Plaiurile vasluiene se disting printr-o remarcabilă fertilitate spirituală, dovedită de numărul semnificativ de personalități academice dăruite culturii române. Între acestea, un loc de prim rang îl ocupă Nicolae Bagdasar, filosof, profesor universitar și academician, una dintre figurile centrale ale filosofiei românești interbelice. La 130 de ani de la nașterea sa, evocarea operei și destinului său intelectual reprezintă un act necesar de recunoaștere a contribuției sale decisive la afirmarea și maturizarea gândirii filosofice românești în dialog cu marile curente europene ale epocii.
Nicolae Bagdasar s-a născut la 5 februarie 1896, în comuna Roșiești, județul Fălciu (astăzi Vaslui), într-o familie de țărani răzeși. Părinții săi au înțeles importanța educației și au stăruit ca băieții familiei – între care se numărau Dimitrie Bagdasar, viitorul renumit neurochirurg, și Nicolae Bagdasar – să beneficieze de cea mai bună instruire posibilă. Moartea mamei, survenită la nașterea celui de-al doisprezecelea copil, a aruncat familia într-o situație materială dificilă, marcând profund copilăria viitorului filosof.
În acest context, Nicolae a urmat școala primară într-un sat vecin, Idricii de Sus, ales pentru calitatea învățământului, parcurgând zilnic pe jos mai mulți kilometri, adesea în condiții aspre. Această experiență, evocată mai târziu, a contribuit decisiv la formarea respectului său profund pentru educație și a disciplinei intelectuale care îi va caracteriza întreaga viață.
Dragostea sa pentru carte s-a manifestat timpuriu. În condiții materiale modeste, a adunat treptat câteva volume, păstrate într-o ladă cu cărți, care i-au susținut primele exerciții de lectură și reflecție intelectuală. Studiile liceale le-a urmat la Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, fiind găzduit de un profesor căruia îi preda meditații fiului în schimbul întreținerii. Impresionat de seriozitatea elevului și de pasiunea pentru lectură, acesta i-a sprijinit parcursul educațional pe întreaga durată a studiilor.
După absolvirea liceului, Nicolae Bagdasar a urmat Școala Militară de Ofițeri de rezervă din Botoșani și a participat la Primul Război Mondial, fiind încorporat în Regimentul 51 Infanterie. Experiența directă de pe front i-a accentuat interesul pentru problemele omului, ale istoriei și ale cunoașterii. Revenit la viața civilă, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1922, remarcându-se prin rigoare și profunzime intelectuală.
O bursă guvernamentală i-a permis continuarea studiilor la Universitatea din Berlin, unde, între 1922 și 1926, a intrat în contact cu marile curente ale gândirii europene contemporane. Audiază cursurile unor profesori de prestigiu, precum Werner Sombart și Alois Riehl, și s-a format sub influența decisivă a filosofiei kantiene, a neokantianismului și a fenomenologiei husserliene. Teza sa de doctorat, susținută în 1926 și consacrată noțiunii de valoare în filosofia lui Heinrich Rickert, reflectă interesul său timpuriu pentru axiologie și epistemologie, precum și pentru fundamentele teoretice ale cunoașterii.
În anul imediat următor obținerii doctoratului, Bagdasar a început o scurtă carieră didactică internațională, fiind profesor titular de limba germană la Școala Comercială Română din Salonic (Grecia) între 1926 și 1927 – o experiență care i-a lărgit orizonturile culturale și i-a consolidat vocația de pedagog.
Reîntors în țară, a devenit una dintre figurile-cheie ale vieții filosofice românești interbelice. Activitatea sa didactică, desfășurată inițial ca profesor suplinitor de limba germană, apoi ca asistent și profesor universitar la București și Iași, a fost dublată de o intensă implicare editorială și publicistică. Timp de cincisprezece ani (1928–1943), a fost secretar de redacție al „Revistei de filosofie”, iar între 1928 și 1944, secretar al Societății Române de Filosofie, două instituții fundamentale pentru dezvoltarea și profesionalizarea filosofiei românești.
Bagdasar a fost un mediator al dialogului filosofic românesc cu valorile culturii europene. El a făcut cunoscută publicului românesc problematica gândirii europene moderne, prezentând și analizând curente precum neokantianismul, fenomenologia, filosofia valorilor și filosofia vieții, angajând totodată o reflecție critică și nuanțată asupra acestora.
A colaborat cu numeroase reviste culturale și științifice, printre care „Societatea de mâine”, „Arhiva pentru știință și reformă socială”, „Ethos” și „Revista de filosofie”. În cadrul Societății Române de Filosofie a susținut un număr important de conferințe, apreciate pentru noutatea ideilor, claritatea expunerii și rigoarea conceptuală, având un rol formativ major pentru generațiile tinere de filosofi și consolidându-i prestigiul intelectual.
