Petric Usturoi nu era singur la printi. Cas grea, nevoi multe, pmnt putin si ru, neproductiv, asa c, de crud, ai si l-au tocmit argat la Ticu Bolohan, morarul, s-i pzeasc oile pn de Sfntu Dumitru, legnd, astfel, pentru doi-trei tbolosi de fin, scoala de gard. Anica lui Bolohan, stearp si rea de musc din cale-afar, l primenise pe feciorul lui Usturoi, l mbiase si-l frecase pe spinare ca pe-un om mare, atingndu-l ca din greseal cu buricele degetelor si pe la fuduli, n asa fel nct biatului i crescu subit ceva dinainte, ca la mnjii de pe ses, n mustul primverii. – T!, plesci Anica contrariat, simtind cum se roseste ca-n tinerete. Mi, biete, da’ ce mtrng…!? Pe-aproape de genunchi… Femeia nflori ca un buchet, iar sub fust se fcu arici, curentat parc. Trei morari nu-s ca tine! Ehei, se-ncuraj Anica, nveselit de-un gnd primvratec, ia s pun eu tain pe tine si s te tin asa, pe lng cas, mai mult de podoab dect pentru oi! Petric Usturoi, mbrcat cu un surtuc ce-i btea clcile, cu pantaloni bufanti si opinci cu obiele albe, pn sub pulpe, nflorat n nojici, nctrmat, cu traista vrgat ce-i curma umrul bine format, abtea zilnic crdisorul de mioare prin grdina scolii si, ca un hot, rusinat, sttea ghemuit sub un pervaz si-asculta lectiile pe care o fat din Buhiesti Deal, c-o schioap mai nalt ca el, le preda celor paisprezece elevi adunati laolalt, la nvtmnt simultan. Atent, Petric Usturoi deprinse cititul iar la socoteli zbrnia, aproape-i venea s strige rezultatul cnd i vedea cum se canonesc la tabl cei din clas. Tincuta Damian l zrise pe biatul lui Usturoi, ns se fcu a nu sti nimic. n una din zile, gsise la catedr un buchet de viorele, iar pe tabl, cu litere mari, rigide, stngace, rspunsul la o problem pe care le-o dduse cu o zi nainte, pentru acas, celor de-a patra si pe care, ca de altfel n fiecare zi, n-o pricepuser. Fata zmbi si-si duse instinctiv, a mirare, mna la gur, hotrt, copilreste si nu chiar, s intre n jocul propus de argatul morarului. Spre prnz, Petric Usturoi, ca din ntmplare, abtea oile ctre uluc, spre Osesti, fcndu-si de treab cu vreo nuia pn ce, n drum spre cas, nvttoarea se oprea, si spla bocancii cu o crp, si rcorea obrajii cu apa ce tsnea pe-o teav galvanizat, aplecndu-se n fat doar att ct stia ea c trebuie s-i ridice vntul poalele si s-i dezgoleasc picioarele dltuite si bine mpachetate n ciorapi grosi, de bumbac. O priveghea cu privirea pe nvttoare pn trecea pduricea, dealul, pierznd-o din ochi la cotul din zare al drumului. Trecur asa mai multe sptmni. Petric Usturoi simtea c-i fierbea capul si c se perpelea prin somn. O visa cnd pe morrit, cnd pe nvttoare, nedeslusit, haotic, printre oi si miei, iar el se transforma, invariabil, ntr-un mnz ce-alerga bezmetic prin fnete si otvi, contopit cu islazul si cerul de atlaz al primverii pe duc. – Tat Anic’, se trase ferit, pe un polog de fn, n miez de noapte, ciobnasul, stai cuminte, c dac ne prinde Bolohan s-a zis cu noi, ne…! Petric Usturoi si-auzea glasul rgusit si moale, sufocat sub ttele calde ale morritei, care-l munci pn-l simti brbat peste ea, nclestati aidoma unei nopti topite-n dimineat. Femeia se-ntinsese goal, n toat splendoarea-i tinereasc, pe-o blan mitoas de berbec, uimit si cu gndul aiurea, pierdut n vpaia unui pcat voit si nemrturisit. – Te-am fcut brbat, tc! Ti-a plcut!? – Nu stiu, ngim Petric Usturoi, naiv, simtind o sgetare violent n bsica udului. De pe-o culme a grajdului flfi pgn un cocos crestat, nfoindu-si aripile, complice si pus pe sag. Usiii, boal!, fcut biatul speriat. Acu’ ti-ai gsit si tu?! Anica Bolohan voia s triasc primejdia, nadins nu se grbea, si ndoi unul din picioare, cu pricepere, att ct s-l ating pe flcu, apoi se muncir unul pe altul pn ce luna trecu dmbul, spre Vulturesti. – Plec! – Tat Anic’, fcu tmp biatul lui Usturoi, eu nu mai mnnc de azi nainte cartofi cu usturoi, c sughit toat ziua si biau un blidon cu ap! Pentru c ceea ce scriu eu aici e doar o proz scurt, nu voi dezvolta, acum, subiectul. O las pe nvttoare s nmugureasc n mintea lui Petric Usturoi, pe morrit, s toarne n cos dup voie, ca o regin, pe Bolohan, s agoniseasc averi, iar pe Petric al nostru, fr turm de mioare, s-si termine scoala si s intre n vltoarea vietii, cu amintirea unei nopti cu lun n care zorile ntrziau s se dezlntuie.
Corneliu Bichinet











Prezinta intr-un stil specific,limbaj,natura,relief si multe regasite copilariei petrecute in Dragomiresti-Vladia iar dealul il trecea el la Poiana Pietrei unde era invatator-o lectura placuta poate pentru persoane ajunse la o anumita maturitate care au copii de varsta lui Petrica.
Mirela Balan, ridici osanale ceea ce nu-i tocmai etica de partid
…foarte frumos…
Frumos domnule Bichinet! Aveti talent. Felicitari!
Tare cred ca „Petrica” este chiar Corneliu Bichinet, in copilaria lui.
Colega, desi aparent nu-i vorba despre tine, dupa morarita cred ca te-ai uitat, ca doar stai pe langa moara. Si-apoi, cu neastamparul din irisii ce-i ai, dupa vreo invatatoare iarasi cred ca te-ai uitat, ca printre ele ai trait. Cu oile insa nu cred c-ai fost si nu esti tu pastorul. Poate ca-n inchipuirea ta un altfel de pastor ai fi dorit sa fii. Odata, cu mult timp in urma, ti-ai propus sa devii popa ca mai apoi sa devii dascal. Ce drac de popa ai fi fost! Frumos, Cornele! Sa fii sanatos sa ne mai scrii frumos!
Comentariile sunt închise.