Ne mirăm că turiștii străini preferă să viziteze Dunărea la bulgari sau la sârbi, ocolind malul românesc. S-a convins de acest lucru deputata AUR Laura Gherasim, care, în cele 10 zile de concediu pe care și le-a permis în acest an, a făcut o călătorie pe fluviul atât de lăudat… Concluziile parlamentarului vasluian: În primul rând, vasele cu pasageri nu au unde acosta în porturile românești: pontoanele, dacă există, sunt fie în paragină, fie situate departe de orice cale de acces… Și asta, dacă poți ajunge acolo, din cauza bancurilor de nisip, a șenalelor colmatate și a semnalizării deficitare, cu balize vechi, greu de observat… Iar ceea ce a găsit la Mangalia, este greu de descris. Turista Laura Gherasim și-a povestit pe larg impresiile din călătorie, iar parlamentarul Gherasim este decisă să facă ceva pentru a schimba situația:
„Mi-am luat 10 zile de concediu anul acesta. Am ales Dunărea, de la mare până la Cazane, pentru că am vrut să văd România de pe apă. După ce am văzut ce a ajuns Dunărea, m-am lecuit”, scrie, pe pagina sa de socializare, deputata Laura Gherasim, care-și povestește ”aventurile” pe Dunăre, nu în calitate de parlamentar, ci de simplu turist:
”Am plecat din Mangalia. Un dezastru. Pute în port de nu poți sta. Când stația de epurare a apelor uzate este depășită, apele menajere refulează în port, iar mirosul devine insuportabil. Oamenii își cară motorina cu bidoanele. Niciun străin nu rămâne mai mult de o noapte, pentru că nu rezistă la miros. Doamna ministru Diana Buzoianu caută țevile de apă la Năvodari. Mergeți la Mangalia! Nu aveți nevoie de expertize. Când o stație de epurare refulează în port, problema nu este greu de găsit, vă conduce mirosul.
Ecluzele. Singurul loc de pe Dunăre unde oamenii au fost impecabili. Profesioniști, calmi, cu bun-simț, siguri în manevră și cu o energie bună. Lor le mulțumesc. Sunt singurii care s-au comportat ca un stat. Își fac treaba fără să aibă nimic în spate, fără investiții noi, cu ce a rămas de pe vremea lui Ceaușescu. Câți oameni au murit atunci construind Canalul și ecluzele…
Dunărea. Intrăm pe fluviu, acum un râu mai mare. Același peisaj superb, cu fiecare răsărit și asfințit ca din povești. Tot drumul am întâlnit trei barje. Trei. La fel de stresați ca și noi când vedeam indicatorul de adâncime: 1 m. Atât mai circula pe tronsonul Cernavodă-Giurgiu, pe cel mai important fluviu al Europei, pe sectorul românesc: trei barje.
Prima imagine, cea care mi-a rămas în minte și după ce am coborât pe uscat: o barjă înfiptă în nisip și un om tremurând pe ea. Atât. Asta e Dunărea României în 2026. Șenal nedragat. Niciun loc amenajat. Balize nevopsite, pe care le ghicești cu binoclul doar când te apropii. Bancuri de nisip acolo unde ar trebui să fie apă navigabilă. Pontoane metalice mizerabile, fără apă, fără curent, la care trebuie să ai condiție fizică de sportiv ca să ajungi la mal. Iar dacă rămâi fără motorină sau fără apă potabilă, Dumnezeu cu tine. Nu ai de unde să iei. Nici pe uscat nu funcționăm, dar măcar acolo găsești o benzinărie. Pe Dunăre, nimic.
Au făcut, pe fonduri europene, o marină amplasată pe Brațul Borcea, la Călărași, un sector cunoscut pentru problemele de debit și colmatare, cu o infrastructură care nu poate fi utilizată în condiții normale de navigație.
Brațul Borcea este un braț secundar al Dunării. La debite foarte mici, o parte mai mare din apă rămâne pe cursul principal, Dunărea Veche, iar Borcea primește mai puțină apă. Din acest motiv, pe Borcea apar frecvent praguri de nisip, adâncimi foarte mici și restricții pentru navigație înaintea altor sectoare.
Ce minte luminată a decis să construiască singura marină de pe Dunăre pe Brațul Borcea, un sector despre care se știe de ani de zile că, la debite mici, este printre primele afectate de colmatare și restricții de navigație? Ceva rău.
Cernavodă. Singurul ponton unde puteam acosta era în pustiu. Copaci căzuți peste tot, câini abandonați care schelălăiau de foame, nimic altceva. Nimeni. Nimic. Pustiu. Pentru a merge în oraș să cumperi o apă mai bine te lași păgubaș, pentru că îți trebuie calificări de alpinist. Primari incompetenți și miniștri depășiți de situație. Se pare că la Ministerul Transporturilor, singurul ministru care mai știa a fost Miron Mitrea, restul, dezastru, așa spun majoritatea angajaților ce încă nu s-au pensionat din Minister.
Călărași: Ponton metalic, la un metru deasupra capului. Fără curent, fără apă, fără nimic. Și aici funcționează perfect un singur lucru: la un minut după ce pui parâmele, apare omul care vrea bani. Nu tu servicii, nu apă, nu curent. Nu civilizație. Doar bani.
