Ne dorim un zâmbet, o strângere de mână, un „Mulțumesc”, o singură privire încărcată de respect, recunoștință, bunătate. Oricât de tare doare, alergatul a devenit o problemă zilnică: după hrană, după acte, după afaceri, după un trai mai bun. Oameni grăbiți, îngândurați și speriați de un mâine incert, de un mâine ce poate veni ca o ghilotină, de un mâine lipsit de soare și flori.
Cât de puțin vrem de la viață, de la cei dragi sau de la cei care cred că țin în mâinile lor „puternice” destinele noastre „fragile”! Am mai trăit batjocura unui regim, am suferit laolaltă. Normalitatea pe care o dorim acum e diferită de cea de acum 40, 50 sau chiar 60 de ani. Vrem să trăim, să ne raportăm la schimbări, la ritm, la conjunctură. Tăvălugul ăsta vine către noi, peste noi, în noi. Ne adaptăm, rămânem. Rămân însă câteva constante care țin de caracter, de profunzime, de educație.
Normalitatea pe care o dorim nu anulează latura umană, care ar trebui să fie dominantă. Ne sfâșiem, ne urâm, suntem în competiție, ne dorim, ne domină intrigile și răutățile. Și iată, într-o zi, totul poate lua sfârșit. Ce rămâne? Regretul timpului pierdut, durerea de a fi fost preocupați de lupte fără miză, sterile și generatoare de nesomn și suferință. Vlăguirea de energie, singurătate, visele mărunte și neîmplinite, dorințele nerostite, teama de ceilalți și de noi înșine…
Își pun pecetea urâtului, urâțesc oamenii, îi schilodesc sufletește și îi îndepărtează de traiul firesc, tihnit, aducător de bucurii și împlinire. Regretăm prea târziu normalitatea, nevoia de omenie, de echilibru și speranță.
Cât de frumos ar fi să ne bucurăm împreună de soare, de flori, de zâmbete și strângeri de mână! Nu știm, nu vrem, ori nu putem să facem primăvară între noi?
Voicu-Gelu BICHINET