În 1942 a fost numit profesor de istoria filosofiei moderne, metafizică și teoria cunoașterii la Universitatea din Iași. Activitatea sa academică s-a completat cu funcții administrative: între 1941 și 1944 a fost administrator al Casei Școalelor și consilier la Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei Române. În pofida condițiilor dificile ale războiului, a susținut apariția unor lucrări fundamentale pentru cultura română. Alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Române în 1943 a reprezentat recunoașterea oficială a valorii sale științifice, celebrare a meritelor sale de dascăl și cercetător.
Această recunoaștere i-a fost însă curmată brutal în 1948, când a căzut victimă valului de epurare academică declanșat de noul regim. Îndepărtat de la catedră și marginalizat profesional, Nicolae Bagdasar a fost constrâns la o perioadă de tăcere impusă, fiindu-i refuzat dreptul de a mai influența formarea generațiilor universitare ale vremii. Abia în 1990, Academia Română i-a restituit, postum, titlul de academician.
De-a lungul carierei sale, a publicat numeroase lucrări de specialitate, atât în țară, cât și în străinătate, lăsând în manuscris o parte importantă a operei sale, din care unele texte au fost valorificate postum. Scrierile sale au rămas sub obrocul uitării timp de aproape o jumătate de secol, fiind rareori invocate și, de cele mai multe ori, abordate critic din perspectiva ideologiei dominante, nu a valorii lor filosofice autentice.
Opera filosofică a lui Nicolae Bagdasar se distinge prin rigoare critică și deschidere spre universalitate. Ca epistemolog, filosof al istoriei și istoric al filosofiei românești și universale, a abordat cu competență domenii precum teoria cunoașterii, logica, axiologia și filosofia culturii.
Între lucrările sale de referință, publicate începând din 1927, se numără „Filosofia contemporană a istoriei” (1930), „Din problemele culturii europene” (1931) și „Filosofie românească de la origini până azi” (1941–1942). De asemenea, a coordonat cele cinci volume ale monumentalei „Istorii a filosofiei moderne” (1937–1941). Realizat cu participarea unor importanți gânditori români și străini, acest proiect reprezintă probabil cel mai vast și ambițios demers editorial de acest tip al epocii. Prin colaborarea cu personalități marcante ale vremii, lucrarea rămâne până astăzi un etalon de erudiție și rigoare științifică, fiind accesibilă în fondurile bibliotecilor universitare.
În centrul reflecției sale se află problema adevărului și a cunoașterii, concepute ca realități autonome, întemeiate pe logică și obiectivitate. Critica sa filosofică nu urmărea demolarea sistemelor analizate, ci evidențierea tensiunilor interne și a potențialului lor de dezvoltare – o atitudine constructivă care l-a impus ca unul dintre cei mai respectați teoreticieni ai epocii sale.
Dincolo de opera originală, un merit cultural deosebit îi revine pentru activitatea sa susținută de traducător. Versiunea românească a „Criticii rațiunii pure” de Immanuel Kant, realizată împreună cu Elena Moisuc, rămâne o lucrare de referință în bibliografia filosofică românească, fiind reeditată constant pentru acuratețea terminologică și rigoarea echivalărilor conceptuale.
Începând cu 1951, a revenit la Iași ca cercetător științific la Filiala Academiei Române, funcție deținută până în 1956, când s-a retras oficial din activitatea administrativă. În pofida climatului ideologic restrictiv, prezența sa în colectivele care au prefigurat actualul Institut „Gh. Zane” a contribuit semnificativ la menținerea unei tradiții de rigoare științifică, influențând discret generațiile de cercetători și dedicându-și ultimii ani traducerii operelor fundamentale ale filosofiei universale.
Un merit deosebit constă în faptul că s-a numărat printre primii filosofi români preocupați în mod sistematic de filosofia istoriei, încercând să elaboreze o lucrare de amploare în acest domeniu, proiect pe care vremurile vitrege nu i-au permis să îl ducă la bun sfârșit. După pensionare, a lucrat la revizuirea operei proprii, în vederea unei viitoare reeditări, până la dispariția sa, la 21 aprilie 1971. Nicolae Bagdasar rămâne o conștiință academică majoră – mediator exemplar între cultura filosofică românească și cea europeană, spirit al rigorii și al demnității intelectuale, a cărui operă continuă să alimenteze reflecția filosofică românească.
Bibliotecar, Luciana Macovei
Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui
Bibliografie: Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui: (secolele XIX-XX). Liviu Mărghitan. Ioan Mancaș. Arad: Multimedia Internațional, 2006. Enciclopedia marilor personalități: din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului. Ion Văduva-Poenaru. Vol. I, A-G. București: Geneze, 1999. Scrieri. N. Bagdasar, ediție îngrijită, introducere și note de: Gh. Vlăduțescu. București: Editura Eminescu, 1988.