Administratorul este Compania Națională Administrația Porturilor Dunării Fluviale S.A. Giurgiu, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor.
La un minut după ce am legat prima parâmă, în timp ce ne legam barca, a apărut un puști și a zis că șeful vrea să plecăm la alt ponton. „De ce?”, am întrebat. „Că vine o navă de pasageri.” Am început să râd. „Care navă de pasageri?”, zic, „că nu circulă nimic pe Dunăre.” Pac! Mi l-a dat la telefon pe șef.
Ăla, cu amenințări: să plătim pe loc, acum, 40 de euro pentru patru ore și 5 euro pe oră în plus, că, dacă nu, cheamă poliția. În cinci minute eram cu jumătate de barcă legată de un ponton mizerabil și cu un personaj în telefon care ne amenința cu poliția de ziceai că suntem infractori. „Cheamă poliția”, zic.
Au chemat-o. Ne-am legitimat ca simpli cetățeni aflați în vacanță. Polițiștii, săracii, ne-au spus că nici ei nu înțeleg care este problema, ei au venit doar să constate dacă sunt violențe, nu sunt, au constatat și au plecat. Faptul că șeful administrației așa-zisului port din Călărași este coleg cu mine de partid nu schimbă cu nimic situația incompetenței vizibile a unei administrații falimentare, fără viziune și fără respect.
Plătim, deși nu știm ce plătim. Cică taxe. Bun. Dar pentru ce? Că așa este legea. Legea este, de fapt, un ordin de ministru care pune tarife stabilite la alcătuirea bugetului. Când vor să justifice anumite cheltuieli pe care și le propun la alcătuirea bugetului, prognozează că vor încasa din aceste taxe și le umflă ca venituri viitoare cu cât au nevoie. Așa fac și la CNAIR și la toate instituțiile.
40 de euro pentru patru ore și 5 euro pentru fiecare oră în plus, ca să legi o ambarcațiune de un fier ruginit. Fără apă, fără curent, fără nimic.
Mai grav este că pe Dunărea românească oprești și plătești pentru nimic. Asta este regula. Și mai grav este că, în sute de kilometri de navigație, nu am găsit nicăieri tarife afișate înainte de acostare. Nicăieri. Legi barca, apoi afli cât ai de plată.
La Călărași am plătit 585 de lei pentru o noapte, la un ponton ruginit, murdar, plin de păianjeni, fără apă, fără curent, bălării și fără niciun serviciu. Mai scump decât în multe porturi din Croația, unde primești infrastructură, utilități și respect.
Mai departe, Giurgiu, la fel. Aceeași dramă. Te poți lega de o barjă sau de pontonul administrației, fără apă, curent și posibilitate de alimentare cu motorină. Am plecat de pe malul românesc şi am traversat la Ruse. La câteva minute de navigație, altă lume. Dragaj. Oameni săritori. În zece minute aveam tot: apă, curent. Oameni care te primesc ca pe un om, nu ca pe o pradă. Aceeași apă, același fluviu, alt stat.
Din nefericire, pe malul românesc, statul lipsește și, după cum se știe, acolo unde lipsește statul se așază cei care nu au construit nimic în viața lor și se poartă ca și cum Dunărea ar fi moștenirea lor personală. Angajați cu loc de muncă și cu salariu, dar fără nicio treabă făcută.
Ferească Dumnezeu să fii patriot, să rămâi în țara ta și să vrei să vezi frumusețile Dunării. După cum am văzut, Dunărea nu moare din cauza naturii. Statul român a părăsit Dunărea și oamenii. Dunărea dispare din cauza incompetenței și a nepăsării celor care au obligația să o administreze și care sunt plătiți din banii noștri ca să o facă”, și-a povestit deputata AUR Laura Gherasim, periplul.
”Am plecat din Mangalia cu intenția să ajung până la Cazane, dar am ajuns până la Ruse și ne-am întors la Constanța. Nu Dunărea ne-a întors din drum, ne-au întors administrațiile, oamenii, incompetența statului, nepăsarea și sentimentul că, pe Dunărea românească, navigatorul este privit înainte de toate ca o sursă de încasări, ca pe o pradǎ, fără a se oferi nimic.
Și cireașa de pe tort! Bolojan: omul care susținea că aprinde lumina, acum stinge lumina! Tot din cauza Dunării, care a secat aproape de tot!”, este constatarea amară a deputatei AUR de Vaslui.
La finalul acestui concediu ratat, deputata Laura Gherasim și-a propus să încerce să îndrepte această situație. Parlamentarul vasluian a pregătit deja o listă de întrebări pentru autoritățile competente:
– situația lucrărilor de dragaj pe sectorul românesc al Dunării, pe ultimii cinci ani, cu sume și executanți;
– starea semnalizării șenalului navigabil, cu data ultimei verificări;
– starea punctelor de acostare și dotarea lor cu apă și energie electrică;
– temeiul legal în baza căruia se încasează bani în porturile de agrement și modul în care se justifică fiscal aceste încasări;
– de ce tarifele de acostare nu sunt afișate vizibil înainte ca navigatorul să lege barca;
– cum ajunge un ponton metalic, fără apă, fără curent și fără acces sigur la mal, să fie considerat port de agrement și să se perceapă taxe. Cică și la copaci, dacă te legi, plătești”.
