lui pretutindeni în Europa şi poveştile despre minunile numeroase făcute de el sunt o dovadă vie a ajutorului pe care Sfântul Nicolae l-a dat celor sărmani şi celor aflaţi în primejdie, dar şi a dragostei şi evlaviei pe care i-o poartă creştinii de pretutindeni.

Peste 811.000 de români îşi sărbătoresc onomastica de Sfântul Nicolae. Din totalul persoanelor care poarta aceste nume, aproape 540.000 sunt bărbaţi (Nicolae, Neculai, Nicuşor, Niculae, Nicu, Nicula, Nicoară)  iar aproximativ 280.000 sunt femei Nicoleta, Niculina, Neculiţa, Nicolina, Nicola. Dintre aceste prenume, cel mai răspândit este Nicolae/ Nicolaie, aparţinând unui număr de 353.415 bărbaţi, urmat de Nicoleta, prenumele a 191.030 de femei.

La mulţi ani tuturor celor ce poartă numele de Nicolae şi derivatelor!

Dan Horgan

The post IZVOR DE APĂ VIE. TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE SFÂNTUL NICOLAE first appeared on Monitorul de Vaslui.